Numărul curent: 52

Numerele 37, 38, 39 si 40 din 2014 ale revistei Romania literara, apar cu sprijinul AFCN.

La o noua lectura:
Lucian Raicu de Alex. Ştefănescu


biografie



Lucian Raicu (în acte: Bernard Leibovici) s-a născut la 12 mai 1934 la Iaşi, în casa bunicilor săi. Copilăria şi-a petrecut-o la Bârlad, până la absolvirea Liceului Teoretic (de băieţi) “Codreanu”, în 1951. Încurajat de faptul că luase premiul I la o olimpiadă de limba şi literatura română pentru clasele X şi XI, etapa pe ţară (odată cu Nicolae Labiş, care obţinuse acelaşi premiu pentru clasele VIII şi IX), s-a înscris la Facultatea de Filologie din Bucureşti. După un an de studenţie, beneficiind de recomandarea lui George Macovescu, a dat examen şi a fost admis la Şcoala de Literatură “Mihai Eminescu” (înfiinţată în 1950), unde i-a avut colegi, printre alţii, pe Nicolae Labiş, Florin Mugur, Radu Cosaşu, Ion Gheorghe, Sonia Larian (viitoarea sa soţie), Gheorghe Tomozei, Nicolae Motoc, Doina Ciurea, Doina Sălăjan.

Încă înainte de absolvire (care s-a produs în 1954) a devenit redactor la secţia de critică a revistei Viaţa Românească. Cu prilejul unor călătorii făcute la Iaşi în tovărăşia lui Nicolae Labiş, l-a cunoscut pe poetul George Mărgărit, care a avut asupra sa (a lor) o influenţă decisivă şi binefăcătoare (“Violenţa de înaltă factură spirituală a lui G. Mărgărit, sarcasmele sale necruţătoare au fost un mediu de «purificare» pentru noi.”).

La scurtă vreme după înfiinţarea, în 1954, a Gazetei literare, începe să lucreze în redacţia acestei reviste. În 1955 îşi reia studiile la Facultatea de Filologie şi le încheie în 1958. Timpul biografic pe care îl pierde servind comandamentele partidului comunist este scurt. Mai repede decât alţii se distanţează de estetica oficială şi începe să servească exclusiv comandamentele literaturii. În cartea sa de debut, Liviu Rebreanu, 1967, nu există aproape deloc reminiscenţe ale unei concepţii realist-socialiste despre literatură. Cariera lui de critic literar (strălucită) continuă la România literară (încă de la apariţia ei în 1968). Este bun prieten cu Marin Preda, cu Gabriel Dimisianu, cu Valeriu Cristea, cu scriitori reprezentativi ai momentului, respectaţi pentru verticalitatea lor morală. Fratele său, Virgil Duda, se afirmă simultan ca prozator. Duce o viaţă boemă, surprinzătoare în cazul unui critic literar, întrucât despre un critic literar se crede că îşi petrece viaţa numai în bibliotecă.

În 1986 se expatriază, împreună cu soţia sa, scriitoarea Sonia Larian. Se stabileşte la Paris, unde se află şi în prezent.





Lista de preferinţe



Lucian Raicu a publicat până în prezent treisprezece cărţi, multe dintre ele masive, de patru-cinci sute de pagini. Un raft de bibliotecă. Ceea ce surprinde încă de la începutul examinării lor este diversitatea subiectelor.

Volumul de debut, apărut în 1967, este un eseu monografic consacrat lui Liviu Rebreanu.

În Structuri literare, în afară de articole referitoare la clasici ai literaturii române (Tudor Arghezi, Lucian Blaga, E. Lovinescu ş.a.), figurează numeroase recenzii la cărţi de ultimă oră, aparţinând unor autori din toate generaţiile, de la Zaharia Stancu, Marin Preda, Eugen Jebeleanu şi până la Matei Călinescu, MarinSorescu, Adrian Păunescu.

Următorul volum, din nou un eseu monografic, are ca obiect de studiu opera unui mare scriitor rus: Gogol.

În Critica - formă de viaţă sunt incluse articole despre G. Călinescu, Tudor Vianu, Urmuz ş. a., ca şi cronici literare, de ordinul zecilor, prilejuite de cele mai recente apariţii editoriale (Măreţia frigului de Nichita Stănescu, Ultimii de Bujor Nedelcovici, Arheologie blândă de Petre Stoica, Feţele tăcerii de Augustin Buzura, dar şi Sonete de Petre Ghelmez, Grădinile ascunse de A. I. Zăinescu etc.).

Nicolae Labiş este un eseu monografic sau, mai curând, un poem critic inspirat de personalitatea poetului care a murit la douăzeci şi unu de ani.

Practica scrisului şi experienţa lecturii se deschide cu un eseu de 120 de pagini asupra condiţiei de scriitor, dar cuprinde şi o suită de recenzii, la cărţi de Paul Georgescu, Fănuş Neagu, A. E. Baconsky, Constanţa Buzea, Mircea Dinescu, Ion Caraion, Eugen Simion ş.a.m.d.

Volumul Reflecţii asupra spiritului creator are o miză atât de mare încât Lucian Raicu va mărturisi, la mulţi ani după publicarea lui, că, paralizat de conştiinţa dificultăţii unei asemenea întreprinderi, nu l-ar mai scrie; în cuprinsul volumului este schiţată, cel puţin schiţată, o filosofie a creaţiei.

Printre contemporani conţine o nouă recoltă de recenzii, prezentate ca articole cu subiecte enigmatice: Proza “existentului” (despre romanul Ucenicul neascultător al lui G. Bălăiţă), Poezia prozei (despre volumul de proză fantastică Zidirea şi alte povestiri de Mihai Ursachi) etc.

Calea de acces reuneşte studii despre Bacovia, Sadoveanu, E. Lovinescu, Thomas Mann şi Tolstoi.

Volumul Fragmente de timp, apărut într-o perioadă când Consiliul Culturii şi Educaţiei Socialiste nu admitea publicarea unor culegeri de articole, este o culegere de articole mascată: în cele patru compartimente ale sale (I. Întrebări, mirări, exclamări; II. Fragmente de timp; III. Portrete contemporane; IV. Pasiunea ca meserie) sunt topite profiluri, recenzii eseuri referitoare, în marea lor majoritate, la literatura română contemporană.

Scene din romanul literaturii este un jurnal de idei (idei apărute spontan, ca scânteile în urma roţilor unui tren, pe parcursul lecturii).

Jurnal în fărâme cu Eugen Ionescu/ Journal en miettes avec Eugène Ionesco reprezintă o parodiere reverenţioasă - la fel de revelatoare ca un studiu critic - a jurnalului ionescian.

În sfârşit, Scene, reflecţii, fragmente are din nou factura unui jurnal de idei, cu deosebirea că acum predomină referirile la autori francezi.





Când face criticul selecţia



Ce spune tot acest inventar? Din punctul de vedere al lui Lucian Raicu, lista autorilor şi cărţilor despre care scrie un critic literar nu are vreo semnificaţie. (Criticul mărturiseşte, pentru a-şi argumenta surprinzătoarea teză, că în biografia lui spirituală a contat foarte mult un roman despre care nu a scris niciodată: Profesorul Unrat; şi, pentru a fi consecvent cu sine, omite să precizeze că romanul îi aparţine lui Heinrich Mann, pe care îl numeşte perifrastic, fratele mai mare al celui care a scris Muntele vrăjit.)

În realitate, o asemenea listă este foarte elocventă. Nu neapărat pentru că ar ilustra afinităţile elective ale unui critic (pe care totuşi, în multe cazuri, le ilustrează), ci pentru că dă o sugestie despre circumstanţele în care s-a realizat vocaţia unui profesionist al lecturii şi despre măsura în care el a acceptat sau a respins acele circumstanţe.

În cazul lui Lucian Raicu, frapează largheţea cu care el a scris despre aproape orice carte. În afară de eseul consacrat lui Gogol, eseu în care este evidentă atracţia magnetică exercitată de scriitorul rus asupra criticului român, în afară de poemul critic închinat lui Nicolae Labiş - expresie a unei admiraţii din tinereţe care a rămas neatinsă până în anii maturităţii, comentariile sale critice par răspunsuri pasive la “iniţiative” ale împrejurărilor: la diferite necesităţi redacţionale, la gestul unui autor de a-i fi oferit o carte şi nu alta, la întâmplarea de a fi urmărit la televizor o emisiune literară cu un anumit subiect etc.

La vremea respectivă această disponibilitate aproape fără limite a lui Lucian Raicu putea fi interpretată ca o lipsă de atitudine, ca o incapacitate de a face critică de direcţie, o atât de necesară critică de direcţie, într-o epocă a confuziei de valori întreţinute deliberat de autorităţile culturale.

Astăzi lucrurile se văd altfel. Lucian Raicu nu face selecţia înainte de a scrie despre o carte. Selecţia se face de la sine în timpul exerciţiului critic, prin însuşi faptul că toate textele sunt supuse unei temperaturi spirituale înalte.

Aşa cum într-un furnal se pot arunca fără teamă şi sobe ruginite, şi colaci de sârmă, şi automobile distruse în accidente, pentru că până la urmă metalul pur şi strălucitor tot se separă de zgură, aşa în spaţiul gândirii critice a lui Lucian Raicu sunt acceptate toate formele de literatură, fie şi eşuate sau demodate, întrucât, oricum, din ele este extrasă numai esenţa literară, în măsura, bineînţeles, în care există. Nu apare niciodată riscul ca exegetul să se molipsească de eventuala mediocritate a textelor literare luate în considerare. În schimb, se întâmplă de multe ori ca ele să participe, fie şi numai cu o propoziţie din cuprinsul lor (şi aceea formulată poate întâmplător de autorul în cauză), la un moment de elevaţie, la care altfel n-ar fi avut nici o şansă să participe.





Fiinţa umană scriind



La urma urmelor, Lucian Raicu nici nu scrie despre cărţi, ci despre munca scriitorului. Este o temă la care revine insistent, obsesiv, o temă de care nu se mai satură. Îl putem considera un Hokusai care, în loc să privească la diferite ore ale zilei, în anotimpuri diferite, unul şi acelaşi peisaj marin, contemplă extaziat o fiinţă umană care scrie. Fiinţa umană scriind.

Este o temă mai puţin atractivă decât altele? Aşa s-ar părea, dacă judecăm grăbit şi superficial. Fiindcă - am fi înclinaţi să ne întrebăm iniţial - ce dezvăluiri senzaţionale ni s-ar putea face în legătură cu o îndeletnicire sedentară, practicată mai mult în singurătate? În timp ce scriitorul stă în casă, între cărţile lui, şi înnegreşte - cum spunea Eminescu - mii de pagini cu gândiri şi cu imagini, afară, în lumea largă, se desfăşoară extraordinara aventură a vieţii.

Lucian Raicu demonstrează (demonstrează nu în sensul că dezvoltă o argumentaţie, ci în acela că arată) cât de lipsită de adevăr este o asemenea prejudecată. Aşezat la masa de lucru în faţa foii albe şi privind parcă în gol, scriitorul trăieşte o aventură la fel de pasionantă şi de riscantă ca oricare altă încercare a oamenilor de a păşi în necunoscut. Şi apoi - explică eseistul în binecunoscutul său stil nesigur, care nu are nici legătură cu nesiguranţa, ci exprimă o emoţie copleşitoare, cu greu stăpânită, dar stăpânită deplin, dintr-o oroare de patetism - actul scrisului se caracterizează nu numai prin dramatism al său, interior, ci şi prin unul al raporturilor scriitorului cu societatea. Spre deosebire de oamenii “serioşi”, care au un program de muncă bine stabilit şi obţin exact rezultatele prevăzute, scriitorul se află - aparent - la discreţia hazardului şi incomodează pe toată lumea prin “dezordinea” din viaţa lui. Şi nu e numai asta. Mai intrigă şi faptul că nu poate garanta obţinerea unui rezultat. Sutele de ore de trudă şi înfrigurare se pot solda cu un succes răsunător, dar şi cu un eşec dezolant. În plus, produsul muncii - opera - nu are o utilitate certă; ea este deopotrivă reală şi imaginară, ca şi cum ar fi şi nu ar fi, în acelaşi timp.







Naţionalitatea: scriitor



Pentru a-şi realiza opera - care uneori, după strădanii extenuante, se dovedeşte de nerealizat -, scriitorul plăteşte un preţ extrem de mare: el trebuie să se desprindă din fluxul vieţii, pe care o iubeşte ca nimeni altul, să se izoleze şi să devină un fel de spion al vieţii celorlaţi, iar în cele din urmă să se închidă în lumea lui imaginară. Desprinderea aceasta nu se săvârşeşte atât de simplu, ca prin întoarcerea unui comutator. După cum susţine Lucian Raicu - care are cunoştinţe sau, mai exact spus, intuiţii pătrunzătoare în materie de psihologie şi sociologie -, ea seamănă mai mut cu o smulgere dureroasă, însoţită de sentimentul unei pierderi ireparabile.

Dacă la sfârşitul unei zile de muncă ar fi chemat în faţa semenilor săi şi i s-ar cere să explice cum şi-a întrebuinţat ziua respectivă, ce anume ar putea spune scriitorul? Că a încercat de dimineaţa până seara să-şi aducă aminte o impresie din anii de demult ai copilăriei? Că s-a lăsat captivat de căutarea unui cuvânt inexistent, pe care a trebuit în cele din urmă să-l inventeze? Sau că a scris câteva pagini inspirate, pe care însă nu contemporanii, ci generaţiile de mai târziu le vor înţelege şi admira cu adevărat? Tocmai pentru că scopul său seamănă în multe privinţe cu o himeră, tocmai pentru că îşi dă seama că n-are cum să-şi justifice în mod indubitabil existenţa, scriitorul - ne explică Lucian Raicu, în una din cele mai impresionante pagini ale sale - simte nevoia imperioasă să îndeplinească zilnic, cu o mare rigoare, ritualul muncii:

“Că munceşte, începând fără rezultat previzibil o pagină sau mai multe pe zi, iată singurul lucru sigur pentru scriitor, restul nesigur: valoarea, succesul sunt categorii «uşoare», inconsistente, impalpabile. Pentru a continua să trăiască, pentru a se apăra de valurile deprimării şi ale nebuniei rostogolite în conştiinţa sa de sentimentul unei permanente insecurităţi, scriitorul trebuie să muncească; fie şi în gol, sigur dinainte de eşecul lucrului său. ş...ţ Munca este deci un factor securizant, un factor de liniştire a conştiinţei «vinovate»: vinovăţia, atât de apăsătoare, de a fi altfel, de a fi singur; de a te sustrage comunităţii umane bizuite pe asemănare.”

Textele literare citite reprezintă pentru Lucian Raicu mii de prilejuri de a reflecta asupra condiţiei scriitorului, de-a o evoca poematic, de-a o judeca din punct de vedere filosofic, de-a o demitiza şi glorifica. Din perspectiva acestei incandescente, inclasificabile conştiinţe critice, manifestările “neobişnuite” ale celui care scrie nu ţin de specificul naţional (sensibilitate slavă, teribilism francez etc.), ci de însăşi calitatea de scriitor. Orice scriitor este de naţionalitate scriitor, indiferent unde şi când trăieşte.

A-l considera pe Lucian Raicu original, incomparabil nu înseamnă a-i face un elogiu convenţional, ci înseamnă a constata, în termeni obiectivi, unicitatea demersului său critic. S-a spus, despre critica sa, că este “o critică de identificare”, luându-se în considerare capacitatea criticului de a retrăi un act de creaţie străin. Cu mobilitatea şi supleţea unei fiinţe acvatice, care evită în mod instinctiv uscatul, Lucian Raicu ocoleşte, într-adevăr, în reflecţiile lui, ideile demonstrabile prin argumente. El se retrage de fiecare dată în spaţiul unei stări care nu durează decât o clipă şi pe care o transmite - nu cu ajutorul unor metafore critice, ci cu acela al unor afirmaţii surprinzătoare, în serie - cititorului.

Formula “critică de identificare” nu acoperă însă decât parţial stilul activităţii literare a lui Lucian Raicu. Dincolo de actul critic propriu-zis există, cum am văzut, o filosofie a creaţiei, o filosofie de un farmec dureros, cum n-a mai existat vreodată în critica românească. Cititorul îl îndrăgeşte repede pe singurul personaj al lui Lucian Raicu, scriitorul, şi n-ar vrea să se mai despartă de el, aşa cum n-ar mai vrea să se despartă de Jean Valjean, după lectura romanului Mizerabilii al lui Victor Hugo.

Aşa se explică de ce cine se angajează să citească toate cărţile lui Lucian Raicu are impresia, la început, că sunt prea numeroase, pentru ca la sfârşitul lecturii să i se pară, dimpotrivă, prea puţine.



bibliografie



CRITICĂ LITERARĂ|. Liviu Rebreanu, eseu, Buc., EPL, 1967 * Gogol sau fantasticul banalităţii, Buc., CR, 1970 (versiunea franceză, realizată de Odile Serre, Lausanne, Ed. L’Âge d’Homme, 1992) * Structuri literare, Buc., Em., 1973 (culegere de recenzii) * Critica - formă de viaţă, Buc., CR, 1976 (culegere de recenzii) * Nicolae Labiş, Buc., Em., 1977 * Practica scrisului şi experienţa lecturii, Buc., CR, 1978 (culegere de recenzii; vol. se deschide cu un eseu de 120 de pag. asupra condiţiei de scriitor) *l Reflecţii asupra spiritului creator, Buc., CR, 1979 (pagini de filosofie a creaţiei cu numeroase referiri la literatură) * Printre contemporani, Buc., CR, 1980 (profiluri şi recenzii) * Calea de acces, Buc., CR, 1982 (studii despre G. Bacovia, M. Sadoveanu, E. Lovinescu, Th. Mann, L. N. Tolstoi) * Fragmente de timp, Buc., CR, 1984 (colaj de recenzii) * Scene din romanul literaturii, Buc., CR, 1985 (jurnal de idei) * Jurnal în fărâme cu Eugen Ionescu/ Journal en miettes avec Eugène Ionesco, Buc., Lit., 1993 * Scene, reflecţii, fragmente, Buc., CR, 1994 (jurnal de idei).