În 1936, lumea literară franceză se dezlănţuie împotriva romanului Moarte pe credit, decretând că Céline nu poate face parte din ea, şi îl respinge ca scriitor, printre altele pentru stilul lui „execrabil” (A. Laubreaux, La Dépêche, 1936). Tot în 1936 Gide se întoarce „consternat” din Uniunea Sovietică. După o vacanţă de lux „pe banii atât de bogatei şi de invidiat Societăţi a scriitorilor sovietici”, Gide se hotărăşte să împărtăşească lumii ce a văzut acolo şi publică Retour de l’U.R.S.S. În luna septembrie a aceluiaşi an, discret, se întoarce din U.R.S.S. şi Céline. Consternat de impresiile de călătorie ale lui Gide, Céline scrie pamfletul Mea culpa, rechizitoriu virulent la adresa scelerateţii / imposturii comunismului, dar şi a scriitorului burghez de tip Gide, „orb de frică să nu i se spună că e angelic” (Céline, Entretiens avec le Professeur Y). Nu cred să se fi scris ceva mai teribil şi mai just despre sămânţa urâtă a omului, despre natura lui coruptă şi nu în ultimul rând despre ce se întâmplă atunci când analfabeţii decid binele pe pământ.

[...] Ceea ce seduce în comunism – imens avantaj, să recunoaştem – e faptul că demască, în fine, Omul. Îl scuteşte de „scuze”. Sunt secoli de când Omul ăsta ne duce de nas, cu instinctele, cu suferinţele, cu mirificele lui intenţii... şi ne lasă cu ochii în vânt după cum îi cântă. Nu ai cum să ştii cât de mult poate minţi nătărăul ăsta. Nici că se poate mister mai mare... Mereu la pândă, pitulat cu grijă în spatele grozavului său alibi: „exploatarea de către cel puternic”. De nezdruncinat tertip... Martir al odiosului sistem! Un adevărat Iisus!

[...] Gata cu impostura, jos infamia! Rupe lanţurile, mitocane! Ridică-te, tăntălăule! Nu se poate aşa la nesfârşit! Ia să-ţi vedem chipul radios! Să te admirăm! Să te cercetăm din cap până-n picioare!... Să-ţi descoperim poezia! Să te putem în sfârşit iubi fără oprelişti, aşa cum eşti! Pentru numele lui Dumnezeu, e mai bine aşa! Cu cât mai repede, cu atât mai bine. Iar patronii... Ce să mai aşteptăm? Să crape, rebuturile astea putrede! Cu toţii, la grămadă sau unul câte unul! Dar pronto! Subito! Ce s-o mai dăm la întors... Fără milă! De moarte uşoară sau de moarte grea! Puţin îmi pasă, tremur de nerăbdare! Gata cu paralele care vindecă omenirea! La cimitir cu voi, şacalilor! La groapa cu rahat! Ce s-o mai lungim atâta? I-au refuzat vreodată gingaşii ăştia un oricât de prăpădit de ostatec regelui Beneficiu? Baliverne! Cârnaţi! Fasole! Cunoaşteţi vreunul care s-a dat la o parte? După miros să-i lichidăm! Ce trebuie făcut, trebuie făcut! Aşa-i la lupta cea mare! Să o iei pe ocolite?... Onoarea? Care onoare?... Nici măcar nu sunt amuzanţi! Sunt pămpălăi şi mai proşti decât e firesc! Trebuie să-i dai peste cap ca să te facă să râzi. În ce mă priveşte, jur că nu mi se va umezi nici măcar un ochişor lângă hoitul lor bovin... Ah! Nici vorbă să ne înşelăm! Ce să mai aşteptăm? Gata! Fără remuşcări! Fără lacrimi! Nici măcar un suspin! O nimica toată! Ca pe tavă! Angelus-ul! Agonia lor? Ca mierea, o dulceaţă. O adevărată plăcere...

[...] Marea curăţenie? Chestiune de câteva luni, dacă nu chiar de zile. Ce mai încolo şi-ncoace, treaba va fi gata una-două! Să ne bucurăm! Să ne tâmpim!... La urma urmei, e uşor să le întorci pe toate cu curu-n sus. Îi trimiţi pe toţi în lumea drepţilor. Altfel nu dărâmi decât uşi deschise, şi în plus, mâncate de viermi... Să îi împuşti pe privilegiaţi e mai uşor decât să baţi câmpii despre o lume mai bună... Asta e gloria naturii! Revanşa neînsemnatului! Despăgubire de o mie de ori justă! Toţi blestemaţii s-au făcut bine! O.K.! La naiba, chiar se pot spune toate astea! Încă nu e prea târziu...

[...] „Omul este exact ceea ce mănâncă.” Al naibii Engels, a mai descoperit şi asta! Imensă găselniţă! Omul este însă altceva, şi mai tulbure şi mai scârbos decât ce haleşte! Nu e suficient să te benoclezi la maţele lui, trebuie să vezi şi ce îi umblă prin drăguţul ăla de creieraş!... Mai sunt multe de descoperit... Ca să se schimbe, ar trebui dresat; dar poate fi omul dresat? Nici un sistem nu îl va putea dresa vreodată. Se va aranja mereu ca să nu poată fi controlat. Tertipurile prin care o face? Dar e expert în aşa ceva! Al naibii ăla care îl va prinde asupra faptului! Dar, la urma urmei, ni se rupe! Şi aşa viaţa e prea scurtă. Să trăncăneşti despre morală nu duce nicăieri. Dă cu omul de pământ şi îl aruncă în ceaţă. Toţi nemernicii sunt predicatori! Cu cât sunt mai vicioşi, cu atât dau din gură mai tare! Şi lingăi! Fiecare pentru el!... Programul comunismului? În pofida a ceea ce îl neagă, e pe dea- ntegul materialist! Revendicările brutei pentru uzul brutelor!... Haleală! Uitaţi-vă la moaca umflatului ăla de Marx! Şi măcar dacă ar fi fost un mâncău, dar lucrurile stăteau exact invers! Poporul e Rege!... Regelui îi e foame! E stăpân pe toate, dar nu are cu ce se îmbrăca!... Mă refer aici la Rusia. Pe lângă hotelurile din Leningrad se bat să îţi cumpere ce ai pe tine, din cap până-n călcâie, şi cămaşa şi pălăria. Individualismul primar transformă totul în farsă, distruge totul, corupe totul. Un egoism furios, veninos, mârâit, de neînfrânt, îmbibă, pătrunde, alterează deja mizeria asta atroce, îi devine transpiraţie, o face să pută şi mai tare. Individualism în „cizme”, dar deloc tâmpit.

[...] Comunismul materialist e Concretul însuşi, iar când e vorba de concret întotdeauna câştigă cel mai bun, cel mai cinic, cel mai viclean, cel mai brutal. Ia uite ce repede şi-a revenit banul în U.R.S.S.! Şi cum şi-a recuperat el puterea! La cub! Linguşeşte-l un pic şi boborul ia tot! Înghite tot! În U.R.S.S. pretenţiile şi suficienţa i-au dat chip hidos, şi asta pe măsură ce se cufunda în rahat tot mai adânc şi era din ce în ce mai abandonat! Înspăimântător fenomen! Cu cât se dă mai nenorocit, cu atât e mai insolent! De când cu sfârşitul credinţei stăpânii îi exaltă defectele, sadismul, şi dispun de el mai cu seamă pentru viciile lui: vanitate, ambiţie, război, într-un cuvânt, Moartea. Şmecheria e foarte fină. Şi-au luat totul înapoi înzecit! Îl laşi să crape în mizerie şi plin de amor propriu! Vanitatea întâi şi-ntâi! Pretenţia ucide ca şi toate celelalte. Mai bine decât tot ce ucide!

Superioritatea practică a creştinismului ţinea de faptul că nu îşi vindea marfa ca pe ce nu e. Creştinismul nu încerca să ducă de nas, nu încerca să convingă alegătorul, nu simţea nevoia de a se face plăcut, nu dădea din cur... Lua omul din scutece şi îi zicea făţiş ce vroia de la el. Îl punea la curent fără ocolişuri: „Tu, boţ de carne, vei fi până la capăt un rahat... Ai văzut lumina zilei, nu eşti altceva decât un rahat... Înţelegi?... Asta e, toate îşi au datul lor! Poate totuşi că... dar poate... dacă mă gândesc bine, poate că mai ai o şansă să fii iertat pentru ce eşti, atât de abject, atât de excremenţial, incredibil... Să primeşti cu seninătate toate neajunsurile, supărările, mizeriile şi torturile scurtei sau îndelungatei tale existenţe. În deplină umilinţă... Viaţa, a naibii, e toată un necaz fără milă. Nu te lăsa! Nu căuta bucata de pâine în ghiveciul cu flori! Salvează-ţi sufletul, e deja ceva! Poate că la finele calvarului, dacă eşti în regulă, cum trebuie, un erou (şi îţi ţii gura), vei crăpa în conformitate cu normele... Dar nu e sigur... Ceva mai puţin infect decât la naştere... când o să te scurgi în noapte mai respirabil decât la răsăritul soarelui... Dar să nu ţi se urce la cap! Asta-i tot. Fii atent, nu te juca cu lucrurile importante! Pentru un rahat mai mult nu se poate!”

[...] Măreaţa pretenţie de a fi fericit, iată enorma impostură! Ea ne complică existenţa! Ea face oamenii atât de veninoşi, atât de nemernici şi de insuportabili. Nu există fericire în viaţă, nu există decât nenorociri, mai mult sau mai puţin teribile, tardive, bruşte, secrete, întârziate, ipocrite... „Din oamenii fericiţi ies cei mai buni damnaţi.” Principiul diavolului rezistă. Ca întotdeauna, a avut dreptate când i-a deturnat Omului atenţia către cele materiale. Şi rezultatele nu au întârziat să apară. În două sute de ani, înnebunit de orgoliu, împăunânduse de invenţii mecanice, omul a devenit imposibil. Aşa ni se arată azi, hăbăuc, plin de lehamite, beţiv, sfidător, pretenţios, universul întreg în puterea nimicului! Plus că năuc, fără măsură, de nevindecat, oaie amestecată cu taur, hienă... Încântător. Cea mai de nimic gaură de cur se vede pe sine Jupiter în oglindă. Iată marele miracol modern! O imensă, cosmică infatuare. Invidia ţine planeta în turbare, în tetanos, ca într-un lichid îngheţat. Contrariul a ceea ce ne doream se întâmplă în mod obligatoriu. Orice creator se vede strivit de ură, în zilele noastre, pulverizat, vaporizat. Toată lumea e prinsă în hora criticii, înfricoşătoare mediocritate. Critică colectivă, strabistă, slugarnică, înfundată, sclavie absolută.

[...] Omul e uman cam cum zboară găina. Dacă îi dai un şut în fund sare până în tavan, ca în secunda următoare să cadă în noroi şi să-şi ciugulească găinaţul. E în natura ei, e ambiţia ei. Iar noi îi suntem aidoma în societate. Uităm să fim nemernici doar dacă ne loveşte vreo catastrofă. Iar când lucrurile încep să se aşeze, naturelul ni se trezeşte plin de energie. Iată de ce o revoluţie trebuie judecată cam după douăzeci de ani. „Jefuim, suntem perfizi, suntem ticăloşi!” Da’ cum să zicem noi aşa ceva?!... Niciodată! Şi cu toate astea, adevărata Revoluţie ar fi revoluţia Mărturisirii, marea purificare!

[...] A... avem un nou patron!... Gata cu violenţa, cu balivernele, cu viclenia şi cu toate obrăzniciile publicitare... Ştim cum să vopsim gardul! N-am stat mult pe gânduri! Noii turiferari au intrat în scenă! Noii apostoli!... Burtoşi şi buni gurişti... Măreaţă Revoltă! Măreaţă Bătălie! Neînsemnată pradă. Avarii contra Invidioşilor! Asta era, deci, marea gâlceavă! Ne-am schimbat măştile în culise... Neo-bijuterii, neo-Kremlin, neo-gagici, neo-Lenini, neo-Iisuşi! La început erau sinceri... acum au înţeles totul. (Cine nu înţelege, îl împuşcăm!) Nu sunt vinovaţi, sunt ascultători!... Nu, nu noi... Ăilalţi! Experienţa a jucat în favoarea lor... Ia uite-i, mai la pândă ca niciodată... „Legitimaţia roşie” le e acuma suflet... Adio Suflet! La revedere! Cum ştiu ei pe de rost mofturile şi viciile banditului de muncitor... Să muncească până cade lat! Să defileze! Să sufere! Să facă pe viteazul! Să denunţe! E în natura lui! Nu se poate fofila! Proletarul? La zdup! Ia citeşte ziarul! Poliloghia aia, da, chiar aia! Ia să vezi cum te poartă forţa discursului meu! Şi la altceva nici să nu te gândeşti, boule! Altminteri îţi tai capul! Asta meriţi! La coteţ!... Când o să venim cu potera ştim noi ce să facem cu voi!... Şi asta nu e tot! O să facem totul ca să nu părem noi responsabili... O să astupăm toate ieşirile! O să devenim „totalitari”! Cu evrei sau fără evrei! Ce importanţă are? Principalul e să ucizi!... Câţi dintre credincioşii îndărătnici ai veacurilor ălora obscure nu au sfârşit pe rug? Sau în gura leului... La galere... Căutaţi de inchiziţie până în măduva oaselor... Pentru naşterea din Fecioară sau pentru trei versete din Testament... Nenumăraţi! Motivul? Facultativ... Nici măcar nu e nevoie de vreunul!... Vremurile nu s-au prea schimbat din punctul ăsta de vedere. Nu suntem mai dificili! Putem cu toţii să crăpăm pentru o amăgire care nu există! Comunismul ca grimasă... Ce importanţă mai are, în halul în care am ajuns!?... Asta înseamnă să mori pentru o idee! Sau eu nu mă mai pricep... Şi cu toate astea, suntem puri fără să ne dăm seama... Dacă stăm şi ne gândim bine, poate că asta înseamnă Speranţa... Şi viitorul estetic... Războaie fără să ştim pentru ce... Din ce în ce mai uluitoare. Şi care ne vor zgândări pe fiecare... Ca să crăpăm cu toţii la război!... Să devenim cu toţii eroi! Praf şi pulbere să se aleagă de noi!... Să debarasăm pământul de noi înşine!... Nu am fost buni de nimic, niciodată... Curăţenia prin Idee...

Omul fericit

Omul e fericit când îşi vede confirmat micul neant personal. Cu instinctele pradă reveriei, o agreabilă fragilitate îşi deschide ferestrele în noi, prin care să privim către ceea ce nu ştiam că putem privi ori că suntem, progenituri ale unui necunoscut care îşi face îngerii să cânte... Bântuiţi de proiectul fericirii, suntem avangarda acestui necunoscut de dinainte de a fi fericiţi, mănos, fertil, luxos, care îşi cere drepturile prin corespondenţă.

Cel care însă primeşte talantul fericirii („lucrurile greu de obţinut nu sunt necesare”, ar fi zis Epicur) se simte obligat să îşi hrănească necunoscutul personal, să (în limbaj european) îi faciliteze nirvana, floarea nimicului, ceea ce îl livrează transferului de viaţă din inefabil către minciună. Pentru că omul e fericit fără să ştie cum să fie fericit, straniu miracol, în povestea fericirii contemporane cu zilele pe care (în capitalele fericirii) le trăim, fericirea i se arată ca o infirmitate spirituală.

Iată cel mai delicat dintre necazurile care dintotdeauna a torturat subiecţii „imperiului binelui”: iubirea, o (eterică mizerie, sublimă) pulsiune constitutivă, atât de naturală, în definitiv, care a devenit atât de complicată, înceţoşată, aproape impracticabilă... Împovăraţi de literatură, de cinema şi de promisiuni fără sfârşit, ne aflăm (cetăţeni astfel cultivaţi) fără încetare în luptă cu un sentiment care nu consimte să se supună exigenţelor noastre: nimeni nu se ridică la înălţimea pretenţiilor noastre, în căutare cum suntem de ce e mai bun, mai frumos etc.

Încercăm femeie după femeie, bărbat după bărbat, nici una, nici unul nu reuşesc să umple condiţiile amorului nostru, care aşteaptă cu inocenţă verdictul alegoriilor noastre intime. Rătăcim în căutarea unui ideal străin bărbatului, femeii, şi conceput parcă sub luminile delirului. Îndrăgostiţi de „destin”, aventurieri galanţi ai „modernităţii de ocazie” care defineşte „nu-ştiu-ce-ul şi aproape-nimic-ul” lui Jankélévitch, iată-ne titulari ai rolului de progenituri bolnave ale unei iubiri concediate, fără încetare obligată să se lase estimată, etichetată, cântărită.

Tot ce ne rămâne, aşadar, e să ne punem la încercare imaginarul, în care iubirea adie precum vântul, pe care nimeni nu ştie cum să îl ia în braţe. Şi coborâm din fanteziile noastre dezmoşteniţi, infirmi, disperaţi să punem în practică ceea ce ne închipuim că ar fi iubirea – de unde eşecul, suferinţele onirice, sublima noastră mizerie himerică.

„Să îţi zici «sunt nefericit» nu ajunge, mai trebuie şi să îţi dovedeşti lucrul acesta, să te convingi că e real ce trăieşti.” (Céline, Voyage...). Să te convingi, însă, pe tine însuţi de o iubire e totuna cu a te înşela asupra propriului discernământ.

Şi reuşeşti până la urmă să te îndrăgosteşti, cu (ignorându-ţi-o) toată zestrea de vicii şi vulgarităţi, reuşeşti să posezi trupul râvnit, să îi descoperi vorace toate cotloanele, care nu ascund extazuri diferite de ale altuia, străin de trupul subjugat prin „afinitate”, „iubit”... E prea puţin pentru ca în ochi să îţi strălucească argintul fericirii şi prea mult pentru enigmatica indulgenţă a dezbrăcării.

Un viitor împotriva omului

Sărăcia este un „ideal” la îndemâna tuturor, este idealul cel mai accesibil, cel mai „democratic” – ca şi Divinul, în principiu. Atâta doar că a te înverşuna amoros asupra Divinului nu e totuna cu a te instala în sărăcie – asta dacă presupunem că cineva ar avea drept ţel în viaţă lucrul acesta. Şi mai hilar în ochii moralei publice este să îţi închipui eforturile necesare pentru atingerea acestui ideal ori că, împrumutând poetului frustrarea, ţi se va recunoaşte postum acest „merit”.

Fără îndoială că din pudibonderie a fost promulgată sărăcia absolută a Divinului – cel mai sărac dintre noi toţi, se zice –, şi poate pentru a pune la index avântul celor care se dovedesc a fi mai bogaţi decât el; mizeria lui ar fi, deci, o impostură. De unde rezultă că pentru te bucura de ceva mai multă avere decât Divinul ar fi suficientă o provizie zdravănă de necesităţi... Şi nimeni, din punctul de vedere al necesităţii, nu e sărac, cu toţii avem rezerve nebănuite... Poate că Divinul nu ar mai fi Dumnezeul omului dacă săracii l-ar prejudicia prin inexistenţa lor.

„Dacă judecătorul ar fi just, criminalul poate că nu ar fi vinovat”, se gândea Dostoievski. Când acuzăm sfera necesităţii că produce (sic!) sărăcia în sânul speciei facem abstracţie cu prea mare uşurinţă de tot ce deturnează necesitatea către decorul imaginar al ameninţării. Împovărând necesitatea cu tot ce o compromite, acordându-i recuzita unei pompe neverosimile, evantaiul capriciilor, ajungi până la urmă să o iei drept arta însăşi de a blama Divinul – constrâns în felul acesta să „denunţe” mizeria celor care nu o „transfigurează”, vinovaţi indolenţi... Pentru că necesitatea „transfigurată” devine o necesitate eterică, „metafizică”, capabilă să ne elibereze din ghearele necesităţii reale, artă atât de subtilă a imposturii...

Sărac, eşti o adevărată pepinieră de necesităţi primare, bogat, o adevărată galerie de artă, un happening îngeresc... Sărăcia murdăreşte necesitatea („absenţa de superfluu”, ar zice Pascal Bruckner) şi împiedică omul să „evolueze”, să „devină” – alt profil (dinspre partea emancipatului care trudeşte la averea lui Dumnezeu) nu i se acordă sărăciei, prin urmare sărăcia e un handicap întunecat, care frânează energiile divine... Dar dacă îi propui fantezia designului, puerilitatea suprarealismului, necesitatea îşi etalează toate promisiunile de „progres”, ferestrele ascunse pe care să le deschizi zborului, eliberarea, libertatea etc.

Omul viitorului nu poate fi sărac, un viitor cu săraci este un viitor împotriva omului... Omul sărac nu poate fi stăpânul lumii, aşa cum nici Divinul nu e, simbol al falsei necesităţi... Pe lângă omul astfel „transfigurat”, ce fel de transfigurare îl paşte pe sărac?

Mizeria de început a ridicat omul, i-a îmblânzit degetele pentru pianele de mai târziu, i-a pus cuvântul pe limbă, împotriva morţii, împotriva iubirii apoi, l-a învăţat să scrie, să se sustragă privirii zeilor, dar nu i-a permis niciodată marile răspunsuri, care, împrumutând comportamentul fulgerului, cad uneori asupra lui ca să îl pălmuiască.

Prezentare şi traducere de Claudiu Soare