Numărul curent: 52

Numerele 37, 38, 39 si 40 din 2014 ale revistei Romania literara, apar cu sprijinul AFCN.

scripta manent:
Literatură şi propagandă de Alex. Ştefănescu

Literatura – s-a mai spus, dar trebuie repetat – este o expresie a libertăţii. Folosită ca instrument de propagandă, ea devine altceva, care doar seamănă (pentru necunoscători) cu literatura, aşa cum semăna Marea Adunare Naţională cu un Parlament.
Literatura – şi asta s-a mai spus, dar nu strică să se mai amintească din când în când – n-a fost inventată de oameni ca să fie folosită într-un scop practic. Ea nu este o servitoare, ci o prinţesă. Şi orice încercare de-a o aservi duce la degradarea şi dispariţia ei.
Literatura are o frumuseţe grandioasă, dar şi iluzorie. Splendoarea ei se volatilizează uşor. Aşa cum nu putem pune mâna pe un curcubeu, nu putem pune mâna pe literatură, mai ales mâna brutală a celui care vrea să şi-o aservească.
Unii dintre adepţii de azi ai corectitudinii politice, tineri-tineri, încât ai putea crede că nu suportă hamul, se înhamă singuri la carul greoi al ideologiei marxist-leniniste şi, cu figuri încruntate, de activişti, cer literaturii să-şi asume sarcini propagandistice. Lor le dedic câteva scurte prezentări ale unor cărţi din timpul stalinismului, ca să afle (sau să-şi aducă aminte) cum arăta literatura pe vremea când avea obligaţii de acest fel.

*

Zaharia Stancu a înţeles mai repede decât alţi scriitori ce înseamnă pentru România ocupaţia sovietică şi a jucat tare pentru a-şi asigura un loc privilegiat în noul regim. Încă din 1945 a publicat o carte de dezavuare a scriitorilor care crezuseră în victoria germanilor, carte intitulată Zile de lagăr, iar în anii următori a denunţat Societatea Scriitorilor din România, numind-o „o citadelă a fascismului”, după ce devenise preşedinte al nou înfiinţatei Uniuni a Scriitorilor din România.
Apoteoza acreditării sale ca scriitor devotat partidului comunist a constituit-o broşura Pentru apărarea culturii din 1948, cuprinzând impresii de la Congresul Mondial al Păcii de la Moscova, la care a participat ca invitat. Relatarea este violent-tendenţioasă, iar cititorul se poate simţi jignit, considerându- se subestimat. Autorul procedează ca şi cum ar avea în faţă un copil, uşor de manipulat.
Scriitorul sovietic care ia cuvântul este prezentat ca un Făt-Frumos al clasei muncitoare:
„Alexandru Fadeev trece la tribună în faţa zecilor de microfoane. E un bărbat înalt, voinic, cu obraz frumos, puţin dur, încadrat de părul bogat, albit mai mult de jumătate înainte de vreme. Poartă un costum gri deschis care-i vine ca turnat pe trup.”
În schimb, scriitorul american, căruia Zaharia Stancu nu se oboseşte să-i noteze numele, este descris cu o antipatie apriorică:
„Un delegat american, cu chip de negustor, mai curând de traficant de bursă neagră, cu floare roşie la butonieră se urcă la tribună. El îngaimă câteva cuvinte despre toleranţă şi-i adresează câteva reproşuri lui Fadeev.”
Nu judec aici oportunismul lui Zaharia Stancu, în general nu mă pronunţ în probleme morale, ci abdicarea sa de la condiţia de scriitor. Deşi talentat, el produce în aceşti ani, pe bandă rulantă, un surogat de literatură, o nonliteratură. Declaraţiile sale de dragoste făcute partidului comunist au frisonul declaraţiilor de dragoste făcute unei femei, iar această confuzie nu este deloc de bun-gust:
„Partidul a fost mereu prezent lângă scriitori. A fost prezent şi lângă mine Partidul. Mi-a dat curaj. Mi-a dat încredere în forţele mele. M-a ajutat Partidul să descopăr în adâncul meu izvoare de energie pe care nici nu le-aş fi bănuit. Şi m-a ajutat să ajung, ca scriitor, la acel minereu pe care îl căutam, îl dibuiam şi, de unul singur, nu izbuteam să-l prind. Partidul m-a călăuzit spre Marx şi Engels, spre Lenin şi Stalin. Partidul m-a călăuzit spre Jdanov.”
Asemenea lui Rică Venturiano, care o confundă pe Veta cu Ziţa, Zaharia Stancu confundă în aceşti ani partidul comunist cu femeia vieţii lui. Îi cade în genunchi, îi jură credinţă, îi sărută picioarele.

*

Era trist, în timpul comunismului, spectacolul scriitorilor talentaţi care îşi foloseau talentul pentru a scrie texte propagandistice. Era ca şi cum ar fi cântat manele la o vioară Stradivarius.
În această situaţie s-a aflat, printre alţii, Demostene Botez, care, înainte de război, a făcut parte dintre colaboratorii apropiaţi ai revistei „Viaţa Românească” şi s-a străduit să aibă în orice împrejurare – ca şi G. Ibrăileanu sau M. Sadoveanu – o ţinută elegantă. Modul său boieresc de-a fi scriitor i-a inspirat respect lui G. Călinescu, care i-a rezervat mai mult de trei pagini în Istoria literaturii de la origini până în prezent (în condiţiile în care pe alţi contemporani i-a prezentat în numai câteva rânduri).
După instaurarea comunismului, Demostene Botez s-a înclinat calm, maiestuos în faţa noilor autorităţi. Avea aerul că rămâne în esenţă el însuşi şi că nu face decât un gest de supunere politicoasă, în stilul unui om educat. În realitate a adoptat o poziţie obedientă, flagrant inadecvată cu educaţia sa. Iată, ca exemplu, versuri din volumul Oameni în lumină, publicat în 1956:
„Ostaş neadormit al ţării mele,/ Şi Patriei şi casei tale scut,/ Ţi-i nouă încă lada de recrut,/ Şi raniţa ta prinsă în curele.// Azi pentru tine-i ziua cea mai mare,/ Azi ţi s-a pus o armă nouă-n mâni/ Cum n-au avut soldaţii din bătrâni,/ Care-au luptat cu flinte seculare.”
Ca şi alţi propagandişti din epocă, Demostene Botez face din alb negru şi din negru alb. Pentru un tânăr din România comunistă nu era niciodată o fericire să plece din casa părintească, mai ales dacă provenea de la ţară, şi să devină soldat.
În aceeaşi carte, autorul include şi o scrisoare imaginară trimisă de un soldat căpitanului după terminarea armatei. Ideea este că soldatul, întors în satul lui, şi-a adus aminte ce i-a spus căpitanul despre colhozurile văzute în Uniunea Sovietică şi nu s-a lăsat până când nu i-a convins pe săteni să înfiinţeze şi ei o gospodărie agricolă colectivă.
„Atunci deodată-aminte mi-am adus/ De vorbele, de sfaturile bune,/ În care de atâtea ori ne-aţi spus/ De ce-aţi văzut în Marea Uniune:/ Colhozuri nesfârşite şi bogate,/ Că nu le-nconjuri într-o zi călare,/ Şi pretutindeni electricitate,/ Şi arătură numai cu tractoare./Mi-am spus că au atunci venind în sat,/ Mai am de împlinit o datorie,/ Că n-am să fiu în mine, împăcat,/ Cât nu voi face o gospodărie.”
Este o reprezentare idilică, neverosimilă şi indecentă, a colectivizării forţate a agriculturii, care în realitate s-a soldat cu arestări, schingiuiri şi execuţii. În asemenea versuri nu credeau nici cei care le scriau şi nici cei care le citeau.

*

Unii dintre criticii literari de după război aserviţi partidului comunist nu erau lipsiţi de inteligenţă. Ceea ce le lipsea era caracterul. Alţii, însă, sufereau de o obtuzitate reală, iremediabilă. Printre ei se numără Nicolae Moraru, promotor rudimentar al realismului socialist, personaj influent şi nefast în epocă, din 1945 şi până în 1964. Volumul său Studii şi eseuri, publicat în 1950, conţine, printre altele, comentarii grotesc politizate asupra operei lui Eminescu:
„Care a fost atitudinea lui Eminescu faţă de nedreptatea socială? Răspunsul îl dau nenumărate poeme, în care înfierează, pe de o parte, burghezia autohtonă, pe de altă parte, capitalul exploatator străin. În poezia lui Eminescu, ca şi în nenumăratele lui articole politice, lovitura este îndreptată împotriva împilatorilor, oricine ar fi ei.”
Comentariile de acest fel ar trebui studiate în şcoli ca exemple de inadecvare la realitatea operei literare. Portretul făcut de Nicolae Moraru lui Eminescu nu seamănă deloc cu Eminescu. Este o caricatură involuntară, sumbră şi dezolantă. Marele poet scrie despre dragoste şi moarte, despre condiţia de om şi universul fără sfârşit, iar criticul literar pretinde că el „înfierează, pe de o parte, burghezia autohtonă, pe de altă parte, capitalul exploatator străin.”
Exact cum se proceda la şedinţele de partid din acei ani, după evidenţierea aspectelor pozitive se aduc în discuţie şi aspectele negative ale activităţii lui Eminescu. Poetului i se reproşează faptul că nu are o viziune marxist-leninistă asupra lumii:
„Eminescu nu vede clar ce trebuie să devină lumea prin nimicirea capitalismului. El cheamă la o revărsare anarhică, viitorul apărându-i însă nebulos, utopic, vag umanitar.”
Eminescu nu cheamă nici pe departe la nimicirea capitalismului, la o revărsare anarhică etc. Este vorba doar de un personaj al lui, proletarul, din poemul Împărat şi proletar, care ţine un discurs de acest fel. Din sutele de pagini scrise de Nicolae Moraru despre Eminescu, Eminescu lipseşte cu desăvârşire.