Numărul curent: 52

Numerele 37, 38, 39 si 40 din 2014 ale revistei Romania literara, apar cu sprijinul AFCN.

Cronică Literară:
LITERATURĂ ŞI SPECTACOL de Alex. Ştefănescu


Un autor îndrăgostit de literatură


Luni, 10 iulie 2000, la ora 14, la sediul Uniunii Scriitorilor, în aristocratica "sală a oglinzilor", a avut loc lansarea volumului De ce a ucis-o Shakespeare pe Ofelia? Autorul, Eugen Şerbănescu, consul general al României la New York, prezent la lansare, s-a bucurat de o primire "americănească": ziarişti, blitz-uri, camere de luat vederi, femei frumoase înarmate cu microfoane care îi solicitau interviuri. în sală s-a aflat (foarte multă) lume bună. Iar cartea a fost prezentată de critici literari importanţi, printre care Laurenţiu Ulici, preşedintele Uniunii Scriitorilor şi Dan Cristea, directorul Editurii Cartea Românească.
Eugen Şerbănescu, îmbrăcat elegant, ca întotdeauna, primea cu o distincţie firească dovezile de preţuire. Politicos şi uşor ironic, dispus mai mult să asculte, decât să vorbească, dar dovedindu-se un redutabil orator atunci când a trebuit să ia totuşi cuvântul, el a avut - ca şi în alte împrejurări - un aer enigmatic.
înainte de a fi scriitor, creator de personaje, Eugen Şerbănescu este el însuşi un personaj, un "marele Gatsby" al literaturii române. A fost, succesiv, constructor de aeronave (un eminent constructor de aeronave, cu doctorat), ziarist la România liberă (editorialele sale de pe prima pagină a ziarului loveau ca un bici de mătase în tot ceea ce mai amintea de comunism după 1989), purtător de cuvânt al Guvernului Victor Ciorbea (poate singurul purtător de cuvânt care îi intimida pe ziarişti prin ţinuta lui intelectuală), pentru ca acum să conducă, ferm şi discret în acelaşi timp, ca un diplomat de carieră, consulatul nostru din New York. Mirajul existenţei lui Eugen Şerbănescu rămâne însă literatura. Cărţile pe care le-a publicat până în prezent - Preludii epice, nuvele, Bucureşti, Editura Eminescu, 1988 şi Dincolo de Groenlanda, roman, Bucureşti, Editura Cartea Românească, 1997 - îl prezintă ca pe un autor - cum inspirat spunea Dan Cristea - "îndrăgostit de literatură".


Teatrul absurdului ca teatru satiric


Volumul recent apărut cuprinde o piesă de teatru, Cruciada fermoarelor, şi un scenariu cinematografic, De ce a ucis-o Shakespeare pe Ofelia? Preocupat de o anumită marginalizare de care are parte azi literatura în întreaga lume, în concurenţă (neloială) cu televiziunea, Eugen şerbănescu se alătură celor care vor să o "salveze" vizualizând-o, transformând-o în spectacol. El ia literatura pe Arca lui Noe a teatrului şi a cinematografului, îi conferă aptitudinea de a se face văzută, la televizor.
Această adaptare, din mers, la spiritul vremii face parte din felul de a fi al lui Eugen Şerbănescu, care are o vocaţie a noutăţii. El se situează spontan în avangardă, în orice împrejurare, indiferent dacă este vorba de ştiinţă, de politică, de literatură sau chiar de vestimentaţie. (Nu întâmplător a ajuns în America!)
Piesa de teatru Cruciada fermoarelor este o satiră a stilului de viaţă comunist, realizată de sus, cu mijloacele teatrului absurdului. Energia demistificatoare aduce aminte de Brecht, exuberanţa lingvistică - de Eugen Ionescu. în text nu apare nici o referire directă la comunism. Ceea ce "vedem" este doar un spaţiu al nunţii fără sfârşit, al bucuriei obligatorii. Personajele se agită şi vorbesc necontenit: ele au o veselie mecanică, pe care şi-o alimentează cu fise introduse în propriul corp. După cum reiese din evocările lor tautologice şi sacadate, adeseori, de-a lungul timpului, au făcut schimb de roluri, "naşii" fiind "miri", "mirii" - "martori" şi aşa mai departe. Este vorba, deci, de personaje interşanjabile, a căror identitate nu contează.
Sentimentul relativităţii oricărei opinii este agravat de practicarea fără măsură a jocurilor de cuvinte. Personajele compun fraze în maniera în care ar face-o nişte calculatoare stricate. Serii de paronime revărsate în cascadă alcătuiesc o comedie - de o mare expresivitate - a limbajului inutil, a falsei comunicări:
"MEDA: Dansul, ca strigăt al fizicului şi metafizicului.
PEIA: Un dans egal un dans.
IRMA: Dansul ca element definitoriu, defulatoriu şi compensatoriu. (Privind la Deneb.) Compensează deficitul de caracter pe luna în curs.
MONOCEROS: Dansul vă antrenează un suflu extraordinar, suflul sistolic.
PEIA: Oh, eu mă dau foarte tare în vânt după acest suflu. Este un suflu nou, înţeleg...
IRMA: Fireşte, draga mea. Se poartă foarte mult în aceste vremuri. De altfel, este o modă. O modă incurabilă, incalificabilă, irefutabilă, inconfundabilă, inimaginabilă. Moda suflurilor sau sulfurilor, cum vreţi să-i spuneţi."
în mijlocul nuntaşilor îşi face apariţia un om adevărat - o femeie care stă pe o bancă şi citeşte, Ana-Maria. Mirele se simte atras de ea şi încearcă să şi-o apropie, dar ceilalţi sunt intrigaţi şi protestează:
"MEDA: Trebuie s-o facem nuntaşă. S-o facem părtaşă.
ANTARES: De ce să fim numai noi fericiţi când poate să fie şi ea fericită?"
în finalul piesei - surpriză! - personajele piesei se "dezbracă" de rolurile lor, ni se înfăţişează ca actori, ceea ce reprezintă un mod ingenios de a se sugera că a avut loc o revoluţie. S-a terminat cu fericirea obligatorie! Numai că rezolvarea nu este atât de simplă. în învălmăşeala produsă, Ana-Maria a dispărut şi aproape nimeni nu şi-o mai aminteşte. în zadar şi-au scos actorii măştile. Feţele lor sunt tot un fel de măşti, cu câte două găuri în loc de ochi.
Comedie tragică postmodernă, spectacol de magie a cuvintelor şi reprezentare, de un sarcasm swiftian, a condiţiei umane, piesa Cruciada fermoarelor se poate şi citi şi vedea. Ca text literar, este cuceritoare prin inventivitate şi rafinament. Ca spectacol de teatru desfăşurat (deocamdată în imaginaţie, ne încântă cu "baletul (ei) mecanic", cu o scenografie (pe care autorul a avut grijă să o schiţeze) şi mai ales cu sarabanda schimburilor de replici, care evocă "marea trăncăneală" (pentru a folosi sugestiva sintagmă inventată de Mircea Iorgulescu) din timpul comunismului.


Comunismul pe înţelesul celor din Occident


Scenariul cinematografic De ce a ucis-o Shakespeare pe Ofelia? este inspirat din romanul Dincolo de Groenlanda.
Romanul cuprinde povestea unei iubiri imposibile, ca aceea dintre Luceafăr şi Cătălina. Protagoniştii sunt o profesoară elevată, Milena, şi un muncitor de pe un şantier, Manu. Prin atmosferă, romanul aduce aminte de Steaua fără nume a lui Mihail Sebastian, dar şi de Magicianul lui Fowles, iubirea romantică fiind multiplicată de jocul de oglinzi al referinţelor livreşti, în manieră postmodernă.
Deşi aduce în prim-plan aceleaşi personaje principale, scenariul cinematografic este cu totul altceva. Milena are acum statutul unei scriitoare dizidente, pe care o supraveghează îndeaproape - şi o transformă în cele din urmă într-o proscrisă - Securitatea. Ea este totodată sclava sexuală a unui director de şcoală, Nicolae.
îndrăgostindu-se de Milena, Manu face cu o sublimă candoare abstracţie de riscurile pe care şi le asumă. El este îndrăgostit - de fapt - de literatură (ca autorul însuşi), pentru înţelegerea căreia vrea să o folosească pe femeie ca iniţiatoare. Iniţierea chiar are loc - fiind descrisă de Eugen Şerbănescu în secvenţe tulburătoare. Oricine poate să "povestească" erupţia unui vulcan sau salvarea cuiva de la înec, dar puţini ar reuşi să descrie modul cum accede un om simplu la literatură. Eugen Şerbănescu reuşeşte; scenariul său s-ar putea intitula (şi) Aventura transformării unui om simplu în scriitor. Dragostea se amestecă, bineînţeles, indefinibil în pedagogia pe care Milena i-o aplică lui Manu. După cum în această pedagogie se amestecă şi teroarea, specifică unui regim totalitar.
Autorul povesteşte ce s-a întâmplat în timpul comunismului pe înţelesul celor din Occident. El ştie că este nevoie de sex, de violenţă, de un ritm dinamic al "acţiunii" pentru a ajunge la conştiinţa spectatorului din Vest. Foarte expresivă - şi plină de dramatism - este reprezentarea amestecului de valori şi false valori de după 1989, a ceea ce un cunoscut eseist francez numea "dezgheţarea" gunoiului. De asemenea, se remarcă interferenţa realitate-ficţiune, practicată de autor cu virtuozitate (el ar putea fi un Woody Allen român).
Dar mai mult decât orice impresionează capacitatea autorului de a se exprima prin situaţii, ca un regizor. Când o vede pe Milena pe şantier, oprindu-se în faţa unei bălţi pe care nu ştie cum să o traverseze, Manu îngenunchează în noroi şi îi construieşte din cărămizi o punte; femeia înaintează odată cu puntea, angajată într-o minunată colaborare tacită cu bărbatul devotat ei.
Sau iată o altă situaţie imaginată de autor:
"în semiîntuneric, Nicolae apasă succesiv butonul unui diascop. Milena, nud, citeşte din carte în faţa unui ecran, în timp ce Nicolae contemplă scena. Imagini din Paris, inclusiv Arcul de Triumf, se scurg pe trupul ei şi pe ecran."
Imaginile care se scurg pe trupul femeii şi pe ecran reprezintă o invenţie artistică admirabilă. Eugen Şerbănescu se dovedeşte în numeroase alte cazuri la fel de inspirat. Dacă scenariul său va deveni film, filmul respectiv îi va captiva - dar îi şi va speria - pe spectatorii americani. Ei îl vor începe prin a-l urmări surâzători, mâncând floricele de porumb, pentru ca dintr-odată să se trezească la o ameţitoare altitudine estetică.
Eugen Şerbănescu, De ce a ucis-o Shakespeare pe Ofelia?, Bucureşti, Ed. Cartea Românească, 2000. 256 pag.