Din ce în ce mai limpede, se conturează o mică industrie literară autohtonă. În Occident, ea există demult. Literatura de consum nu mai înseamnă Sandra Brown, ci Paulo Coelho. Sau chiar Henry Miller. Ea nu mai poate fi ironizată sau denigrată, pentru că cei care o scriu, cei care o promovează şi cei care o vînd sînt profesionişti. Atributul "de consum" nu înseamnă că literatura pe care o caracterizează e proastă. Consumatorul nu e neapărat, aşa cum unii ideologi vor să ne facă să credem, individul pasiv, incult şi frustrat. Pentru a nu refuza o comparaţie la îndemînă, cu toate simplificările şi omisiunile pe care le implică, literatura de consum este, faţă de literatura "pură", ceea ce este muzica pop/rock faţă de cea simfonică. Jimi Hendrix faţă de Schoenberg, The Prodigy faţă de Stockhausen. Avem, de-acum, două literaturi - care comunică, desigur - şi două regimuri de vizibilitate ale literaturii. În mare, avem o literatură care contestă literatura în chiar interiorul cîmpului literar (ca Schoenberg în muzică, de pildă), dar recuperînd realitatea literală (cum Stockhausen recuperează realitatea sonoră), şi o literatură contestatară, anti-socială, dar, din perspectivă literară, obedientă unui model de reprezentare recunoscut - şi, deci, vandabilă, recuperată de societatea de consum (ca Hendrix în muzică).
Literatura "pură" ca anti-literatură
Numărul 1 apare în 1995, numărul 2 în 1996, apoi gata. Se numeşte Revue de littérature générale, a fost publicată de editura POL şi fiecare număr adună cam o mie de pagini, 23,5 cm. X 19,5 cm. Proiectul a fost dirijat de Pierre Alféri şi Olivier Cadiot, doi poeţi importanţi. Primul a fost imediat epuizat. Nu l-am văzut niciodată. Numărul 2 antologhează 49 de texte. Nimeni nu "povesteşte" aici de plăcere, toate textele (succesiuni semnificante de semne) se scriu împotrivă: împotriva semnificaţiilor date, a genurilor recunoscute, a strategiilor discursive probate. Deci: împotriva cititorului amorţit, împotriva lumii imaginolatre şi imaginofage - bidimensionalolatre şi în consecinţă superficiale - deşi textele sînt şi ele, într-un prim moment nişte imagini; împotriva clişeelor, a semnelor culturale recognoscibile de către toţi, familiare tuturor şi ca urmare atît de comode. Revue de littérature générale închide între copertele-i mari o mică revoluţie poetică.
Putem spune că Revue de littérature générale este o crestomaţie - dar şi un manual. Este, într-adevăr, un concentrat literar compozit publicat împotriva literaturii care se citeşte îndeobşte, împotriva istoriei literaturii degrabă clasificatoare, a canonului. În măsura în care se scrie împotriva evidenţei, revista prezintă o mostră de literatură pură: dialog dramatic, poezie, proză, toate prezentate ca happening, asamblate, remixate: asta trebuie/mai poate fi literatura, o rearanjare interminabilă a unor cuvinte deja scrise, o pervertire continuă de semnificaţii deja digerate, o ieşire în decor prin care literatura refuză o cursă ale cărei motivaţii încep să-i scape, al cărei scop nu-i aparţine. Literatura "pură" este un celălalt eu, cel care vorbeşte cu tine spunîndu-ţi "spune ceva", cu simpla intenţie de a te face să nu-ţi pierzi identitatea de celălalt - niciodată eu, niciodată cogito. Textul 04, de pildă este un "montaj de extrase din Estetica şi teoria romanului de Bahtin şi de Paysage lacustre avec Pocahontas de Arno Schmidt". Textul 09 se numeşte Profile de celibatari, este semnat de Claude Closky şi se desfăşoară ca o suită de aunţuri matrimoniale expandate (şi atît). Textul 31 este o reconstituire genetică a unui fragment proustian transcris de Anne Cadiot, din A l'ombre des jeunes filles en fleur. Alternează textul proustian raturat, adăugit, cu facsimilele manuscrisului original. Aici, nimic nu se află la locul lui, tocmai pentru a-şi semnala existenţa de-plasată, ca deplasare, decalaj; am putea adăuga imediat di-feranţă, chiar Da-sein, în măsura în care ceea ce caracterizează ambele concepte este deschiderea, ospitalitatea, dar şi insistenţa, neterminarea (desigur, umbra lui Nietzsche le ocroteşte). Chiar textele, cele 49, au fost extrase din diverse cărţi, nu au fost concepute special pentru revistă. S-au adunat ca la meeting. Locul - revista - e al nimănui anume şi al tuturor în acelaşi timp, expropriat şi apropriat numai de ele - aşa cum pieţele şi bulevardele sînt, în timpul marşurilor, numai ale participanţilor. Sînt texte care, cum spuneam, au ieşit în decor ca să protesteze împreună, ca să obţină ceva: Noi sîntem literatura! - şi nu literatura. Noi intrigăm cititorul, îl enervăm, îi provocăm întîmplarea, evenimentul de a ne fi întîlnit, conştienţi că ne va uita imediat după. Pentru că aici sîntem împreună în decor, în ceea ce mărgineşte pista pe care se aleargă pentru a cîştiga. Cercetătorii francezi sînt convinşi de altfel că romanul francez valoros de astăzi nu e roman - e "de fapt dincolo de roman: ş...ţ Singura literatură care are valoare astăzi nu poate fi scrisă decît împotriva romanului. În căutarea persoanei pierdute."1) Autorul citatului adaugă că această literatură - despre proză fiind vorba - este poetică. Despre poezia romanelor lui Chevillard sau Echenoz vorbesc şi alţi cunoscători ai literaturii franceze contemporane. Aşadar, putem conchide provizoriu şi simplist, singura literatură care are valoare astăzi este poezie sau un derivat al genului. Poezia este aşadar literatura pură anti-literară, literatura ieşită în decor.
Revue de littérature générale nu e o carte de citit. N-are nici o continuitate - proiectul, da, dar cartea, nu. N-o poţi citi, te agasează, apoi e atît de lungă! O poţi răsfoi din cînd în cînd, poţi alege la întîmplare un text, fie. Mai degrabă e o carte de ţinut în bibliotecă, de decor. Nu din alt motiv a fost ea concepută. O carte de muzeu, apărută ca obiect de muzeu. De la bun început, cititorul o pune bine. N-o aşază la căpătîi - nu încape, oricum. Intenţia ei e limpede, în orice caz: literatură nu e ceea ce citeşte toată lumea. Dacă, prin absurd, oamenii ar începe să citească pe rupte din Revue..., un nou număr ar trebui să-şi modifice radical criteriile de selecţie a textelor. Revue de littérature générale este o demonstraţie disperată a faptului că literatura nu poate supravieţui decît împotriva lumii, că propria ei lume, imensă şi liberă, există la marginea lumii ca un parc la marginea oraşului, sau mai degrabă ca un vechi cimitir, dar nu ca Disney-landul de la marginea Parisului - Disney-landul fiind astăzi, de fapt, centrul Parisului. Acesta este primul regim de vizibilitate, al literaturii "pure". Este literatura care se manifestă ca voinţă de ascundere, care se supune ochiului ca aparent ilizibil, ca întuneric, pentru a atrage atenţia că noaptea se vede mai bine decît ziua, numai că noi preferăm, comozi, să activăm ziua şi să dormim noaptea.
Despre naşterea literaturii "pure"
Anoir. Poésie et littéralité2) este o poveste în episoade a poeziei moderne, a crizei poeziei, care-l are ca punct de pornire pe Stendhal. "Oglinda pe care o plimbi de-a lungul unui drum nu reflectă în primul rînd lucrurile, ci cuvintele", spune Gleize la pagina 23. Al doilea episod al naşterii poeziei moderne este proza Raphael a lui Lamartine - 1849. Personajul Raphael este un poet care, deşi "improvizează", nu scrie - ca Nepotul lui Rameau din urmă cu un secol, care ştia să cînte dar nu era în stare să compună. De ce nu scrie Raphael? "Între ceea ce simţi şi ceea ce exprimi există aceeaşi distanţă ca între suflet şi cele 24 de litere ale alfabetului." Intrăm aici într-o logică a alienării despre care ştim astăzi prea multe pentru a mai insista asupra ei. Pe scurt, dihotomia les mots versus les choses este tradusă de Gleize în termenii expresie versus experienţă. O dată cu convingerea că experienţa este ireductibilă la expresie, se naşte anti-literatura supusă unicului criteriu al autenticităţii. Expresia se va strădui să devină experienţă cu orice preţ - al incoerenţei, al ilizibilităţii, al vulgarităţii.
Ce înseamnă asta? Că poezia modernă apare în momentul în care literatura îşi constituie un corp, primeşte corpul pe care va putea de-acum experimenta: se sustrage imperativului reprezentativităţii, se închide asupra ei. Se închide? Uşor de spus, greu de demonstrat însă. Poezia se sustrage mai degrabă esteticii mimetice care nu-şi îndeplinise promisiunile sau, mai indulgent, dădea senzaţia că nu şi le va putea împlini niciodată. Schimbările de paradigmă în ştiinţele umane sînt mereu preventive, acţiunea lor este profilactică şi în acest proiect profilactic stă legitimitatea lor. Literatura modernă se naşte din decizia de a orienta reprezentarea spre propriul travaliu, de a manifesta conştiinţa celui care scrie şi, de aici, a literaturii. Este decizia care a dus la schisma dintre literatură şi lume, singurul act care putea asigura autonomia literaturii. Dar tocmai astfel literatura se deschide, aşa cum incizia deschide corpul. Literatura se deschide asupra ei înseşi tocmai în momentul în care-şi dă seama că, dacă societatea poate fi cuprinsă în modele, experienţa le scapă pentru că e inepuizabilă. Numai că literatura a căutat cu încăpăţînare să incorporeze, mai mult decît experienţele, inepuizabilitatea lor - conceptul lor. Deschiderea spre literal a devenit, astfel, experienţa supremă în măsura în care ea rămînea singura experienţă posibilă a literaturii.
Apariţia literaturii "pure" are consecinţe asupra reprezentării realităţii în mediile intelectuale şi artistice. Cea mai importantă se traduce prin dispariţia ierarhiei platoniciene a realităţilor: simulacrul nu se mai opune realităţii (conceptului) în măsura în care textul, şi mai apoi imaginea, s-au autonomizat şi nu mai comunică subordonat. De-abia de acum înainte se va putea vorbi despre o realitate a literaturii, literară - literală va spune Gleize - a fiecărui act literar, din momentul în care, pentru literatură, realitatea ultimă/concretă nu poate fi decît literală. Abia de acum, de la această premisă a unor realităţi dacă nu paralele cel puţin diferite, concurente, putem vorbi despre tendinţele literaturii moderne, despre cearta postmodernismului cu modernismul, despre recursul la imagine ca îndeplinire a promisiunii de reprezentare de la care literatura a abdicat. De acum, fiecare domeniu de reprezentare va fi legitimat prin propriile coduri, strategii şi politici. Ierarhia nu dispare, ea îşi schimbă doar criteriile: literatura, de pildă, este literatură numai dacă se ocupă cu experienţa literală, dacă nu se mai pretinde o "oglindă plimbată de-a lungul unui drum". Poezia este cea care-i conferă noii literaturi identitatea, poezia care debordează graniţele unui gen literar, echivalentă cu fiinţa literaturii - aşa cum Daseinul este echivalentul fiinţei umane. Dacă vorbim despre literatură, vom vorbi automat despre poezie, indiferent de genul literar la care ne referim. Poezia este oaia neagră - mioriţa - literaturii, ea rămîne acolo, adică la marginea socialului şi (în) inima literaturii, invizibilă dar reperabilă la palpare, ca orice inimă, atunci cînd ceea ce se publică astăzi sub formă de literatură urmăreşte - vînează - cititorul, deghizîndu-se în mode, tendinţe, la adăpostul sistemului de obiecte. Literatura "pură" continuă să dăinuie în Franţa însă, semn irefutabil de îmbătrînire, este astăzi confirmată cu statutul de doctrină academică: literatura adevărată este poetică: Chevillard, Echenoz - toată literatura Minuit, în curs de monumentalizare - au o dimensiune poetică (ludică, loufoque, umorală, adînc scripturală, intertextuală: poetică) a cărei existenţă este demonstrată în teze de doctorat.
Literatura "de consum" sau revolta ca semn
Există un al doilea regim de vizibilitate al literaturii. Este vorba despre literatura ca spectacol, bidimensională - "superficială" - care se vinde bine şi trădează literatura "pură". Ne- sau anti-poetică, nu pentru că ar refuza metafora, ci pentru că o manifestă ca şi cum n-ar avea conştiinţa poeziei moderne ca anti-poezie, a literaturii moderne ca anti-literatură, ca şi cum n-ar avea "conştiiţă de sine". Acest teritoriu al literaturii expuse - narcisic sau trivial, ori pur şi simplu terapeutic sau turistic - este acela al sistemului de consum. Teritoriul acesta este altul decît cel al literaturii pure: nu superior sau inferior, aşa cum nici ziua nu e superioară sau inferioară nopţii. "Totul se reia în această logică şa mărfiiţ, nu numai în sensul în care toate funcţiile, toate nevoile sînt obiectivate şi manipulate în termeni de profit, dar în sensul mai profund în care totul este spectacularizat, adică evocat, provocat, orchestrat în imagini, în semne, în modele consumabile" scria Jean Baudrillard în Societatea de consum. Literatura de expoziţie, nu de muzeu - deşi în ambele cazuri se arată cîte ceva - este mereu recuperată ca semn de literatura poetică: negată, cum ar veni. Numai că ea s-a perfecţionat în ultima vreme atît de mult încît ştie să recupereze ea însăşi ca semn tot ceea ce oferă spectacolul societăţii de consum: violenţă, obiecte, trupuri, exotic etc. E drept, ea nu reuşeşte să recupereze însăşi moda, noutatea ca semn, pentru că noutatea este chiar garanţia vizibilităţii. Mai mult, ea nu recuperează ca semn nimic literal, nu poate sau refuză să aplice limbajului tratamentul aplicat decorului social. Argumentul ei este că pe aproape nimeni nu mai interesează intertextualităţi de anvergură, că literatura ca liter-atură e foarte puţin prizată. Pe de altă parte, însă, sistemul o înghite foarte uşor, o transformă el însuşi, înaintea altora, în semn. Ceea ce se întîmplă astăzi la noi cu unele romane underground de la Polirom este prima ofensivă a literaturii de expoziţie pe o piaţă care îi simte acut lipsa: în zece ani vom avea o industrie literară poate la fel de înfloritoare ca industria muzicală.
"Sfîrşitul transcendenţei"
În vreme ce şcoala identifică literatura cu o lungă metaforă filată, literatura modernă şi post-modernă i-a retras metaforei investitura, a recuperat-o ca semn. În acest moment, literatura "pură" este o practică a resemnificării cu două finalităţi: introducerea conotaţiilor în sistemul semnelor (a fortiori, a transcendenţei în contingenţă, şi nu renunţarea la prima în favoarea celei de-a doua) şi, respectiv, exploatarea denotativului ca unic material lingvistic capabil să rămînă în afara sistemului semnelor. De-metaforizarea literaturii - frust şi simplificator spus - este formulată de poetul Claude Royet-Journoud în 1972: "Problema este a literalităţii (şi nu a metaforei). Asta înseamnă să măsori limba în unităţile ei Ťminimaleť de sens. Pentru mine, versul lui Eluard ŤPămîntul e albastru ca o portocalăť este epuizabil, este anulat de supraîncărcarea cu sens, în vreme ce, de pildă, versul Ťperetele din fund este un perete văruitť de Marcelin Pleynet rămîne şi va rămîne, cred, chiar pentru precizia lui şi desigur că în context, în mod paradoxal imposibil de fixat unui sens anume, purtător aşadar de o ficţiune constantă pentru fiecare dintre noi."
Mi se par esenţiale aceste cuvinte ale lui Claude Royet-Journoud, pentru descrierea şi înţelegerea literaturii pure de astăzi. Limbajul, o dată ce şi-a afirmat realitatea independentă de cea materială sau psihică - referenţială, se prezintă din capul locului în ruptură faţă de aceasta din urmă. Prin urmare, nu-i mai este necesară metafora pentru a valida ruptura şi poate nu-i era niciodată dacă n-ar fi existat voga scientismului căreia să i se opună. De vreme ce literatura are corp - şi deci nu poate fi confundată cu cea ştiinţifică, descriptivă şi extratelică - nu conotaţia, metafora sînt chemate să afirme Diferenţa dintre realitate şi literatură, ci tocmai denotativul, tocmai precizia descrierii. Aşa trebuie înţeleasă de către cititori şi critici revenirea la povestire a romanului, renarativizarea prozei. Literatura nu se întoarce la mimesis - imaginile mediatice i-au preluat de mult această funcţie pe care nu există nici o şansă de a i-o mai înapoia vreodată. Esenţială mi se pare tocmai renunţarea literaturii de a-şi mai demonstra diferenţa - şi deci autonomia faţă de "realitate", după ce aceasta i-a fost demult recunoscută. Tot ce înseamnă astăzi proză valoroasă franceză este reuşita practicii literare pe care am definit-o ca exploatare a denotativului şi recuperarea conotativului - intrat în patrimoniul literaturii - ca semn.
Înaintea societăţii, din secolul al XIX-lea - odată cu Stendhal, susţine Jean-Marie Gleize - literatura pură marchează "sfîrşitul transcendenţei": "Consumul nu este prometeic, ci hedonist şi regresiv. Procesul de consum nu este unul de muncă şi de depăşire, ci un proces de absorbţie de semne şi de absorbţie prin semne. El se caracterizează aşadar, cum spune Marcuse, prin sfîrşitul transcendenţei."3) Literatura "pură" - anti-literară şi anti-Ťpoeticăť, deci poetică - este un spaţiu omogen, imanent. Scriitorii sînt valoroşi în măsura în care sînt capabili să nu refere la un Ťdincoloť, ci să absoarbă ca semn orice transcendenţă. Este un travaliu cît se poate de actual, dar imposibil de dus la sfîrşit. Ieşirea în decor nu este absolută, expresia nu poate fi convertită în întregime în experienţă. Dar chiar de-ar fi, o astfel de literatură ideală nu anulează, ci instituie propria transcendenţă asupra tuturor celorlalte realităţi pe care le incorporează ca semn, inclusiv asupra realităţii literare: ce altceva face un poem care recuperează prozodii istoricizate, sau romanul care pastişează policier-uri? Este momentul în care diferenţa dintre copie şi original este abolită. În literatura de după Ťsfîrşitul transcendenţeiť cititorul caută semne pe care să le consume: Ťpoeziať din poezia modernă, anti-poetică, Ťromanul poliţistť dintr-un roman echenozian, de pildă, sau compunerea şcolară în ultimul roman al lui T. O. Bobe.
În privinţa statutului social al literaturii trebuie spus doar atît: literatura poate fi aparatul imunitar al societăţii de consum atîta vreme cît ea reuşeşte să recupereze conotaţia - transcendenţa - transformînd-o în semn, integrînd-o denotativului ("peretele din fund este un perete văruit"), dar în interiorul literaturii. Problema literaturii astăzi nu ţine atît de necesitatea unei permanente simulări - ceea ce, pînă la urmă, nu e foarte greu - cît de păstrarea propriei autonomii. Repet, în interior, literatura este imanentă, ea se autoproduce. Dar mecanismul autoproducător trebuie el însuşi să fie menţinut deasupra tuturor semnelor, pentru a nu putea fi la rîndu-i recuperat. Cu alte cuvinte, orizontul literaturii trebuie să fie limbajul. În chiar momentul de neatenţie în care acesta este scăpat din vedere, în care autorul uită să mai simuleze, un alt mod de reprezentare îl va recupera ca semn. Este cu totul altceva dacă scriitorul ţinteşte tocmai producerea de semne pe piaţă, semne de consumat, dacă el vrea nu să evite, ci să facă parte din sistemul de consum, să-şi dea concursul, să nu iasă niciodată în decor.
_____________
1) Olivier Bessard-Banquy, Le Roman ludique. Jean Echenoz, Jean-Philippe Toussaint, Eric Chevillard, Lille, PUS, 2003, p. 180 şi p. 167.
2) Jean-Marie Gleize, A noir. Poésie et littéralité, Paris, Seil, 1992.
3) Jean Baudrillard, Societatea de consum, Bucureşti, comunicare.ro, 2004.
