Lucia Verona este prozatoare, dramaturg şi blogger. Pasiunea ei pentru computer reprezintă mai mult decât un hobby şi anume un mod de a fi scriitoare. Computerul, cu mobilitatea şi promptitudinea lui, o ajută să-şi pună în aplicare ideile cele mai fanteziste. De exemplu să-şi numere propriile cuvinte (dintr-o carte pe care tocmai a scris-o) şi să invoce numărul lor în postfaţă: "mă gândesc că după ce-aţi citit 33.058 de cuvinte, încă 565 mai puteţi suporta".
Cartea din care am citat este o culegere de proză scurtă, de fapt, nu o culegere, ci o construcţie de proză scurtă, Fără canguri, apărută la începutul verii, exact atunci când criticii literari se pregăteau să plece în vacanţă. Să sperăm că au luat-o cu ei în valiză şi că, la toamnă, întorcându-se acasă bronzaţi şi puşi pe fapte mari, vor scrie despre ea. Până atunci, noi, cei rămaşi în Bucureşti, sau în alte oraşe, avem datoria să-i semnalăm apariţia.
Ar fi o nedreptate, încă o nedreptate alături de atâtea altele din viaţa noastră literară, dacă acest volum de proză scurtă ar trece neobservat. Lucia Verona ar suferi cel mai puţin. Dar ar avea de pierdut cititorii, care rar găsesc în librării o carte atât de cuceritoare, scrisă de un autor român contemporan.
Lucia Verona ar suferi cel mai puţin pentru că ea are lumea ei, aceea a miliardelor de conexiuni oferite de Internet, miraculoasă plasă invizibilă a comunicării întinsă peste întregul glob pământesc. Cine îi deschide website-ul (http://www.luciaverona.ro/) sau blog-ul (http://luciaverona.blogspot.com) o descoperă într-o ipostază surprinzătoare. Scriitoarea a organizat un adevărat dispecerat de informaţii şi opinii. Comunică neobosită, cu o vivacitate ieşită din comun, cu sute de iubitori (sau virtuali iubitori) de literatură. Procedează ca un mare maestru internaţional la şah care joacă simultan la mai multe mese.
Literatura tipărită reprezintă doar o parte din manifestarea ei ca scriitoare. Criticii care vor vrea să-i facă o prezentare completă vor trebui să navigheze în prealabil mult pe Internet, să-i citească, printre altele, şi textele cu care colaborează la reviste literare electronice.
Volumul Fără canguri atrage încă de la titlu, fiind poate cel mai ingenios titlu dat unei cărţi în ultimii ani. În textele cuprinse în acest volum nu apare, este adevărat, nici un cangur. Pare logic, nu? Dar cui i-ar fi venit în minte să-şi intituleze astfel o carte?
Prin ingeniozitate se caracterizează şi subiectele. În Armura este vorba despre un "om fără însuşiri" care se pregăteşte zile întregi să-i spună şefului său ce crede despre el şi care, printr-un concurs de împrejurări foarte bine articulat de autoare, se ascunde în armura medievală primită drept cadou de şef de la fosta lui soţie. Ce decurge de aici, rămâne ca cititorii să afle pe cont propriu. În Nevasta lui Don Juan se imaginează o situaţie insolită: o femeie reuşeşte să-l convingă pe vestitul seducător să se însoare cu ea şi să-i fie fidel, pentru ca apoi tot ea să fie dezamăgită tocmai de transformarea lui Don Juan într-un bărbat banal, care îşi petrece după-amiezile în halat şi papuci. În Dragostea şi viroza, plecând de la un caz real, regândit însă literar, autoarea povesteşte cum s-au îndrăgostit un bărbat şi o femeie prin Internet, cum el a trădat-o şi cum ea s-a răzbunat virusându-i computerul. Ş.a.m.d.
O atenţie aparte merită povestirea poliţistă Supravieţuitorul, care exploatează inteligent sugestiile literare oferite de un moment dramatic din istoria recentă: atacul terorist din SUA asupra World Trade Center din New York. Remarcabil este faptul că această povestire apare în volumul Fără canguri sub formă de... foileton, fiind împărţită în trei episoade, care nu sunt reproduse unul după altul, ci intercalate printre alte texte, ceea ce suscită şi resuscită curiozitatea cititorului.
Toate textele din volum ar trebui, de fapt, menţionate. În afară de inventivitate în conceperea subiectelor, Lucia Verona se remarcă prin dinamism narativ, printr-un umor subtil, de limbaj şi de situaţii, prin capacitatea de a crea, încă de la primele fraze, iluzia de viaţă, prin arta de a încheia exact când trebuie o naraţiune. Este valorificată aici, probabil, experienţa sa de dramaturg. Cortina cade întotdeauna la timp, astfel încât, cu puţină imaginaţie, putem auzi şi furtuna de aplauze care urmează.
