Andrei PleŞu pune un uriaş punct pe i când îşi explică "admiraţia pentru Victor Rebengiuc" prin faptul "că n-are aerul (şi aerele) unui actor", că "nu i se citeşte pe faţă meseria, nu are ticurile, fasoanele, marca profesională caracteris­tică". O apreciere ce trimite în primul rând la comportamentul artistului în viaţa civilă, care în afara scenei (în fa­milie, între prieteni, pe stradă) preferă discreţia, infirmând un lucru ştiut de toată lumea şi anume acela că meseria de actor prin însăşi condiţia ei e una dintre cele mai expuse exteriorizării, plăcerii de a fi privit şi de a te face privit. Dar refuzul tentaţiei de a-ţi converti existenţa cotidiană în spectacol nu poate fi propriu decât unei personalităţi foarte puternice, conştiente că harul şi forţa aparţin celor lăuntrice ale fiinţei, fără să aibă nevoie pentru a fi dovedite de retorici şi gesticulaţii complementare. Mă grăbesc de aceea să scriu că Victor Rebengiuc e o abatere de la orice regulă. Chiar între marii actori, categorie în care se situează, reprezintă un caz atipic. Aşa a fost de tânăr, aşa este şi astăzi. Nu-l văd deosebit de cum l-a văzut Vlad Mugur în 1956 într-un spectacol, Bunbury, considerat "bombă" în epocă: "...parcă îşi terminase studiile la Oxford. Respira în el insularul. Degaja un farmec actoricesc original ce a împins-o pe doamna Bulandra să-i facă pe loc o ofertă de angajament". Presupun că junele ce "parcă îşi terminase studiile la Oxford" a impus, încă de pe atunci, prin sobrietate şi prestanţă, prin ştiinţa de a stăvili excesele, prin seriozitatea şi gravitatea deciziilor sale. Până şi boemia specifică vârstei cred că la el se manifesta în alt mod decât la colegii de promoţie. Ceea ce mi se pare cu atât mai important de reţinut cu cât aceştia erau George Constantin, Mircea Albulescu, Gheorghe Cozorici, Constantin Rauţchi, Amza Pellea. Împreună cu ultimii trei, de altfel, va deveni părtaş, în urmă cu peste o jumătate de veac, la acea teribilă aventură rămasă în istoria teatrului sub denumirea de momentul Craiova.
O serie de absolvenţi însă, oricât de strălucită ar fi, nu reprezintă singură o generaţie. În ciuda climatului politic şi social ostil, la sfârşitul deceniului şase şi începutul celui ce urmează, în teatrul românesc se produce o explozie de talente actoriceşti de proporţii. Mă gândesc în special la Toma Caragiu, Octavian Cotescu, Gheorghe Dinică, Marin Moraru, Florin Piersic şi, supralicitând puţin calendarul, la Ştefan Iordache, dar şi la câteva doamne actriţe (Gina Patrichi, Leopoldina Bălănuţă, Silvia Popovici, Sanda Toma, Valeria Seciu) cu nimic mai puţin faimoase. Diferenţa de cinci-opt ani, în minus sau în plus, dintre cei dinainte şi cei după promoţia lui Victor Rebengiuc e mult prea mică spre a nu vorbi de una şi aceeaşi generaţie. Îi apropie pe toţi, în fond, entuziasmul, aspiraţia către un teatru cu o altă faţă, viu, dinamic, eliberat de rutină, implicarea într-o modificare radicală a structurilor stilistice şi tipurilor de sensibilitate. Asemenea fenomen a fost posibil, desigur, datorită unor regizori extraordinari precum Vlad Mugur, Liviu Ciulei, Lucian Pintilie, Radu Penciulescu, Horea Popescu, David Esrig sau Valeriu Moisescu. Ei îşi asumă actul regizoral de pe poziţii polemice cu predecesorii, contrapunând vechiului concept de teatralitate o accepţiune modernă, care constă într-un proces de re-aşezare a artei spectacolului pe principii novatoare la toate nivelele, de la felul cum e citit un text şi cum i se captează tensiunile la creativitatea actorului şi concepţia scenografică.

Dintr-o atare perspectivă, Victor Rebengiuc se dovedeşte a fi unul dintre promotorii de prim-plan ai înnoirii mijoacelor de exprimare actoricească. Dacă nu mă înşel, şi sper că nu, primul rol în care l-am văzut a fost Stanley din Un tramvai numit dorinţă. Spectacolul l-am urmărit cu bucurie, cu o participare afectivă nedisimulată, copleşit emoţional de ceea ce se întâmpla pe scenă. Asta fără să-mi închipui că peste puţin timp voi deveni nu numai un împătimit de teatru, ci şi un comentator de spectacole constant, prezent săptămână de săptămână, vreme de trei decenii, în revista Tribuna din Cluj. Prima cronică pe care am scris-o la un spectacol în care a jucat a fost în 1970 la Play Strindberg de Fr. Durrenmatt, când trecuse de treizeci şi şapte de ani şi era deja un nume. În această montare de un rafinament estetic încântător, realizată cu aportul altor doi creatori magnifici: Liviu Ciulei (regizor, scenograf şi actor) şi Clody Berthola, a interpretat pe Kurt cu o distanţare subtilă, lipsită de ostentaţie, rezultatul fiind o compoziţie atent elaborată până în cele mai mici detalii de expresie şi direcţionare a efectelor. O altă prestaţie de o valoare ieşită din comun, epuizantă, unde stările personajului Gerstein, cel mai complex şi dificil din piesă, permanent la limita imprevizibilului ca tonuri şi atitudini, ating paroxismul, am consemnat-o doar după câteva luni în Vicarul de Rolf Hochhuth, în regia lui Radu Penciulescu. Întâlnirile cu Victor Rebengiuc de acum încolo vor sta de fiecare dată, decenii la rând, nu doar sub semnul unor creaţii memorabile, dar şi al unor dificultăţi reale ori de câte ori începeam să-mi scriu cronica. Simţeam, în ceea ce-l priveşte, că e ceva care îmi scapă, ce nu se lasă prins în cuvinte ca doi nasturi într-o aţă. În 1986 sau 1987, de exemplu, Tocilescu a pus în scenă la "Bulandra" cu o distribuţie de excepţie piesa lui Dan Tărchilă Io, Mircea Voievod, cu un accent apăsat, aş zice, pe ideea de autosacrificiu a domnitorului. Citez câteva rânduri din comentariul publicat după premieră: "În spaţiul unui spectacol de tensiune poematică, expresiv marcat în caligrafia lui rafinată, neobişnuit de estetizantă pentru inventivul şi frustul regizor, de decorul discret pictural al lui Sever Frenţiu (...), drama lui Mircea Voievod se consumă fără emfază, cu o modestie şi simplitate de înţelept, găsindu-şi în Victor Rebengiuc o profundă şi emoţionantă acoperire psihologică, un firesc al rostirii şi gesticii ce-i conferă măreţie, unicitate, excelentul actor făcând din grava conştiinţă de sine a personajului, din demnitatea lui, un suport al stabilităţii şi forţei interioare". Nu am putut scrie atunci că, dincolo de ceea ce a oferit textul, printr-un joc sincer, cald, epurat de artificii, cu o aură de inexprimabil care a sporit credibilitatea şi misterul existenţial al personajului, s-a creat, cu intenţie sau fără, o imagine de conducător în contrast evident cu aceea cunoscută spectatorilor din experienţa de fiecare zi. Astfel că în mintea lor a apărut , inevitabil, comparaţia şi odată cu ea scârba şi revolta.

În Higgins (Pygmalion), Bubnov (Azilul de noapte), Tipătescu (O scrisoare pierdută), Astrov (Unchiul Vanea), Fundulea (Visul unei nopţi de vară), Pelasgos (Danaidele), Goering (Mephisto), Alfred (Vizita bătrânei doamne), Dodge (Copilul îngropat), Lear (Regele Lear), Claudius (Hamlet), Serebreakov (Unchiul Vanea), Fetisov (Colonelul Pasăre) sau Jevakin (Căsătoria), dacă e să mă refer doar la câteva din şirul rolurilor pe care le păstrez în memorie, Victor Rebengiuc a demonstrat, cu superioară artă, că face parte din stirpea actorilor magicieni, a celor rari. Locul lui e undeva între Toma Caragiu şi George Constantin. Paradoxal şi enigmatic, primul a fascinat printr-un joc duplicitar, cu multiple straturi de măşti, prin voluptatea cu care vrăjea spectatorul, năucindu-l cu o cascadă de farmec, fără să-i acorde răgaz să iasă dintre mrejele în care îl prindea ca în nişte vâltori. Cel de al doilea era un vulcan la limita erupţiei. Un munte de nativitate. Personajele interpretate de el, de la rostirea replicilor la reacţiile cele mai neaşteptate, dădeau senzaţia că au ajuns pe scenă după o teribilă hăituială în labirinturile unui eu năvalnic. "Demonismul" lui Victor Rebengiuc, în schimb, aparent cenzurat, umanizează şi piatra seacă. Disponibilităţile lui interpretative sînt realmente imense. Nu cunosc inhibiţii şi complexul barierelor dintre genuri. Mă obsedează şi acum, când scriu aceste rânduri, amestecul de ingenuitate şi uimire din Fundulea sau transa durerii şi disperării din Serebreakov. În perimetrul lui "râsu-plânsu" actorul îşi configurează personajele pregnant. Le investeşte cu adevăr şi semnificaţie. Indiferent că sunt tragice sau comice, bune sau rele, că ascund sau dezvăluie sunt totdeauna expresia unor acumulări interioare îndelungi. Îl bănui pe Victor Rebengiuc că e în permanenţă încărcat de energii implozive, strunite probabil cu greu, premeditat, pentru a le folosi cu o dezlănţuire miraculoasă când e provocat. Am auzit uneori spunându-se că e un ins dificil, complicat, morăcănos, înclinat să pună beţe în roate, să işte conflicte. O gogomănie. E un ins cu un caracter exemplar, exigent cu sine, neconcesiv cu alţii, incomod pentru bâlbâiţi şi suficienţi. Nu acceptă jumătăţile de măsură nici pe scenă şi nici în viaţă. Ipostaza de artist nepereche i se conturează tot mai apăsat de la un spectacol la altul în dialog cu regizori şi ei, la rândul lor, exigenţi şi nedispuşi la concesii: Vlad Mugur, Moni Ghelerter, Ciulei, Pintilie, Radu Penciulescu, Cătălina Buzoianu, Purcărete, Tocilescu, Alexa Visarion, Alexandru Darie, Dabija, Yuriy Kordonskiy, Galgoţiu sau Felix Alexa. Nu susţin că nu vor fi existat şi împrejurări când motivele de răbufnire nu l-au ocolit. Normale însă pentru un spirit justiţiar, adversar învederat al mistificatorilor şi rozătoarelor pitice.

La şaptezeci şi cinci de ani, aşadar, Victor Rebengiuc este ceea ce s-a aşteptat că va fi. Este mai mult decât un mare actor. "Insularul" ce a respirat în el a devenit cu trecerea timpului un Lord.