Constantin Neacşu practică
o artă cuminte în aparenţă
şi spun practică, pentru
că trăieşte de ani buni în
Italia, unde pictează, vinde
şi expune, aproape anual,
în diverse galerii din Nord.
Şi traseul său este unul cuminte
numai în aparenţă: născut în Dobrogea,
plecat la studii în Ardeal, mai întâi
în Târgu Mureş, dacă nu mă înşală
memoria, apoi la Universitatea de Arte
din Cluj, coboară în Râmnicu Vâlcea,
unde lucrează ca profesor la o şcoală
de aici, apoi trăieşte o vreme în Libia
şi de câţiva ani şi-a mutat domiciliul
într-un orăşel de pe coasta de Vest,
vecin cu San Remo, la Albenga. În mod
natural, arta sa îi urmează traseul
biografic, amprenta locurilor pe unde
trece punându-şi marca asupra sa şi
dându-i temele: peisajele sale, dar şi
portretele, se epurează de amănuntele
temporalităţii spre decizii minimaliste
care se transformă în semne şi simboluri,
dar pe măsură ce îşi schimbă locul
se încarcă de particularităţile acestuia!
Nu pare să aibă momente de impas,
pentru că nici nu-şi propune să rămână
locului şi duce Munţii Hercinici
peste munţi, transformându-i în dealuri
coapte, ca sfere îngropate în pământ,
cum spunea un poet cândva, luminoase
tot timpul, dar însingurate tot timpul,
pentru că în culorile puţine cu care îşi
administrează suprafaţa lucrărilor,
rareori se strecoară tensiuni cromatice,
iar când se întâmplă este doar pentru
echilibrarea dinamică a compoziţiei.
Această simplitate căutată se adânceşte
de la o vârstă la alta până când
minimalismul îşi intră în deplinătatea
drepturilor, dând lucrărilor o aură
stranie de circumscriere în spaţii
extraterestre.
Când intră, însă, pe teritoriul
gestualismului, grafic la început, nu
poate să ascundă în totalitate urmele
predecesorilor iluştri, aşa cum se
întâmplă când viziunea sa decelează
fragmente din ţesătura amplă a unor
câmpuri vegetale. Atunci se întâlneşte
vrând-nevrând cu Jackson Pollock,
dar se salvează de pastişă prin
ingeniozitatea cu care rescrie procedeul
de imprimare a suprafeţelor. Dacă
marele artist american realiza ţesătura
câmpurilor alimentând scrierea
acestora din petele de culoare picurate
pe pânză, Constantin Neacşu realizează
la propriu ţesături din folosirea unor
resturi vegetale, fire de plante uscate,
peste care aşază cromatici calde de
culori acrilice. Odată învăţat procedeul,
artistul se întoarce la peisajele şi
portretele sale, ieşind pur şi simplu
din imperiul gestualismului abstract
şi aşezându-se în zona unui grafism
simplificat care se umple de materialitatea
substanţei vegetale impregnată de
culori puternice sub care ţesătura
rămâne intactă.
Câteva lucrări, din expoziţia încă
deschisă la Finalborgo, dau semnalul
că ciclul s-a încheiat, că toată absorbţia
de până acum a dinamicilor postulate
de arta abstractă s-a închegat într-o
experienţă unică, vrând parcă să
scape de tirania acesteia, pentru că
artistul desţărat nu mai pictează
peisaje, ci singurătăţi universale,
cerul înstelat nu mai este pânza de
cort sub care trăieşte umanitatea, ci
golul căruia nimic nu-i mai dă
sens. În acelaşi gol, portretul, devenit
autoportret, nu mai păstrează nici
un amănunt de identificare, e doar
un semn depersonalizat în jurul căruia
creşte noapte sau zi, fără nuanţa
amurgului sau a dimineţii, un contur
al singurătăţii absolute. Şi, totuşi,
trecând prin toate aceste ipostaze,
artistul nu transmite, paradoxal,
sentimentul că ar fi nefericit, el
constată ipostazele singurătăţii ca
pe un loc de ţinut minte, prin care
a trecut şi de care s-a salvat. Da, dar
bucla de întoarcere la semanticele
abstracte, gen Juan Miro, de exemplu,
exersate cu o etapă mai devreme,
recuzita alfabetului imaginar la care
apelează sau pur şi simplu replierea
pe geometrii cromatice, se închide
pe poziţii pur decorative, din păcate.
Şi nu ştim nici dacă-şi doreşte vreo
ieşire din asta!
Pentru acest pasaj al cronicii de
astăzi, genericul „Artişti în expoziţie”
este impropriu din simplul motiv
că subiectul său este Festivalul
Internaţional de Artă Stradală din
Timişoara, aflat la a ediţia a şasea de
acum. Tot în această pagină am scris
despre prima ediţie, poate cea mai
spectaculoasă dintre toate, pentru
că era prima de acest gen care se
întâmpla în România. Protagoniştii
iniţierii lui au fost artistul fotograf
Sergio Morariu, un domn inginer
repatriat din Germania în oraşul
studenţiei sale de pe vremuri şi tânăra,
asistentă pe atunci a Facultăţii de
Arta, Corina Nani, ea însăşi o artistă
talentată, care a şi fost premiată anul
trecut de UAP, pentru lucrările
sale de artă urbană. Suportul teoretic
al primei ediţii s-a bazat pe susţinerea
criticului de artă Alexandra Titu, care
a şi generat o adevărată dezbatere
pe acest subiect, înfruntând scepticismul
unora cu argumente, care au şi convins
municipalitatea să sprijine financiar
acest demers excepţional. În fapt a
fost adus în România un gen de artă
practicat cu toată dezinvoltura în
ţările occidentale, dar mai ales în
Statele Unite. Sigur că muchia îngustă
dintre arta urbană şi grafitti a fost în
stare să suspicioneze acest demers
ca fiind unul contestatar – şi în esenţă
el chiar este, pentru că intervenţiile
artiştilor vin să bandajeze rănile unor
abandonuri locative, să resemantizeze
zone ale unor defecte de ansamblare
urbană, provenite din poziţionări
tehnologice inestetice, să reevalueze
zonele industriale aflate în dezintegrare
sau pur şi simplu, aşa cum s-a întâmplat
anul acesta, să transforme un spaţiu
industrial anonim într-un spectacol
cromatic excepţional. Conţinutul
lucrărilor este unul negociat, în acest
caz, cu autorităţile care pun la dispoziţia
artiştilor spaţiul de lucru. Anul acesta,
festivalul a fost şi este în continuare
găzduit, probabil până în luna octombrie,
când se va închide cu o expoziţie la
Calpe Galerry, de Aqvatim, centrala
de distribuţie a apei pentru Timişoara.
Gestul celor de aici de a găzdui festivalul
este absolut generos şi salvator într-un
anume sens, dar poate că ar fi fost
cu mult mai bine dacă municipalitatea
ar fi găsit soluţii mai bune, în sensul
de a fi găsit suprafeţe accesibile oricui
străbate acel spaţiu public. Spun asta
pentru că sunt convins că notarea
FISART în competiţia pentru Capitala
Culturală Europeană a Timişoarei
contează, iar originalitatea demersului
este de punctaj maxim. Nu cred că
le va fi greu celor din administraţia
publică a Timişoarei să găsească
soluţii la această temă, pentru că
festivalul este cu adevărat internaţional,
participanţii sunt nume de rezonanţă
în domeniu, iar amprenta lor asupra
artei timişorene poate fi stimulativă.
În lunile iunie şi iulie au lucrat artiştii:
Amala Arrazola, Cristian Blanxer,
Daniela Carvalho, Paola Delfin, Daniel
Gaciu, Homeboy, Irio, Kero, Kevin
Mack, Murone, Obie, Reskate, Lauro
Samblas, Joan Tarrago, Txemy şi
Sergio Villalba, care au venit din
Spania, Mexic, Statele Unite şi România.
Pe majoritatea dintre ei îi veţi găsi
pe diverse situri – cei interesaţi îi pot
căuta –, iar cei care trec prin Timişoara
pot lua contact direct cu arta lor. În
orice caz, nişte semne de oboseală
în organizare se resimt, cei doi
organizatori amintiţi la începutul
acestui pasaj, ar avea nevoie de o
mai aplicată susţinere din partea
primăriei, dar şi a unor organizaţii
economice, financiare ori instituţionale,
altfel iniţiativa s-ar putea stinge.
