Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Critici invitaţi:
Literatura ca experienţă a vidului şi a limitei de Ioan Holban

„Deseori mă trezesc vorbind despre lucruri şi oameni pe care nu i-am cunoscut. Pe calea unor unde necunoscute, îmi vin în memorie întîmplări pe care nu le-am trăit şi nici nu mi-au fost povestite de cineva.

Trăiesc uneori strania senzaţie că fragmente de timp şi de spaţiu se rup din bolta ancestrală a cerurilor şi-mi invadează creierul în momentele de oboseală. M-am gîndit că ele sunt rodul unei fantezii, al unor exerciţii de meditaţie dobîndite în timp. Mi-am dat seama însă că priveam simplist lucrurile. Explicaţia e, probabil, mult mai complexă. Cred că există unele momente cînd mintea noastră devine extrem de receptivă. Eu cred că suntem sau, mai bine zis, am fost înzestraţi cu simţuri care pot accede la memoria ancestrală. Numai că civilizaţia ne-a anihilat aceste simţuri. Din cînd în cînd însă, anumiţi centri de pe scoarţa noastră cerebrală se trezesc la viaţă. Şi atunci se produce revelaţia. Comunicarea cu trecutul sau cu viitorul. Sau cu prezentul îndepărtat în spaţiu”. Acestea sînt mecanismul naraţiunii şi profilul protagonistului din romanul Ambasadorul invizibil (Editura Polirom, 2010) al lui Nichita Danilov; lumea şi personajele de aici, ca, de altfel, din toată seria epică începută de poetul strălucit cu prozele din Nevasta lui Hans (1996) şi continuată cu romanele Tălpi. Şotronul (2004), Maşa şi Extraterestrul (2005), Locomotiva Noimann (2008), nu se încadrează într-o tipologie anume şi nici nu răspund vreunui canon; ele sînt, integral şi exclusiv, creaţiile unui imaginar cuplat la „memoria ancestrală”, la ficţiunile şi fantasmagoriile trecutului şi viitorului: prezentul, realul adică, rămîne îndepărtat în spaţiu, e al visului şi nălucirii, nu are nimic de-a face cu ceea ce se cheamă „realism”, fie el şi „magic”: cum scrie Radu Aldulescu într-o inspirată şi pertinentă postfaţă: „Ambasadorul invizibil poate fi echivalat la rigoare cu o lume paralelă, nevăzută, care o conduce în fapt pe cea văzută, ceea ce se întîmplă mai cu seamă graţie magiei auctoriale”.

Lumea de dincolo de limita vizibilului şi personajele ei ciudate par să-şi găsească „legea” în-fiinţării lor în Kafka, cum sugerează autorul amintitei postfeţe; astfel, Evgheni Lein, personajul-narator, călăuza în universul dantesc al povestirilor din Ambasadorul invizibil, cu descendenţe nordice, lituaniene, poate fi Arpentorul altui Castel, al iluziilor şi nălucirilor. Dar structura narativă şi protagoniştii din romanul lui Nichita Danilov se exprimă, mai ales, în teatralitate, în dimensiunile temei lumii ca spectacol; nu întîmplător textul începe cu spectacolul funambulesc al unor tineri „pe ţărmul Atlanticului, în apropiere de celebrul turn Shelly, clădit din caroseriile maşinilor uzate”: o trupă de actori ambulanţi, cu spectacolul care a animat mulţimea din piaţă şi tinerii „petrecăreţi” de pe ţărmul oceanului („Unii îşi încălzeau mîinile deasupra unor grămezi aprinse de ziare, ce ardeau mocnit din pricina umezelii. Cîţiva bărbaţi alergau pe străzi purtînd pe umeri femei pe jumătate despuiate, care îi mînau ca pe nişte cai. Se opreau sprijinindu-se de cîte un stîlp, pentru a-şi trage răsuflarea. Cînd oboseau, schimbau rolurile. Femeile îngenuncheau, iar bărbaţii li se urcau în cîrcă”) deschid romanului o perspectivă simbolică în Grădina plăcerilor a lui Hieronymus Bosch şi, deopotrivă, într-o logică a relaţiei teatrale, din teatrul absurdului şi al cruzimii, care începe cu Shakespeare şi continuă cu Jarry, Apollinaire, Antonin Artaud, Ionesco, Jean Genet, Beckett: ambasadorul invizibil poate fi oricînd, la rigoare, unul dintre personajele din Ubu roi, Rinocerii, Cîntăreaţa cheală, Aşteptîndu-l pe Godot sau Ultima bandă a lui Krapp.

Cele şase povestiri „exemplare” care compun structura romanului lui Nichita Danilov se ţes în naraţiunea personajelorpivot Evgheni Lein şi Alexei, ca şi în sfera unor simboluri cu o mare forţă semantică. Mai întîi, Anghilele. Un sat de pescari din fosta Uniune Sovietică trăieşte, în prosperitate, după cum vin în preajmă anghilele. Cuvîntul însuşi, în Dicţionar, e o sursă de visare şi resort de activizare a imaginarului: „Peşte celeostean migrator, cu corpul în formă de şarpe. Adulţii migrează în Marea Sargaselor, unde, după depunerea icrelor, mor. Larvele, duse de Golfstream, ajung după 2-4 ani în fluviile Europei, unde se transformă în adulţi. Pătrunde şi în Marea Neagră şi Dunăre”. Anghila e chiar primul ambasador invizibil al Lumii Noi în cea Veche, s-ar putea spune, pentru că, iată, în finalul romanului, Lein vrea să închidă manuscrisul altei povestiri (Blestemul Casei Romanovilor) într-o sticlă pe care o aruncă în valurile Atlanticului „poate-l va înghiţi vreun monstru biblic rămas ca o relicvă preistorică în ocean şi-l va scuipa pe celălalt ţărm al Atlanticului, lîngă Statuia Libertăţii sau într-un alt loc în apropiere de Manhattan... America-i un monstru ce poate înghiţi orice...”.

Ce leagă, aşadar, în textura complexă a romanului Ambasadorul invizibil, satul de pescari ruşi de Statuia Libertăţii şi Manhattan? Anghilele care vin în Marea Baltică, din Marea Sargaselor, via Golfstream, aduc prosperitate unui pescar; acesta se îneacă (sau se sinucide), anghilele sînt atrase de cadavrul său, îl devorează, fiii trag năvoade pline (cu trupul tatălui devorat), îmbogă- ţindu-se, satul află secretul, îşi scoate morţii din cimitir şi îi dă drept momeală, iar exportul de anghile al Uniunii Sovietice creşte exponenţial: aceleaşi anghile, în visul lui Lein, dintr-o altă povestire, vor devora familia ţarului, executată de Lenin. Nichita Danilov şi personajul său, Evgheni Lein, nu sînt singurii fermecaţi de peştele cu corpul în formă de şarpe; într-o cu totul altă literatură – istorie şi memorialistică –, în Maxilarul inferior, Doina Uricariu se lasă fascinată, şi ea, de anghile: „Am văzut anghile zăcînd cu trupul în iarbă. Erau în fotografii. Sau de vînzare, sub poduri, în Veneţia... Nu mai putea nimeni să le arunce în apă. Stai liniştită, mi s-a spus, pot trăi fără apă şi cîteva zile dacă e umezeală în jur... sunt rezistente la tăvăleală. Vag, parcă aud poveşti despre peştii aceştia cu trup ca de şarpe. Sunt atît de frumoase şi de ciudate anghilele, aşezate grămezi, unele peste altele. Brusc îmi aduc aminte că am găsit într-o carte despre Art Nouveau cuvîntul Eel care înseamnă anghilă, ţipar. Formele şerpuite din Jugendstil erau comparate cu şerpuirea biciului şi a anghilei”.

O poveste cheamă altă poveste; spectacolului funambulesc al lui Nichita Danilov şi fascinaţiei Doinei Uricariu pentru anghile, adaug: între derivatele numelui creştin „Anghel” (din grecul „aggélos” ori latinescul „ángelos”, însemnînd „trimis, mesager al lui Dumnezeu”) sînt nume precum Anghila, Anghela, Angila, Anghilina... Aceasta e logica naraţiunii în Ambasadorul invizibil : o continuă provocare a imaginarului personajului-narator şi, deopotrivă, a cititorului, somat nu doar să creadă poveştile, să-şi asume lumea nouă a romanului, ci să construiască el însuşi, să producă, în timpul lecturii, materie şi material narativ. Primul nivel la care se instalează povestea şi, prin ea, istoria însăşi, e cel al avertizorilor şi eresurilor : o locomotivă atacată de cocori în 1941, undeva, în stepa rusă, anunţă invadarea Uniunii Sovietice de către germani, visele sînt premonitorii, scopiţii sînt „hulubii albi” care trimit la porumbelul lui Noe şi la botezul lui Iisus, într-un anumit loc pietrele se transformă în cîrpe care „te purifică” pentru că „preiau o parte din păcatele tale”, personajele lui Nichita Danilov definindu-se în ceea ce ele numesc eterul mereu trăitor, în abisul acestuia. Dincolo de provocările imaginarului, Lein, personajul-narator, îşi caută reperele într-o ferm articulată dimensiune culturală; în Rudolf Steiner („Ceea ce se petrece aici pe plan fizic este de fapt mereu un fel de proiectare, un fel de nuanţare a ceea ce se întîmplă în lumea spirituală. Numai că ceea ce se petrece în lumea spirituală are loc mai devreme”) şi în Jung, cu teoria sa despre fondul arhetipal care guvernează existenţa individului, găsesc Lein şi Alexei din Ambasadorul invizibil calea explorării abisurilor, „a limitelor vieţii sau, mai degrabă, a limitelor morţii”. Iar această explorare a neantului („toate lucrurile au drept cauză neantul”, spune Alexei, exprimînd, altfel, o convingere mai veche a poetului Nichita Danilov care, în 1990, publica o carte de versuri cu titlul Deasupra lucrurilor, neantul), experienţa vidului şi a limitei vieţii/ morţii ivesc cealaltă realitate, a visului şi nălucirii; acolo, naratorul lucrează cu o noţiune – spaţiu-timp – cunoscută fizicienilor, astronomilor şi filosofilor: teritoriile narative – Palanga, la Marea Baltică, în Lituania, Odessa, Kremlin, Smolnîi, palatul unui preşedinte de republică ex-sovietică sau, o ambasadă – sînt, în fond, asemenea locuri, topos-uri unde se ajunge prin vis, prin „străfulgerare” ori prin nălucire şi unde spaţiul şi timpul se comprimă, se adună într-o unitate nouă, cum, la fel, visul şi realitatea: realul visului e teritoriul al cărui stăpîn absolut – satrap, tiran, faraon, dictator – este Nichita Danilov însuşi.

Transferate în această nouă lume, personajele nu sînt deloc „bizare”, aşa cum s-a scris despre protagoniştii romanelor Tălpi. Şotronul, Maşa şi Extraterestrul, Locomotiva Noimann şi, acum, despre cei din Ambasadorul invizibil; Evgheni Lein şi Alexei trăiesc pur şi simplu în unitatea spaţiutimp, sînt purtătorii acelui real; iată: „Alexei dormea cu ochii deschişi. Adică nu dormea, ci era treaz, dar se comporta ca şi cum ar fi dormit adînc, visînd cu ochii minţii lucruri pe care alţii, cei cu mintea mereu trează, nicicînd nu şi le-ar fi putut închipui... Cine ieşea în cîştig din toată afacerea asta? El, cu mintea rătăcită, sau noi, cei care nu aveam curajul de-a privi dincolo de zidul pe care-l ridica la orizont bunulsimţ şi raţiunea? Visul său era unul frumos: mai bine zis, nu chiar frumos, căci Alexei trăia în interiorul unui coşmar, al unei apocalipse, ce urma să se prăvale peste lume. Dar era un coşmar întrucîtva frumos, pentru că el se credea arhanghelul prevestitor şi, în acelaşi timp, salvatorul ei”. Alexei doarme cu ochii deschişi; aceasta e starea nouă prin care devine martorul creditabil al unei întregi istorii cu personaje teleportate parcă din realitatea descrisă de manuale şi tratate în realul visului. Astfel, toate figurile istorice,de la Elţîn şi Bill Clinton care îşi trimit avioane de hîrtie, pînă la Lenin şi, mai departe, în Antichitate, Evul Mediu, Epoca Luminilor şi, încoace, în prezentul îndepărtat, devin, în chipul cel mai firesc, personaje de roman, în pofida dificultăţii pe care o presupune, spune teoria prozei, prezenţa personajului istoric într-un text de ficţiune. Din convingerea că pentru a cunoaşte pe cineva trebuie să-i respiri aerul, Alexei e martorul nevăzut, ambasadorul invizibil de lîngă Lenin, din povestirea cu un titlu care aminteşte de o celebră proză a lui Soljeniţîn: O zi din viaţa lui Vladimir Ilici. Blestemul Casei Romanovilor. Lîngă Lenin, Alexei înţelege şi desface modelul puterii absolute: fabricarea unui „mecanism birocratic înfricoşător”, ideea că teroarea poate suplini ra- ţiunea, reformarea mentalităţii legate de familie, transformarea bisericilor în nişte mori de vînt astfel încît „întreaga Rusie ar fi putut deveni o imensă moară roşie care să macine vînt, şi teroare”, închipuirea Rusiei ca o nouă Salomeea care dansa în faţa lui Lenin oferindu-i capul ţarului pe tavă, Revoluţia care îşi devorează fiii etc.: Lenin citeşte jurnalul confiscat al ţarului pe care se pregăteşte să-l execute, construind astfel nu doar motivaţia deciziei, dar şi proiectul cu ceea ce va fi „mama Rusie” după aceea.

Şi, ca în tensiunea extatică, accentele halucinatorii şi transcenderea fantast tragică a realităţii, proprii expresioniştilor, cu care poezia şi proza lui Nichita Danilov are multe legături explicite, Lenin se va regăsi între sosiile celor 999 de personalităţi istorice din salonul lui Letinski, preşedintele de republică visîndu-se „Maiestatea Sa preşedintele Mihail Letinski Întîiul”: în oximoron, adică. Aici, între sosiile din povestirea La preşedinţie. Letinski & Kuzin, totul e posibil: întîlniri cu Moise şi Hamurabi „găsiţi la circul Umberto”, Noe „cules de la vărsătoare”, Romulus şi Remus „de la un abator”, regele Numa „controlor de bilete într-un tren”, Diogene, Epictet, Plutarh, Pavlov şi Jung, Freud, Mobutu Sese Seko şi Nero „precursor al artei postmoderne”, Ivan cel Groaznic şi Vlad Tepeş, Hitler şi Albă-ca-Zăpada, Robespierre şi Lev Tolstoi, Brîncoveanu şi Petru cel Mare, Cantemir şi Cervantes, într-un mixaj abracadabrant, ca şi gîndirea celui care a pus la cale experimentul din salonul cu sosii „la fel de real sau ireal ca peştera lui Platon”: aici e chiar neantul, (ne)locul unde ambasadorul invizibil îşi prezintă scrisorile de acreditare a lumii de dincolo în faţa lui Letinski, autorul experimentului „măreţ” al haosului: „Ceea ce ai văzut aici e un experiment unic în felul său. Unic în istorie şi, poate, şi în literatură. E un fel de happening. Un fel de performance sau cam aşa ceva (...) O istorie globală. Un fel de sferă Rubik, compusă din mai multe epoci şi mai multe personaje. De aceea nu e de mirare că aici încă domneşte haosul. Lumea e încă nouă şi fiecare lucru caută să-şi găsească un făgaş al său”.

Ambasadorul invizibil e o sferă Rubik, încercarea unui poet şi prozator de excelenţă de a pune ordine în haosul unei lumi construite din iluzii, spaime, surpări şi resturi de speranţă.

Parteneri Romania literara




                 

                                   

           

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara