Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Cronică Literară:
Locuri fără memorie de Cosmin Ciotloş

Mircea Anghelescu, Poarta neagră. Scriitorii şi închisoarea,
Bucureşti, Cartea Românească, 2013, 256 pag.

Sigur că recentul studiu al profesorului Mircea Anghelescu reprezintă, în primul rând, o importantă contribuţie de istorie literară. Nimeni până la el nu s-a gândit să panorameze o temă (deopotrivă biografică şi ficţională) suficient de frecventă şi suficient de fertilă ca prilej de reflecţie.

În fond (aceasta este premisa autorului) literatura carcerală are, în România, o tradiţie mai veche de două decenii şi jumătate (cât au trecut de la prăbuşirea comunismului şi apariţia memorialelor foştilor deţinuţi politici). Există însă o întreagă pleiadă de scriitori care au cochetat cu închisoarea. Slavici, Arghezi sau Bogza sunt numai vârfurile acestui aisberg sordid. Paşoptiştii, se ştie, dar se trece repede cu vederea, au avut parte de numeroase experienţe de gen (chiar dacă adeseori acestea au fost deturnate blând sub forma „surghiunului” mănăstiresc). Chiar începuturile literaturii noastre sunt marcate de un astfel de caz: tragica epistolă pe care nefericitul Cocrişel o trimite celor în drept să-l răscumpere. Cazuistica e, cum se vede, diversă. Investigarea ei s-a lăsat aşteptată. Lipsea, pe deasupra, şi instrumentarul teoretic (sau metodologic) adecvat. Aşa încât, deşi „cererea” era reală (căci, într-o literatură, orice teritoriu virgin e un bun câştigat pentru cercetare), „oferta” plutea, practic, în aer.
Sigur că, pe de altă parte, în acest demers nu e convocată numai istoria literaturii, ci şi, în bună măsură, aceea a mentalităţilor. Organizarea sistemului punitiv spune, în sine, multe despre nivelul de civilizaţie atins de Ţările Române, după cum evoluţia acestuia punctează exemplar acomodarea cu valorile Occidentului. Însuşi felul în care înţelegeau condamnaţii să-şi asume recluziunea (variind de la spaima convulsivă până la o relaxare aproape mondenă) e, la rigoare, pilduitor. Dacă fostul junimist G. Panu a pus în act o serie întreagă de tertipuri pentru a evita arestarea (fuge din ţară, apoi, ales deputat, revine, e, spre surprinderea lui, închis, pentru ca într-un final să fie graţiat de Carol), alţii, nu puţini, şi-au exploatat perioada de detenţie în folosul propriei literaturi. Interesantă e, de asemenea, şi pletora delictelor, fiindcă scriitorii nu s-au prea intersectat cu acelea de drept comun. De regulă, au fost închişi pentru culpe specifice (opinii neconforme, crime de lezmajestate, colaboraţionisme, afilieri). Excepţie, în toate sensurile, face un anume Paul Cialâc, pe care tocmai temniţa l-a determinat să se apropie de literatură. El ar fi trimis în 1935 (pe când se afla în penitenciarul Constanţa) un număr de trei poezii unei gazete de stânga, „Şantier”, care nu întârzie să le publice, nu doar în virtutea provenienţei sociale (omul era muncitor în triajul gării), ci şi fiindcă talentul nu lipsea. E drept că versurile lui sunt corecte (şi are dreptate Mircea Anghelescu să vadă în rigoarea lor un pandant al constrângerilor cărora recidivistul avea a le face faţă), dar prezentarea villonescă pe care i-o face redactorul „Şantierului” e de departe mai eficientă: „am aflat că Paul Cialâc este un tânăr de 26 de ani care a suferit până acum vreo patru condamnări. Din păcate, nu pentru vreun ideal politic. Dar nici pentru un furt sau crime. Paul Cialâc este un produs special al mediului proletar din porturi şi s-a lăsat de la început dus pe panta primejdioasă a taberelor de bătăuşi din te-miri-ce. Din zurbală, din ambiţie de mahala, de dragul unei fete, sau chiar din cavalerism” (cf. p. 187). Neperseverând şi, oricum, neavând audienţă în cercuri mai largi, Cialâc a rămas, până acum, în subsolul (înţesat de curiozităţi) al istoriei literare.
Aceste abordări sunt, de altfel, explicitate de Mircea Anghelescu în paragrafele finale ale Porţii negre (p. 250). Cu minuţia elegantă de care a dat întotdeauna dovadă, profesorul fixează exact locul studiului său în peisajul literelor, cântărindu-i necesitatea şi relevanţa. Chiar dacă pare să joace, ca de atâtea ori, cartea modestiei, cred că nu e totuşi cazul să ne lăsăm amăgiţi în privinţa intenţiilor acestui demers. Nu e vorba numai despre o radiografie de natură tematică, ci despre exercitarea unei convingeri mai ample: aceea că literatura naţională trebuie gândită (şi) altfel decât într-un parcurs de creastă, (şi) altfel decât ca o „întâmplătoare colecţie de capodopere” (p. 250).
Nefiind, toţi, scriitori de primă mână, destui autori români s-au intersectat într-un fel sau altul cu subiectul închisorii. Unii, cum s-a văzut deja, dinăuntru, ca victime (mai mult sau mai puţin inocente), alţii, din exterior, ca simpli raisonneuri. Povestind despre sine sau despre alţii, e cert că n-au rămas indiferenţi. Cât de zguduitoare poate fi o atare experienţă s-a putut constata, cum spuneam, mai ales de curând, odată cu profuziunea de literatură carcerală survenită după 1990. Transferul simbolic de importanţă pe care îl întreprinde, retrospectiv, Mircea Anghelescu cercetând, cum singur o spune, preistoria genului, se dovedeşte reuşit. Şi nu prin vreo malversaţ iune interpretativă, nu prin specularea abilă a materialului documentar de arhivă (căci echilibrul de ton e o constantă a criticii lui Mircea Anghelescu), ci, înclin să cred, printr-un fapt care ţine deopotrivă de o poetică a genului şi de o pedagogie aparte.
Conjectura pe care Mircea Anghelescu o are în vedere e aceea că, de prea puţine ori, în privinţa scrierilor de (şi despre) închisoare, literatura bate viaţa. Cele mai reuşite „produse” sunt rezultate ale contactului nemijlocit (citeşte: nemediat de lecturi) cu mediul. Provin din experienţă şi nu ţin cont de vecinătăţi sau precedenţe. Ca orice depoziţie, ca orice mărturie, aceste consemnări ale detenţiei sunt redactate sub imperiul urgenţei. Poetica lor se întemeiază pe un anume tip de spontaneitate: „Se pare că puţinătatea precedentelor unei asemenea urgii, lipsa de previziune şi credinţa că anumite lucruri nu se pot întâmpla, n-au prejudiciat nici capacitatea de rezistenţă a majorităţii celor care au suferit, nici demnitatea lor. Mai mult, zeci şi sute de supravieţuitori au fost capabili după aceea să depună mărturie, să-şi depăşească inhibiţiile, dezgustul, tristeţea, şi să scrie amintirile acelor teribile experienţe. Este mai mult decât probabil că imensa lor majoritate ignorau cu desăvârşire modestele precedente amintite în paginile acestei cărţi; această scăpare n-a dăunat, se pare, nici calităţii literare a textelor lor, care au – în foarte multe cazuri – forţa autenticităţii, şi nici interesului nedezminţit al cititorilor, care voiau să ştie ce s-a întâmplat în noaptea totalitară” (p. 249).
Dincolo, însă, de convenţiile genului, spuneam, la rădăcina acestor alegaţii stă un crez şi mai ferm: ca orice inventar de situaţii-limită, această literatură (mai veche sau mai nouă) dezvoltă o componentă pedagogică. Dacă nu e numaidecât o finalitate, literatura e, de multe ori, un paliativ al experienţelor carcerale. O cale de a deduce (inclusiv în înţeles barbian) prezentul din lecţia trecutului. Într-un rând (pp. 104 - 107) e evocat elenistul D.N. Burileanu, care, în ale sale Note din închisoare subt ocupaţiunea germană (1919), îşi pregăteşte, mental, o adevărată „bibliografie” de subzistenţă: „numaidecât îmi apar înainte o puzderie de nume din timpurile cele mai depărtate până în ziua de astăzi. Dintre ei, aleg spre a le cere sfatul, pe aceia cari simbolizează o idee, reprezintă un caracter : Socrate, Bonivard (François Bonivard este eroul istoric al poemului lui Byron The Prisoner of Chillon, scris în 1816, în urma vizitei pe care o face la castelul de pe malul lacului Léman, unde acesta a fost deţinut şase ani, între 1530- 1536, n.n.), Voltaire, Mirabeau, Silvio Pellico. Rareori se va fi văzut o împerechere mai ciudată; tocmai acest lucru l-am voit şi eu. Toată după-amiaza am trăit-o în tovărăşia lor şi pot zice că rareori am petrecut momente mai plăcute!” (cf. p. 207). Puţini sunt însă aceia care, asemenea lui Burileanu, sunt dispuşi, în astfel de condiţii liminare, să accepte precursorate de vreun fel.
E o constatare care însoţeşte cumva freatic Poarta neagră de la un capăt la altul şi care, prin umanitatea ei profund comprehensivă, valorează cât o definiţie. Ocultarea tradiţiei (inclusiv, cum se poate constata, de către istoricii literari) şi subiectivismul intens fixează două repere esenţiale în orice discuţie despre sfinţii sau mai puţin sfinţii literaţi care au populat, în timp, închisorile. Inşi instruiţi, uneori tobă de carte, aceştia îşi lasă la o intrare bagajul cultural, devenind, pentru o vreme, simple receptacule ale ororii. E cea mai importantă, mai amară şi mai demnă de reţinut concluzie a unei cărţi care, altminteri, nu duce lipsă de observaţii memorabile: sunt repuse în drepturi personaje de fundal (ca Petru Cercel sau, în vremea lui Brâncoveanu, intrigantul Vlad Boţulescu), sunt şterse de praf cărţi care n-au beneficiat, când era cazul, de trecerea cuvenită (romanele anglistului Dragoş Protopopescu fiind, probabil, cele mai clare exemple), sunt reconstituite detalii de atmosferă şi (şi cutumele juridice cărora li se datorează), sunt forate cuvinte vechi, din care astăzi a mai rămas doar pojghiţa (puşcărie, borfaş, mofluz). Nimic din ce este extraestetic (adică istoria, politica, psihologicul, biograficul) nu scapă acestei cărţi. Dar, pe de altă parte, nimic din ce e în această Poartă neagră nu trece fără a fi atent monitorizat estetic. Mircea Anghelescu ştie exact unde, în ce celulă valorică adică, e locul fiecărui autor.


Parteneri Romania literara




                 

                                   

           

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara