Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Cărţi noi:
Literatura buzoiană, încotro? de Alex. Ştefănescu


Iulius Preda, Uitarea de sine (Casanova în zdrenţe), roman, Bucureşti, Ed. Arvin Press, 2005. 350 pag.

Romanul Uitarea de sine, scris la persoana întâi, arborescent, interminabil, este un fel de autobiografie. Cuprinde zeci de personaje imposibil de ţinut minte şi de întâmplări nesemnificative. Autorul, Iulius Preda, îşi povesteşte viaţa, reală sau imaginară, cu mare risipă de cuvinte. Asemenea acelor bătrâni care îşi agasează musafirii arătându-le un album cu fotografii de familie, el aduce în prim-plan oameni care au importanţă numai pentru el, nu şi pentru cititori. Cu mare plăcere sunt evocate femeile - numeroase - pe care personajul narator le-a cucerit - sau doar pretinde că le-a cucerit - de-a lungul anilor, deşi era un băiat sărac şi orfan. Această lăudăroşenie de vânător de fuste este agasantă, dar şi mai agasantă este vorbăria fără sfârşit, practicată cu dezinvoltură şi cu un fals simţ al pitorescului popular.



Augustin Cupşa, Prezent compus/recompus, Iaşi, Ed. revistei Convorbiri literare, 2005. 68 pag.

Prezent compus/recompus este prima carte de versuri a unui tânăr de douăzeci şi cinci de ani, Augustin Cupşa. Cartea, intitulată ingenios Prezent compus/recompus, îl prezintă pe autor străduindu-se, chiar chinuindu-se, să fie original. El foloseşte propoziţii scurte, greu inteligibile, pentru a-l intimida pe cititor. Se comportă ca un iniţiat pe care îl agasează ignoranţa celor din jur. Se observă însă imediat că stilul său concis şi autoritar, sibilinic nu are acoperire, că este doar o poză. Tânărul poet vrea să pară un filosof fioros, dar nu reuşeşte decât să amuze, ca un copil care şi-ar desena mustăţi.



Nicolae Borlovan, Escapade critice, Timişoara, Ed. Marineasa, 2005. 230 pag.

Nicolae Borlovan (născut la 11 aprilie 1967, în prezent profesor de română la Caransebeş) încearcă să aducă puţin aer proaspăt în critica noastră literară, ceea ce şi reuşeşte. Exact ca atunci când cineva deschide o fereastră ca să aerisească o încăpere, se produce însă şi o anumită dezordine: se trântesc uşi, zboară hârtii de pe birouri.

În volumul Escapade critice, în care autorul trece imprevizibil de la un volum la altul, rămânând în general în spaţiul literaturii române contemporane, ierarhiile literare sunt răsturnate ca din greşeală, iar planurile discuţiei - metafizic, terestru, poetic, practic, literar, psihologic etc. - confundate cu dezinvoltură, în mod repetat (cam aşa cum îl confundă Dandanache pe Tipătescu cu soţul Zoei).

Ceremonios când nu este cazul şi brutal-confesiv, la fel, în momente nepotrivite, Nicolae Borlovan câştigă totuşi simpatia cititorului (chiar şi atunci când filosofează stângaci-pompos). Singurele momente în care imaginea sa are de pierdut sunt cele de entuziasm disproporţionat - şi inevitabil ridicol - faţă de scrierile unor autori locali (vezi articolele Poezia purităţii sau dorul de absolut în lirica lui Nicolae Cristescu, Ion Căliman sau omul deplin al culturii făgeţene etc.).



Redacţia ziarului ,Opinia", Literatura buzoiană, încotro?, dezbaterile ,Opiniei", Râmnicu Sărat, Ed. Rafet, 2005. 78 pag.

Ideea pe care a avut-o redacţia ziarului Opinia din Buzău de a publica o carte cu titlul interogativ Literatura buzoiană, încotro? este hilară. Ce înseamnă literatura ,buzoian"? Dacă mergem pe linia asta, vom ajunge să vorbim despre literatura din cartierul din Drumul Taberei (care are o populaţie la fel de numeroasă ca Buzăul). Sau vom ajunge să facem comparaţii savante între literatura teleormăneană şi literatura ilfoveană.

Cei care se pronunţă în acest volum, apărut la Editura Rafet din Râmnicu Sărat, asupra literaturii buzoiene au morga unor critici literari, dar sunt, aproape toţi, nişte amatori care folosesc cu stângăcie terminologia domeniului. Unul dintre ei, Marin Ifrim, admirator al altui scriitor local, Nicolae Gâlmeanu, este lipsit de orice inhibiţie şi se lansează în piruete stilistice pe care nu le poate duce până la capăt. Iată cum sună un verdict critic dat de Marin Ifrim:

,În proză, categoric, Nicolae Gâlmeanu are coordonate estetice aproape sfidătoare. A publicat o carte năucitoare. I se mişcă limba română în pix mai vijelios ca un păstrăv strunit în miraculoase Ťplaseť voiculesciene. Acelaşi Gâlmeanu, care scrie poezie estetică pur şi simplu."



Cătălin Ghiţă, Lumile lui Argus, o morfotipologie a poeziei vizionare, cuvânt înainte de Eugen Negrici, Piteşti, Ed. Paralela 45, 2005. 318 pag.

Un nume nou în critica românească. Un nume aparent banal - Cătălin Ghiţă - care va căpăta odată cu trecerea timpului o rezonanţă solemnă, datorită înzestrării excepţionale a purtătorului său. Cartea sa de debut (la origine, teză de doctorat), consacrată poeziei vizionare, impune respect şi în acelaşi timp încântă prin anvergura întreprinderii teoretice şi, mai ales, printr-o plăcere de a gândi care este pe cale de dispariţie în critica noastră. Autorul are vocaţie de teoretician al literaturii. Ca şi Eugen Negrici (semnatar, de altfel, al prefeţei cărţii), Cătălin Ghiţă (născut în 1976, în prezent asistent universitar doctor la Catedra de Literatură Română, Universală şi Comparată din cadrul Facultăţii de Litere a Universităţii din Craiova), regândeşte ideile altora şi elaborează teorii proprii, pentru a sistematiza realitatea evanescentă a literaturii. Bibliografia de care se foloseşte este luxuriantă şi exotică, în unele cazuri inutilă, dar dovedeşte o sete de nemărginirea culturii scrise care nu poate fi decât de bun augur.



Cătălin Ghiţă, Ipostaze ale actului critic, eseuri şi cronici literare, Craiova, Ed. Universitaria, 2005. 204 pag.

Indiferent despre ce scrie, tânărul critic literar Cătălin Ghiţă nu poate fi frivol. Când se pronunţă, de exemplu, asupra personajelor lui Caragiale, nu o face în treacăt, ca să adauge o opinie oarecare într-un voluminos dosar critic, ci defineşte cu gravitate, cu o impresionantă mobilizare a inteligenţei, esenţa omului caragialian, : ,Caragiale îl înfăţişează pe omul serializat din perspectiva atemporală a discursului prolix, generator de confuzii logice ce pot rivaliza oricând cu paralogismele Şcolii din Megara. Retorica vidă de conţinut poate fi produsă în orice condiţii de dezvoltare a tehnicii. În aceasta rezidă, opinăm noi, sincronizarea perfectă a ficţiunii caragialiene cu orice Zeitgeist."

Dacă are nevoie de câteva cuie, Cătălin Ghiţă pune în funcţiune un combinat metalurgic. Această inadecvare (spre deosebire de inadecvarea inversă, care apare la alţii) este simpatică.



Şerban Codrin, O sărbătoare a felinarelor stinse, poeme tanka, ediţie bilingvă româno-engleză, trad. în engleză de Alexandra Flora Munteanu, Bucureşti, Ed. Tempus Dacoromânia Comterra, 2005. 24 pag.

Cad guverne, se schimbă regimuri politice, Şerban Codrin scrie mai departe, netulburat, poezie japoneză. În mijlocul unei Românii invadate de lălăiala lui Adrian Copilul-Minune şi a lui Nicolae Guţă, el cultivă o delicateţe de gheişă:

,Un scurtcircuit/ linişteşte boxele/ în discotecă -/ răzbate ţârâitul/ greierilor de-afară."; ,Fluturi de noapte/ Izbesc din greu fereastra/ cu aripile -/ zăpezi fără odihnă/ şi viscole de vară." etc.



Maria Dan, Arca sentimentelor, Constanţa, Ed. Metafora, 2005. 48 pag.

Versurile Mariei Dan ar trebui însoţite de explicaţii. Poemul Dor, de pildă, are un final neclar:

,Ochii-ţi sunt înlăcrimaţi,/ Fruntea brăzdată de gânduri,/ Copleşit de amintiri/ Vrei să scrii câteva rânduri.// Renunţi şi laşi creionul/ Abandonat pe foaia albă,/ Iar cu mâna stângă prinzi/ Flori de colţ/ Albite-n barbă."

Nu se înţelege: personajul prinde flori de colţ în barbă în sensul că le fixează, că le agaţă acolo sau în sensul că ele încearcă să fugă, iar el le capturează?

Parteneri Romania literara




                 

                                   

           

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara