Era clar aproape pentru toată lumea că discursul oficial al regimului comunist despre realităţile interne, triumfalist şi festivist, era nu doar înşelător, ci de-a dreptul mincinos. Dar o replică deschisă era imposibilă. Dovezi vii, fra­­pante şi înfricoşătoare, erau închi­sorile şi persecuţiile. Opoziţia din interior faţă de regimul comunist, mai ales în primii lui ani, putea aduce moartea celui care îndrăznea. Mai târziu, în anii '60, se puteau critica erorile trecutului (unele dintre ele), dar la început, imediat după 30 decembrie 1947, după proclamarea Republicii Populare, când regimul nu avea trecut, ci numai prezent, orice critică sau minimă observaţie sceptică erau imposibile. Dubiile erau periculoase, erau contra-revoluţionare. Oricum, un text literar nu avea această libertate de a se îndoi sau de a reflecta la ceea ce se întâmplă prin prisma unei conştiinţe reflexive. Activitatea entuziastă, adeziunea efuzivă erau singurele soluţii salvatoare: "Nu mai sta pe gânduri,/ Treci în rânduri" - îndemna una din lozicile versificate ale momentului. Individul nu avea dreptul la singurătate şi la reflecţie, la opţiune personală. Alternativa obligatorie era masificarea euforică în lupta pentru biruinţa comunismului şi pentru viitorul luminos. Literatura era confiscată ideologic şi obligată să propage lozincile oficiale. Cel puţin un deceniu (1948-1958), literatura oportunistă, propagandistică, total obedientă faţă de Partidul Muncitoresc Român, era singura posibilă, singura publicabilă. A gândi şi a comunica ceva pe cont propriu, aparte de colectivitate, în secret, comporta un risc enorm. Scriitorul nu avea (nu trebuia să aibă) viaţa personală, intimitate cu atât mai puţin. Însingurarea, ezitările, gândul morţii, îndoielile, dragostea, libertatea opţiunii, speranţa în Dumnezeu - considerate reminiscenţe burgheze demobilizatoare - încurcau efortul de construcţie proletară a noii societăţi. Prin urmare, sunt multă vreme teme interzise. Cum ar putea exprima scriitorul ceea ce simte şi ceea ce crede cu adevărat? Nu-i rămâne decât şansa limbajului cifrat, ascuns, întortocheat. Dar cenzura supraveghează şi supervizează totul, orice text. Alternativă nu există: literatura trebuie să fie directă în atitudinea pozitivă faţă de prezent şi negativă faţă de trecutul burghez, transparentă şi entuziastă în mesajul comunist, accesibilă în limbajul folosit.
O relaxare sau o perspectivă de relaxare apare după moartea lui Stalin, în martie 1953. Hruşciov, noul prim-secretar al CC al PCUS (1953-1964), denunţă în 1956 erorile stalinismului (abuzurile represiunii, cultul personalităţii) la Congresul al XX-lea al PCUS într-un raport secret, totuşi cunoscut în cele din urmă. Se creează o breşă, o fisură în sistem. Dezgheţul hrusciovian trezeşte o speranţă de reformare a sistemului politic dictatorial, dar, la noi, Gheorghiu-Dej, temător, se repliază într-un nou val de teroare, mai ales după Revoluţia maghiară din 1956. La Moscova, Soljeniţ în publică în 1962, cu acordul direct al lui Hruşciov, nuvela transparent antistalinistă O zi din viaţa lui Ivan Denisovici, relatând pentru prima dată despre închisorile politice şi despre munca forţată. Se creează un precedent în atitudinea critică faţă de greşelile trecutului comunist, pe care autorităţile moscovite îl vor regreta. Dar breşa fusese făcută şi subversivităţile ulterioare din blocul estic au un termen prestigios de raportare. După acea disociere internă de stalinism, comunismul nu mai apare scriitorilor ca eroic, imaculat, intangibil, situat în afara oricărei erori şi în afara oricărei critici. Dimpotrivă, comunismul apare vulnerabil celor mai inteligenţi, mai justiţiari şi mai îndrăzneţi dintre scriitori, care speră în posibilitatea de afirmare a unui nou limbaj, a unei atitudini critice. Literatura subversivă nu ar fi fost posibilă fără acest sentiment al vulnerabilităţii regimului comunist. Înainte ca strategiile subversivităţii să se iniţieze şi să se perfecţioneze în textul literar, cenzura a permis apariţia unor texte mai puţin sau deloc angajate (reverii peisagistice, confesiuni lirice citadine), din categoria literaturii evazioniste, repede însă condamnate. Poezia publicată de A. E. Baconsky, Victor Felea, Aurel Gurghianu, Petre Stoica sau Aurel Rău în revista "Steaua" (după 1954) este supusă unui veritabil proces, purtat în regim publicistic. Evazionismul însuşi apare ca o dezertare de la "lupta" oficială, chiar ca o formă incipientă de subversivitate. Eliberarea "gândirii captive" de sub teroarea sensului unic, de celebrare necondiţionată a comunismului, se produce greu, treptat, prin eforturi stilistice de subtilitate, care cer complicitatea unui cititor mai puţin timorat, dispus să înţeleagă aluziile, deviaţiile şi inconformismele delicate. Subliniez faptul, extrem de important, că pentru a vorbi de o literatură subversivă, care să-şi îndepli­nească rolul critic, fie şi în formele cele mai voalate, ea trebuie să fie publicată, deci să depăşească barierele cenzurii. Rafinarea limbajului aluziv devine o ne­­ce­sitate... estetică.
Printre primele texte publicate, în care poate fi ghicit dublul înţeles, ar putea fi amintit poemul arghezian Fabula fabulelor, publicat iniţial în "Viaţa românească" din ianuarie 1955 şi reluat de autor chiar în fruntea volumului Stihuri noi (1946-1955), apărut în 1957. Că poemul trebuie citit printre rânduri o dovedeşte republicarea lui de către Virgil Ierunca în revista pariziană din exil "România muncitoare". El problematizează tocmai deschiderea limbajului esopic. Primul înţeles se referă la situaţia oricărei fabule, iar în acei ani Arghezi îl traducea pe Krîlov. Al doilea înţeles, cel subversiv, se referă la condiţia exprimării cifrate sub dictatură: "Robul neputând, pe vremuri, să crâcnească, frânt în jug,/ Fără ca să fie-n târguri spânzurat ori pus pe rug,/ Totuşi, fiindcă trebuinţa de-a cârti e omenească,/ Cuteza, ascuns în pilde, ticluit să se rostească./ Strecurată-ntre durere, lege şi fărădelege,/ Pilda fiecare după mintea lui o înţelege,/ Încât, mai întortocheată în urzeala ei oleacă,/ Nu mai aţâţa stăpânul şi-ncepea şi lui să-i placă" (Arghezi, Opere I, 2000, p. 657). Întregul poem arghezian Fabula fabulelor se constituie într-o posibilă poetică a limbajului subversiv. Robul îşi ticluieşte cârtirea frumos, încât să-i placă şi lui şi stăpânului, şi o strecoară periculos printre durere şi lege, sub ameninţarea terorii. Urzeala pildei, adică a înţelesului ascuns, e întortocheată, pentru a nu-l întărâta pe stăpân şi, totodată, să-i potolească robului durerea: "Pildă, fabulă, zicală, snoavă, haz şi ghicitoare/ Au slujit să-l mai mângâie omului de tot ce-l doare/ (...)/ Şi cu toate că nu schimbă lesne răul arătat,/ Povestind, deocamdată cugetul îi e-mpăcat". Limbajul subversiv e "născocirea unui rob (...)/ Grec neştiutor de carte, zdrenţăros, urât şi şchiop", cunoscutul şi temutul Esop. Lectura dublă la care predispune e secretul lui: "Bănuiala, în greceşte, care încearcă să te prindă-i/ Că te vezi, după poreclă, în Esop ca în oglindă". Sensul critic al limbajului esopic nu e fără rost, contribuind la slăbirea dictaturii prin sfidarea ei în efigie: "Vezi că mintea şi gândirea, fie veacul cât de prost,/ Au avut întotdeauna,-n lume, cât de cât un rost,/ Căci ca pila, amândouă rod şi lanţurile grele,/ Care se desfac pe-ncetul, slabe ca nişte curele". Stăpânul antic din argheziana "fabulă a fabulelor" îi cerea succesiv lui Esop, pus în postura de bucătar, să-i aducă, întâi cea mai dulce, apoi cea mai amară mâncare. Esop aduce de fiecare dată din piaţă şi prepară limbi, dând de înţeles că limba (graiul) poate deopotrivă să rostească elogiul ("Ea mângâie,/ Farmec dă şi mulţumire, proslăveşte şi tămâie") sau să formuleze cel mai amar blestem ("şi suavă,/ Nu se pomeneşte-n lume mai a dracului otravă"). Adevărul fabulei, adică al limbajului esopic, e întotdeauna cu două tăişuri: "E ţesut în frumuseţea graiului, cu meşteşug./ Poate fi când poezie, când surâs, când pişcătură,/ După cum se-ntoarce acul şi izvoadele te fură,/ Altădată-n căptuşeală, pe furiş, dar azi pe faţă./ Alte timpuri, alte vorbe, altă lume, altă viaţă". Avem aici, cum nu se poate mai clar deconspirat, tot arsenalul de tertipuri al literaturii subversive, aşa cum e ea servită de limbajul esopic. Nici o epocă, nici o dictatură nu se pot crede apărate, oricât ar fi de severe, de situaţia neplăcută de a le fi dezvăluit adevărul de către bufonul de la curte, fabulistul, care e scriitorul, robul "zdrenţăros, urât şi şchiop". Mesajul fabulei lui Arghezi nu lasă loc de iluzii, deşi dictaturile îşi fac amăgitoare iluzii că nu le vor fi dezvăluite secretele/adevărurile.
Conflictul literaturii subversive cu puterea (reprezentată la primul prag de cenzură) derivă din faptul că partidul conducător se consideră, exclusivit, unicul deţinător al adevărului. Până la un punct, regimul comunist e de acord, în principiu, cu anumiţi scriitori (Marin Preda, Al. Ivasiuc, C. }oiu, Augustin Buzura, D. R. Popescu şi alţi autori de romane despre "obsedantul deceniu") care îşi afirmă credinţa că literatura trebuie să fie o expresie a adevărului social şi politic. Divergenţele apar din două surse. Una provine din ideologia partidului autoritar, care crede că deţine, la modul obiectiv, monopolul adevărului. Literatura ar vrea, într-un mod independent, nu fără un orgoliu mai mult sau mai puţin ascuns, să aibă iniţiativa de a arăta faţetele subiective, inedite şi neplăcute, ale adevărului social, civic sau politic. Altă sursă de divergenţe e inevitabila diferenţă de interpretare între două autorităţi concurente (ideologia comunistă şi literatura). Experienţa puterii (ca să ne referim la cea mai sensibilă dintre teme) este văzută diferit din cele două perspective. Partidul comunist, ce se recomandă ca sursă a fericirii generale, tinde să deligitimeze puterea literaturii când aceasta îşi arogă dreptul la adevărul propriu despre consecinţele opresive ale ideologiei, punând în relief suferinţa umană. Literatura se vrea expresia unui adevăr estetic, ceea ce presupune particularizarea viziunii într-un mod subiectiv, pe când partidul cere adevărul politic într-o formulare standardizată, idealizată, adesea fără legătură cu realitatea. Diferenţa ireconciliabilă provine din opoziţia dintre individualizarea limbajului artistic, fără de care nu există literatură, şi vehicularea unor clişee oficiale, care conduc invariabil la schematism şi ideologizare tezistă, având drept consecinţă compromiterea literaturii.
Literatura subversivă optează pentru încorporarea sau îngroparea în text a unei politici a scepticismului discret, flexibil, faţă de prezent, contrapusă unei politici festiviste, dogmatice, autoritare. Ea nu adoptă în mod deschis o opoziţie fermă, ce ar duce la un conflict al punctelor de vedere cu oficialitatea. E tactica unei disidenţe pe sfert, cu paşi mărunţi, jocul unei insubordonări de probă, ca să stârnească şi să estimeze reacţia puterii. Principiul non-beligeranţei înseamnă, într-un fel, o reeditare a filosofiei tolstoiene a reformismului blând, a măcinării din interior a sistemului. Mai binele e duşmanul binelui. Meliorismul devine calea unei contracarări a inducerii unei stări de fericire generală. În fond, literatura subversivă se străduia, cu enorme eforturi, să sugereze (pentru că nu putea arăta direct) că în regimul comunist nu trăiam în cea mai bună dintre lumile posibile. O banalitate, un adevăr elementar, în numele cărora s-a constituit un stil aparte, diferit de oportunism, evazionism sau disidenţă.
Literatura se constituie ca o contra-putere prin strategiile subversiunii, dar nu devine cu adevărat o contra-putere decât atunci când depăşeşte evazionismul şi limbajul esopic, forme de refugiu şi de conservare a esteticului. La o politizare excesivă, de faţadă, nu se poate răspunde eficient decât cu o politizare de sens opus, disidenţa, capabilă să ofere o alternativă, un răspuns contra-ofensiv. Literatura, un câmp estetic prin excelenţă, este transformată de dictatură într-un câmp de bătălie politică.