Am urmărit cu deosebită plăcere ultimele două spectacole de balet montate la Opera Comică pentru Copii, această instituţie unică în peisajul artistic românesc şi internaţional, al cărei principal merit, anunţat chiar de titlul ei, este acela de a deschide gustul pentru arta scenică de Operă, Operetă, Balet sau Musical celor mai mici şi ingenui spectatori.

Apărută iniţial ca o companie independentă, concepută de doamna Smaranda Oţeanu-Bunea în 1998, Opera Comică pentru Copii a devenit în 2003 o instituţie publică de spectacol, subordonată Primăriei capitalei. Cu sediul actual în fostul Teatru Giuleşti, este condusă în prezent de doamna Felicia Filip, care se dovedeşte un manager de invidiat. Deşi este o instituţie atât de tânără, Opera Comică pentru Copii a avut şi are în continuare o activitate prodigioasă, ajungând până la 200 de spectacole anual, invitând artişti consacraţi, dar şi debutanţi, participând la evenimente de anvergură, cum sunt Festivalul Internaţional „George Enescu” sau Noaptea Europeană a Muzeelor, unde în acest an a participat cu o expoziţie de peste 100 de costume, din creaţiile sale de operă, balet, operetă şi musical. Bineînţeles, şi de Ziua Internaţională a Copilului s-au desfăşurat numeroase spectacole, în Parcul Herăstrău, la Muzeul Satului şi la sediu, în cadrul Festivalului „Opera Copiilor”, ajuns la a doua ediţie.

De curând, am fost la două dintre spectacolele de balet ale Operei Comice pentru Copii şi m-am bucurat alături de cei mici, să revin în lumea poveştilor, care, dacă sunt bine spuse, ne încântă la orice vârstă. Prima ne-a povestit-o balerinul Cătălin Caracaş, pornind de la spectacolul Don Quijote, pe muzică de Ludwig Minkus, după romanul lui Miguel de Cervantes, balet pe care îl regăsim pe mai toate scenele mari ale lumii, din ţară şi din străinătate şi în care Cătălin Caracaş a jucat ani de zile, în rolul lui Sancio Panza, atât la Opera Naţională Bucureşti cât şi la cea din Iaşi. Spectacolul a fost foarte bine gândit, pentru a putea să-i capteze pe cei mici, să le trezească curiozitatea şi să îi încânte, dar şi să-i înveţe câte ceva, prin programul de sală – atractiv ca o carte de poveşti cu poze colorate – despre creatori precum Miguel de Cervantes, compozitorul Ludwig Mincus şi coregrafii Marius Petipa şi Alexander Gorski. Pentru ca povestea să ajungă direct la cei mici, Don Quijote bătrân (Valentino Tiron/Bogdan Şerban) a început să le spună copiilor câte ceva din aventurile sale, intrând chiar în dialog cu ei. Le-a fost astfel mai uşor să înţeleagă tot ce a urmat, şi anume fragmente sugestive din baletul Don Quijote, (aranjament muzical de Antonel Oprescu), în adaptarea coregrafică a lui Cătălin Caracaş şi scenografia Adrianei Urmuzescu. Verva, culoarea, frumuseţea dansului spaniol nu au avut cum să nu îi încânte pe copii, care în mod sigur vor dori, peste câţiva ani, să urmărească spectacolul integral, pe o scenă de Operă, pentru care acum sunt perfect pregătiţi. Şi Opera Comică pentru Copii are în prezent o echipă de dansatori, care pun deplin în valoare intenţiile regizorului coregraf. În Quiteria Diana Gal/ Marina Gaspar/ Andreea Vălean, în Basil Andrei Ardeleanu /Tiberiu Pepenică, în Mercedes Sabina Chirilă /Alis Gheorghe/ Andreea Soare, în Espado Mihai Pricope /Robert Ştefu, iar pentru Don Quijote aceiaşi Mihai Pricope sau Robert Ştefu, în timp ce Sancho Panza e jucat în travesti de Claudia Lazăr. Când există dragoste şi entuziasm, lucrurile ies parcă bine de la sine. Iar dacă mai sunt şi pregătite cu pricepere regizorală – precum modul ingenios cum sunt întâmpinaţi copiii de când pătrund în foaierul de la intrare, cu un strat de paie pe toată podeaua, prin care normal că le face plăcere să navigheze şi cu doi cavaleri în armuri şi cu suliţe, care le deschid orizontul către epoca medievală – totul este aşa cum trebuie să fie ca să poţi intra în lumea poveştilor.

Cel de al doilea spectacol de balet pe care l-am văzut la Opera Comică pentru Copii, a fost Jack şi Vrejul de Fasole, al scriitorului englez Joseph Jacobs. Cred că nu mă înşel că ar fi prima transpunere scenică a acestei poveşti, mai puţin cunoscută decât, să spunem, altele ale aceluiaşi autor, cum ar fi Tom Degeţelul, sau Cei trei purceluşi. Corina Dumitrescu, prima balerină a Operei Naţionale Bucureşti este autoarea acestui balet, pe care l-a gândit integral, ca regie şi coregrafie, intervenind şi în poveste, fără să-i modifice farmecul şi sensul. De-a lungul anilor, am mai văzut vreo două numere de recital create de ea, de certă valoare, cât şi spectacolul Fetiţa cu chibrituri, pus tot pe această scenă. Jack şi Vrejul de Fasole este un spectacol împlinit şi uşor de receptat de către copii, în care fantasticul, întruchipat de armata uriaşilor şi de zâne, îşi face loc cu uşurinţă în viaţa familiei lui Jack, poate şi pentru că este însoţit şi de multe personaje familiare unei gospodării obişnuite, precum vaca, găina şi vrejurile urcătoare de fasole, care îi întâmpină pe micii spectatori încă de intrarea în foaier, cocoţate pe stâlpi. Şi, lucrul pe care îl remarcasem şi din numerele de recital, Corina Dumitrescu, are calitatea, destul de rară, de a putea să facă dans comic de calitate, care însoţeşte în mod potrivit unele momente lirice sau altele uşor tensionate. În spectacolul văzut de mine, Jack, a fost interpretat cu dezinvoltură de Andrei Ardeleanu, secondat cu multă căldura de Lăcrămioara Proca în rolul Mamei şi întru totul adecvat de Daniel Manea în rolul Magicianului, de Teodora Velescu în rolul Harpei, de Alis Gheorghe în rolul comic al Găinii şi de Octavian Iuga şi Andreea Mirea, care împreună făceau să danseze Vaca. Uriaşii Andreea Corneanu şi Alexandru Robu au avut aerul uşor înspăimântător pe care trebuiau să-l aibă, iar Zânele Claudia Iagăr, Theodora Munteanu, Oana Vâlceanu şi chiar şi zânoiul Andrei Dogaru, delicateţea necesară. Oricum, suita de momente scenice era încărcată de miez, nu ca povestea din program, cam deslânată. Coloana sonoră i-a aparţinut lui Antonel Oprescu, Blue Island Producţion şi Horea Pascu, iar proiecţia video lui Robert Voiculescu. Şi, privită în ansamblu, în toată această poveste dansată un rol esenţial l-a avut, alături de coregrafie, şi scenografia Bogdanei Pascal, de o fantezie deosebit de bogată, încântătoare, întru totul potrivită lumii basmelor. Anterior am cunoscut-o pe Bogdana Pascal numai ca realizator TV de emisiuni de dans de calitate, cam singura urmaşă a Silviei Ghiaţă, aşa că am fost surprinsă şi de marile ei calităţi de plasticiană a scenei, de capacitatea ei de a da relief unor personaje insolite.

Spectacolele văzute nu de mult la Opera Comică pentru Copii, pe lângă calitatea lor în sine, arată şi că, în aceste vremuri de mare tulburenţă, mai sunt instituţii artistice unde dansul ocupă chiar locul care i se cuvine, alături de celelalte arte scenice, legat, în egală măsură, atât de istoria sa, cît şi de capacitatea pe care o are de a aduce pe lume noi imagini de plastică dansantă.