Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Cronica Ideilor:
Logica consolării de Sorin Lavric

Radu Preda, Jurnal cu Petre Ţuţea, ediţie îngrijită şi postfaţă de Răzvan Codrescu, cu un interviu editorial de Răzvan Bucuroiu, Editura Lumea credinţei, Bucureşti, 2015, 174 pag.

Cui nu l-a văzut pe Ţuţea în carne şi oase îi e foarte greu să intuiască farmecul personajului. La dicţia înţepată cu care îşi rostea nuanţele se adăuga un joc fizionomic de histrion sadea, al cărui chip lung, tras parcă pe un mulaj diform, se termina cu un fes ordinar, căzut pleaşcă pe o ţeastă ca de sperietoare. Înalt ca un pilastru cu articulaţii greoaie, Ţuţea chiar avea ceva din înfăţişarea unei sperietori, şi nimeni nu ar fi bănuit, pînă cînd deschidea gura, că va da un spectacol ce te lăsa perplex.

Mai mult, sperietoarea cu fes de ospiciu nu izbucnea în pledoarii abstracte decît dacă, pus în faţa unui interlocutor, era instigat la luări de poziţie, Ţuţea fiind, prin excelenţă, o natură reactivă, adică un polemist căruia prezenţa unui vizitator îi era vitală. Şi de îndată ce întrebările le resimţea că pe tot atîtea instigări, Ţuţea se mula pe preopinent spre a-l absorbi treptat, pînă cînd acesta, biaţă musculiţă încăpută în pîlnia plantei carnivore, capitula sfîrşind în tăcere stupefiată. Din acel moment, energumenul îşi desfăşura o retorică a cărei intrigă nu mai avea nici o legătură cu interlocutorul, al cărui singur merit era că-i declanşase peroraţia, restul ţinînd în întregime de explozia unei minţi care îşi făcuse îndelung temele. Ţuţea nu era spontan decît prin simularea vervei, căci schemele şi le exersase în detaliu, aşa explicîndu-se coerenţa de ansamblu a viziunii. Şi chiar dacă, silit de repeziciunea replicii, se întîmpla să se contrazică, viziunea la scară mare era aceeaşi: învăţătura creştină trecută în concepte.

Schemele şi le luase din tradiţie, ele fiind banale dihotomii (experienţă – intuiţie, cultură – civilizaţie, creaţie –imitaţie) sau trihotomii uzuale (senzorial – fantastic – mistic, empiric – dialectic – sistemic, sfînt – erou – geniu), numai că forţa lor nu stătea în termenii propriu-zişi, ci în vîrtejul de relaţii în care Ţuţea îi arunca sub bătaia imaginaţiei. Rezultatul era un soi de predică aspirînd să-şi convingă auditoriul prin „viciul argumentaţiei logice“ (p. 136), singurul viciu pe care Ţuţea şi-l recunoaşte în jurnalul pe care Radu Preda, un tînăr de 18 ani locuind în casa amfitrionului, l-a ţinut între 6 octombrie 1990 şi 6 octombrie 1991. Viciul argumentaţiei logice era de fapt precizia terminologică, Ţuţea avînd dorinţa cvasi-scolastică de a pune logica în slujba revelaţiei divine. În felul acesta, gînditorul intra în pielea unui apologet pentru care învăţătura lui Hristos era bolta supremă a culturii europene.

Mai mult, apologetul cu fes scandalos îşi trăgea farmecul din trei calităţi: prima era chiar mimica vulcanică în virtutea căreia putea trece de la încruntarea sumbră la descreţirea feţei, sub unda unei candori copilăreşti. A doua calitate era dicţia de energumen plesnind muchia sunetelor, cu o pronunţie apăsată ce dădea contur clar vorbelor, de unde şi impresia că apologetul rupea cuvintele cu pofta cu care ar fi muşcat dintr-o trufanda. Limbuţia lui Ţuţea era de ordin cverulent, mereu intrînd în altercaţie cu un duşman nevăzut, tocmai de aceea peroraţia lui izbea prin tăioşime. A treia calitate era asociaţia neprevăzută a noţiunilor, cu punerea termenilor în legături nefireşti, graţie unei imaginaţii copioase. De exemplu, „filosoful trăncănind silogisme” era precum „curcile care se încurcă printre popice” (p. 99) sau că „în afară de teologie se face onanie de prestigiu” (p. 20). Şi fireşte, celebra sentinţă despre cei care continuă să fie de stînga după 30 de ani.

Dintre cele trei calităţi din îmbinarea cărora ieşea bizareria atrăgătoare a energumenului, o carte nu o poate reda decît pe ultima – asociaţia ideilor –, în vreme ce celelalte două – clipocirea fizionomică şi fluctuaţiile dicţiei – se pierd fără urmă. Chiar şi aşa, meritul lui Radu Preda e că prinde concizia tăioasă cu care Ţuţea îşi formula sentinţele, adică îi redă ritmul frazelor scurte şi repeziciunea cu care schimbă accentul teoretic. La Ţuţea avem de-a face cu o histrionie veritabilă, cu un actor din gura căruia izbucneşte epifania unei trăiri creştine, şi ce e aparte e că histrionia aceasta nu e narcisică: gînditorul nu se iubeşte, neezitînd să-şi treacă în revistă neputinţele (neputinţa de a sta singur, de a se ruga temeinic, sau cea de a dormi cu pofta cu care o făcea în trecut), cum nu şovăie în a-şi dezvălui regretele (regretul că nu a întemeiat o familie, că e un intelectual construit şi nu inspirat, regretul că, în loc să ajungă legiferator, a ajuns puşcăriaş, şi acela că şi-a ratat vocaţia de teolog). Ba chiar îşi recunoaşte degradarea fizică, pe care speră să n-o dubleze cu decrepitudinea morală. În totul, Ţuţea e fără mască, fiind un exemplu de gînditor fără cenzură interioară: ce gîndeşte spune, fiind genul de gură-spartă care trînteşte adevărul malgré tout. Dintre testimoniile publicate despre gînditor după 1990, jurnalul lui Radu Preda îi redă fidel oralitatea, autorul ţinîndu-se în umbră spre a-l lăsa pe maestru să-şi dezvăluie natura idiopatică. Locul unde Radu Preda iese din postura de observator smerit şi intră în rolul regizorului e în paginile unde aşează dialogurile într-o albie teologică, prin inserarea unor pene spirituale (scolii meditative) avînd rostul unor antracte ce încetinesc ritmul prea alert al discuţiilor. În felul acesta, replicile abrupte capătă un cadru de înşurubare tematică.

În Ţuţea, Radu Preda vede un convertit şi, totodată, un mărturisitor. După 13 ani de puşcărie, suferinţa l-a scos pe energumen din matca raţionalităţii sterile şi l-a mutat în tiparul trăirii în mister. După eliberare a depus mărturie cu acea îndrăzneală pe care nu o au decît cei întorşi din morţi. Pentru Ţuţea, cea mai mare pacoste modernă e „omul autonom”, care „vine de nicăieri şi merge spre nicăieri”, insul orgolios antropocentric închipuindu-şi că e buricul Pămîntului. Nu poţi să nu-i dai dreptate lui Ţuţea în tot ce spune despre liberalism, comunism sau ateism, asta dacă nu faci parte din chiar taberele pe care energumenul le descrie cu atîta fler.

Sunt două teme unde Ţuţea te contrariază. Prima priveşte prejudecata egalităţii celor mulţi în faţa lui Dumnezeu. „Religia creştină are o virtute pe care nu a avut-o nici un sistem filosofic în istorie: egalitatea absolută, nedemagogică, a oamenilor în faţa lui Dumnezeu.” (p. 70) E uimitor că un adept intratabil al ierarhiei, cum este bătrînul Ţuţea, poate cădea în plasa filantropiei egalitariste. Începînd cu dotarea nativă (ce altceva spune pilda talanţilor decît că Dumnezeu e feroce de discriminator, dîndu-i fiecăruia altă înzestrare?) şi terminînd cu harul care suflă unde vrea, egalitatea de şanse în vederea mîntuirii e nulă în viziunea creştină. Nimeni nu e egal cu altul în faţa lui Dumnezeu. De ce se împăca Ţuţea cu un creştinism pentru uzul plebei (cu exemplul scandalos cu baba rugîndu-se e mai aproape de Dumnezeu decît un geniu) e un lucru greu de înţeles. Sunt înclinat să-i pun prejudecata pe seama nevoii de a-şi găsi o consolare după detracarea socială la care îl supuseseră bolşevicii. Şi chiar aceasta e a doua temă la care Ţuţea alunecă în sentimentalism dulceag. „Numai teologia consolează. Filosofia intruieşte.” (p. 33) Acelaşi lucru îl spune despre arte, care „sunt încîntătoare şi nemîngîietoare” (p. 134). Şi acelaşi lucru îl crede despre ştiinţe, al căror ateism văduveşte universul de o perspectivă încurajatoare.

A folosi consolarea drept criteriu de selecţie valorică nu intră în logica lui Ţuţea. Potrivit ei, nu durează decît acele acte în stare a da o compensaţie în spirit pentru suferinţa îndurată în lume. Şi cum cea mai eficace compensaţie e mîntuirea, religia, prin vedenia mîngîetoare pe care o oferă, are cîştig de cauză în faţa filosofiei, ştiinţei sau artei. Ţuţea avea nevoie acută de Paraclet, deşi el însuşi se declara a fi neconsolat, întrucît era bătrîn şi îl aştepta moartea (p. 26). Şi totuşi, tot el mărturiseşte că, de cînd auzise zgomotul pămîntului pe coşciugul lui Nae Ionescu, nu mai putea trăi decît cu o viziune consolatoare asupra destinului.

E bizară indulgenţa de principiu a energumenului faţă de egalitate şi faţă de consolare. Firesc ar fi fost să le respingă pe amîndouă ca fiind plăgi ce definesc „omul autonom”. Oricum, un jurnal proaspăt la peste 20 ani de la scrierea lui, în care Radu Preda îl surprinde pe Ţuţea în ipostaza lui vie.

Parteneri Romania literara




                 

                                   

           

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara