La 23 octombrie 1958, Academia Suedeză a anunţat decernarea Premiului Nobel pentru literatură scriitorului rus Boris Pasternak. La 25 octombrie, acesta a trimis juriului o telegramă de mulţumire: "Profund recunoscător, emoţionat, mândru, uluit, tulburat". Patru zile mai apoi, la 29 octombrie, el a expediat o altă telegramă: "Luând în considerare semnificaţia căpătată de acest premiu în societatea căreia îi aparţin, trebuie să refuz distincţia nemeritată care mi-a fost acordată. Vă rog să nu primiţi respingerea cu neplăcere". Între cele două mesaje ale romancierului avusese loc în U.R.S.S o furibundă campanie de presă împotriva sa, urmată de excluderea din Uniunea Scriitorilor sovietici, la 28 octombrie, şi culminând cu ameninţarea deschisă cu expulzarea din ţară în cazul în care ar fi acceptat premiul. Va fi nevoie de deschiderea perestroikăi pentru ca, după mai bine de trei decenii, în 1989, înalta recompensă să poată fi primită - în numele tatălui său de mult dispărut - de fiul autorului, Evgheni Pasternak.
Cartea de la care a pornit întregul scandal este Doctor Jivago, cronică a Revoluţiei Ruse privite cu ochii personajului principal, intelectual iniţial entuziast, ulterior silit să îndure vicisitudinile epocii. Pasternak a încercat zadarnic să-şi publice cartea în U.R.S.S: după ce câteva pagini din volum au apărut în revistă, editorii sovietici au ezitat, iar apoi au refuzat net, ca urmare a interdicţiei oficiale, să tipărească volumul în ansamblul său. Autorul şi-a trimis cartea şi în Italia editorului comunist Feltrinelli care s-a grăbit s-o publice în traducere, în pofida presiunilor exercitate asupra sa de Surkov, preşedintele Uniunii Scriitorilor din U.R.S.S., trimis special la Milano spre a împiedica difuzarea volumului prohibit în spaţiul sovietic. Traducerile în celelalte limbi de circulaţie universală s-au succedat cu repeziciune. Abia în 1988, după treizeci de ani de interdicţie, Doctor Jivago a apărut în sfârşit şi în ţara natală a scriitorului.
Linşajul mediatic la care a fost supus Pasternak în U.R.S.S. cu ocazia desemnării sale ca laureat al Premiului Nobel a avut un ecou imediat în România, unde mai mulţi condeieri aserviţi regimului comunist s-au grăbit să-l denigreze pe confratele din ţara "vecină şi prietenă". Din corul detractorilor se disting îndeosebi două voci: Zaharia Stancu şi Mihai Beniuc. Cel dintâi a publicat, în numărul 44 din 30 octombrie 1958 al "Gazetei literare", articolul Pasternak? N-am auzit de Pasternak. Cel de-al doilea a semnat, în 2 noiembrie 1958, în ziarul P.C.R. "Scînteia", pamfletul intitulat Ruşinea de a pierde omenia.
Elogiindu-i pe scriitorii sovietici activi ca "procurori acerbi ai unui trecut putred" şi "apărători înflăcăraţi ai cuceririlor revoluţionare", exaltând literatura "izbânzii omului împotriva tiraniei" definită prin "filosofia luminoasă", "stima şi încrederea în om", "combativitatea şi îndrăzneala ei creatoare", Zaharia Stancu opune acestor scrieri revoluţionare opera socotită drept insignifiantă sau chiar nocivă a lui Pasternak. Academicianul român - titlu evidenţiat în semnătura articolului - declară că a fost însufleţit în timpul ascensiunii fasciste şi al războiului de lucrările progresiste ale lui Şolohov, Leonov, Serafimovici, Fadeev sau Tihonov, mai apoi ale lui Ehrenburg, Simonov, Gorbatov sau Surkov. În schimb, el a ignorat voit lirica încifrat-elitistă a lui Pasternak. După ce declară tranşant "N-am auzit în acei ani grei, sângeroşi, de numele lui Pasternak", el nuanţează şi îşi motivează dispreţul prin slaba calitate - din perspectiva canonului realist-socialist - a operei celui încriminat: "ca să fiu sincer, am auzit de un poet simbolist, ermetic, abscons, aristocrat, dedicat unei minorităţi şi unei capele de iniţiaţi. Nu m-a interesat şi n-a mângâiat inima mea însângerată şi chinuită scrisul lui Pasternak". Admiratorul literaturii sovietice revoluţionare stigmatizează prin calificative depreciative opera poetului "simbolist, ermetic, abscons şi aristocrat".
Trecând la Doctor Jivago, obiectul propriu-zis al rechizitoriului său, Zaharia Stancu nu aplică romanului împricinat o judecată estetică, fie ea şi deformată, ci se mulţumeşte să denunţe o "carte calomnioasă" care "îşi îngăduie să ponegrească cuceririle Revoluţiei". Scriitorul român preferă să amintească faptul că volumul respins în U.R.S.S a fost lansat pe piaţă în străinătate şi "face scandal în ţările capitaliste". Mobilul propagandistic urmărit de editura "burgheză" occidentală, în complicitate cu un scriitor trădător al idealurilor sovietice, este imediat descifrat şi pus în lumină de observatorul scandalizat de amploarea fenomenului: "nu e prima dată când maculatura antisovietică e lansată cu surle şi tromboane de editurile comerciale, în scopul denigrării Uniunii Sovietice". Zaharia Stancu invocă exemplul lui Viktor Kravcenko, autorul cărţii Am ales libertatea, prima denunţare publică a sistemului concentraţionar sovietic apărută în 1949, cu aproape un sfert de veac înaintea Arhipelagului Gulag. Lucrarea a fost copleşită în fapt de calomniile stângii occidentale prea puţin dispusă să-şi recunoască propria eroare de a milita în favoarea unei dictaturi. Din punctul de vedere al preşedintelui Uniunii Sciitorilor din România, vâlva din jurul cazului Kravcenko reprezintă, dimpotrivă, o ilustrare a felului cum se mobilizează lumea capitalistă spre a-i susţine pe transfugii sovietici decretaţi "peste noapte" scriitori doar pentru a le întări printr-o nemeritată mediatizare depoziţia anticomunistă.
În privinţa premiului primit de Pasternak, Zaharia Stancu respinge din capul locului ideea că el ar fi putut fi acordat pe considerente estetice: "Crede oare o singură minte lucidă şi poate bănui însuşi Pasternak, oricât ar fi de chinuit de morbul înfumurării, că i s-a acordat acest premiu pentru valorile certe literare ale romanului său?" Răspunsul este formulat sub forma unei alte serii de interogaţii retorice descifrând prevalenţa criteriilor ideologice în alegerea făcută de Academia suedeză: "Mai există oare vreun dubiu că Premiul Nobel i-a fost acordat lui Pasternak tocmai fiindcă şi-a ponegrit patria, pozând în rezistent împotriva Uniunii Sovietice? Mai există vreo umbră de îndoială că Premiul Nobel a fost acordat anul acesta nu unei opere literare ci unui pamflet antisovietic?" Înalta distincţie culturală a fost deturnată de la menirea ei iniţială pentru a deveni o armă propagandistică în Războiul Rece.
În încheierea articolului său, Zaharia Stancu declară că s-ar fi aşteptat ca Pasternak să aibă onestitatea de a refuza o astfel de falsă răsplată pentru meritele sale artistice inexistente: "am fost încredinţat că acest act va fi urmat de un gest reflex al scriitorului care va mai găsi în el raţiunea civică elementară care să-l conducă la respingerea acestei distincţii înjositoare. Văd însă cu stupefacţie şi durere că Pasternak, consecvent cu sine însuşi, tace". Cum se ştie, tăcerea incriminată nu a durat prea mult şi scriitorul rus a urmat parcă sfatul "colegului" român. Gestul său nu a fost însă unul liber consimţit, declanşat de un acces de modestie sau de vreo bruscă trezire la conştiinţa civică, ci, dimpotrivă, a fost impus cu forţa represaliilor sovietice.
În ceea ce-l priveşte, Mihai Beniuc porneşte în articolul său demolator de la cerinţa originară a lui Alfred Nobel ca premiul pentru beletristică să fie acordat unor scrieri cu "tendinţă idealistă", ceea ce s-ar putea traduce prin opere "cu idealuri umanitare". Cele mai recente opţiuni ale juriului suedez i se par comentatorului român a contraveni spiritului iniţiatorului: în 1957 decernarea distincţiei lui Camus a fost "discutabilă etic uman", în 1958 cel desemnat este un "scriitor în sufletul căruia locul dragostei de om îl ţine individualismul şi ura contra colectivităţii umane", opera sa fiind "menită să slujească războiului rece al imperialiştilor şi să aţâţe simţăminte duşmănoase la adresa Uniunii Sovietice". Faima lui Pasternak, se spune, nu s-a datorat versurilor sale "decadente", ci a fost dobândită "peste noapte" prin publicarea în Occident a romanului său "plin de infamii la adresa Uniunii Sovietice", încununat, "la sugestia presei americane", cu înalta recompensă internaţională. Occidentul interesat de şubrezirea puterii de la răsărit a sprijinit, aşadar, nu doar tipărirea şi difuzarea cărţii, ci şi premierea ei, decretează scriitorul român. Sentinţa sa va primi, e drept, o neaşteptată confirmare peste cinci decenii în concluziile cercetătorului Ivan Tolstoi cu privire la rolul C.I.A. în publicarea rapidă a unei versiuni în limba rusă a romanului lui Pasternak, condiţie pentru ca el să intre în atenţia membrilor Academiei suedeze care nu iau în discuţie decât lucrările apărute în limba de origine a autorului.
Beniuc demontează apoi motivarea juriului referitoare la "însemnatul aport al lui Pasternak atât în lirica contemporană cât şi în domeniul marilor tradiţii ale prozatorilor ruşi". Din punctul său de vedere, cei care au decis decernarea Premiului Nobel au greşit de două ori, făcându-se vinovaţi atât de "neagră ignoranţă şi incultură", cât şi de "reaua credinţă şi sentimentele antisovietice". Pentru admiratorul declarat al versurilor lui Maiakovski, Blok, Briusov, Esenin, Tihonov, Isakovski sau Tvardovski, contribuţia lui Pasternak la dezvoltarea liricii este cu totul neglijabilă, căci "ermetismul, precum şi puţinătatea creaţiei sale de mult au făcut din Boris Pasternak un om al unui trecut uitat, un poet al unei mlaştini de mult secate". Cât despre Doctor Jivago, cartea nu se înscrie, după Beniuc, în marea tradiţie a prozei ruse a lui Gogol, Tolstoi, Turgheniev sau Dostoievski, ilustrată după Revoluţia din Octombrie de Ehrenburg, Fadeev, Gladkov, Leonov, Fedin, Şolohov sau Tihonov: "nici marea artă realistă, nici dragostea de popor, nici frământarea marilor probleme etice nu caracterizează pe Boris Pasternak în proza sa defăimătoare la adresa revoluţiei". Ideile înălţătoare cerute prin definiţie unei scrieri demne de Premiul Nobel "sunt înlocuite în romanul său cu egoismul şi meschinăria unui mic intelectual burghez ce urăşte tot ceea ce i-ar deranja confortul, veniturile". Trăsăturile operei lui Pasternak nu permit încadrarea ei în marea tradiţie a prozei ruse câtă vreme ea nu este decât "consecinţa individualismului dus la absurd, a egoismului dus la trădare, a talentului coborât la gradul prostituţiei şi servilismului fără scrupule". Atribuirea premiului Nobel unei cărţi care încalcă atât de flagrant chiar criteriile fundamentale instituite de fondatorul acestei distincţii trădează partizanatul ideologic vădit al membrilor juriului: "dovedeşte că busola celor care l-au acordat funcţionează la comanda duşmanilor păcii şi ai înţelegerii între popoare". Spre deosebire de colegii lor de la disciplinele ştiinţifice care au recompensat eforturile savanţilor sovietici Cerenkov, Tamm şi Frank - argumentează Beniuc -, membrii juriului literar au "uneltit împotriva omenescului din noi" şi s-au făcut complici la o "ticăloşie", consfinţind "pierderea sensului omeniei" din partea autorului. În încheierea pamfletului său, Beniuc întoarce împotriva lui Pasternak chiar versurile scrise odinioară de acesta: "Ce ruşine, când nu ai niciun sens să fii pe buzele tuturora".
O replică la intervenţiile injurioase ale lui Zaharia Stancu şi Mihai Beniuc vine de la Paris, din numărul 12 al revistei în limba română "Caete de dor". La câteva luni de la episodul premierii lui Pasternak, în ianuarie 1959, Monica Lovinescu publică - sub pseudonimul I. Cristu - articolul "Doctorul Jivago". Destinul unei cărţi. În chip firesc, perspectiva asupra cărţii este de data aceasta cu totul modificată faţă de poziţia autorităţilor comuniste şi a calomniatorilor de serviciu. Salutând fără rezerve această "mărturie în acelaşi timp universală, dar şi fără răstălmăciri posibile asupra vremii sale", această "dovadă că literatura, pentru a exista, are nevoie de sinceritate", autoarea aminteşte condiţiile speciale de publicare a romanului interzis în U.R.S.S, difuzat în traducere în lumea întreagă şi acoperit de faimă mondială. Ea aduce totodată în discuţie soarta ingrată a unei alte lucrări a lui Pasternak, Încercarea de autobiografie, evocare a ambianţei artistice moscovite efervescente de la începutul secolului până în 1920. Evocând această scriere menită să prefaţeze o culegere de versuri a autorului care nu a putut apărea, nici ea, decât în Occident, Monica Lovinescu evidenţiază faptul că, dintre numele mari ale generaţiei de la 1910, Pasternak e singurul supravieţuitor. Comentatoarea pariziană apreciază sunetul insolit al romanului Doctor Jivago în contextul falsităţii literaturii sovietice contemporane, onestitatea depoziţiei sale asupra anilor Revoluţiei: "acest roman, prin simpla lui apariţie, fără să vrea dogmatic să dovedească ceva, transformă celelalte romane sovietice într-un fel de muzeu al propagandei... Doctorul Jivago nu este un roman tolstoian neapărat prin proporţii, forţă epică sau talent, dar mai ales prin nobleţea inspiraţiei, printr-o autenticitate profundă, inimitabilă. Pentru a scrie o astfel de carte nu e desigur de-ajuns talentul. Mai trebuie conştiinţa nepătată a unui scriitor care nu s-a compromis adorând şi sacrificând unor zei oficiali". Chiar atunci când semnalează şi limitele în dezvăluirea atrocităţilor regimului într-o carte pe care autorul şi-a dorit-o publicată în ţara sa de baştină, existenţa unor "clipe în care (el) a preferat poate tăcerea pentru că atunci condamnarea pe care trebuia s-o arunce evenimentelor ar fi fost prea sălbatecă", Monica Lovinescu insistă asupra probităţii fundamentale a scriitorului: "Pasternak n-a scris niciun rând care să nu fie în acord cu conştiinţa sa". Verdictul favorabil este fără echivoc: "nobleţea şi sinceritatea deplină a Doctorului Jivago fac din această carte primul roman autentic din istoria literelor ruseşti de la înscăunarea stalinismului şi până astăzi". Cei care au hotărât atribuirea premiului Nobel unui autor situat în descendenţa marilor prozatori ruşi din secolul al XIX-lea au avut dreptate, susţine implicit viitoarea realizatoare a emisiunilor culturale de la postul de radio "Europa liberă", bastion de rezistenţă la agresiunea comunistă împotriva spiritului românesc: "Pasternak... este ultimul supravieţuitor dintre cei mari. Prin mesajul de autenticitate şi aristocraţie spirituală cuprins în Doctorul Jivago şi în Autobiografie s-ar putea ca el să fie în acelaşi timp şi purtătorul de cuvânt al unei Rusii în care Tolstoi n-a murit cu totul şi care într-o zi se va ridica peste şi împotriva tenebrelor de azi".
În funcţie de perspectiva din care este privită, opţiunea juriului suedez apare drept blamabilă sau meritorie. În ultima parte a articolului său, Specialiştii, Monica Lovinescu se angajează într-o polemică deschisă cu Zaharia Stancu şi Mihai Beniuc, numele cele mai cunoscute din tagma calomniatorilor de comandă de la Bucureşti. Ea analizează situaţia paradoxală a scriitorilor aflaţi în slujba regimului şi discerne motivaţia ascunsă a acţiunii lor înjositoare. Distinşi prin zelul depus pentru cauza partidului, răsplătiţi în consecinţă de acesta cu privilegii, bani, publicitate făcută operelor lor sau călătorii, "scriitorii aceştia, sau foştii scriitori, chiar dacă aparent au conştiinţa de a merita aceste onoruri, păstrează în inconştientul lor nostalgii şi invidii". Nostalgia este pentru un "public care să-i citească cu adevărat şi nu numai să se prefacă a o fi făcut în diferite şedinţe de celulă". Invidia se manifestă "faţă de toţi aceia - printre scriitori - care au asumat riscul demnităţii şi care prin aceasta chiar se bucură de popularitate adevărată... tăcută, clandestină, cu atât mai ferventă însă şi mai reală". Pe lângă dorinţa de a fi pe placul puterii, nostalgia şi invidia motivează specializarea foştilor scriitori ajunşi propagandişti în denigrarea puţinilor confraţi talentaţi care nu au renunţat la demnitate. Monica Lovinescu propune o explicaţie psihologică convingătoare pentru fervoarea acestor purtători de cuvânt ai regimului, oricând dispuşi să scrie împotriva confraţilor cu convingeri anticomuniste de dată mai veche sau mai recentă, fie ei polonezi, unguri, occidentali sau români din străinătate: "se simte... clar în proza calomniatorilor aceştia un fel de năduf personal care depăşeşte comanda pentru a ajunge la un fel de stranie sinceritate, la o mărturisire nevoită a propriilor lor obsesii".
Monica Lovinescu semnalează doar luările de poziţie infamante ale lui Beniuc şi Zaharia Stancu privitoare la Pasternak, fără a le analiza în amănunt. Lui Zaharia Stancu ea îi atrage atenţia că reproşul adus scriitorului rus de a nu fi militat împotriva fascismului este nejustificat câtă vreme vine de la o persoană absentă de la congresul scriitorilor antifascişti de la Paris la care cel acuzat a luat parte. Celui mândru de a nu fi auzit de Pasternak i se aminteşte soarta unora din "contemporanii mici ai oamenilor mari" care "au străbătut timpul în acest fel", de pildă detractorii lui Kierkegaard, rămaşi în istorie doar prin faptul că au negat valoarea unei personalităţi reale: "dacă dl. Zaharia Stancu n-a auzit de Pasternak, s-ar putea ca mai târziu să nu se mai audă de dl Stancu decât ca o referinţă degradantă la acest articol din Gazeta literară". Din intervenţia publicistică a lui Beniuc, Monica Lovinescu se mulţumeşte să comenteze doar titlul considerat, într-un anume sens, de-a dreptul autobiografic: "dl. Mihai Beniuc invocă în articolul publicat în Scânteia ... un sentiment cu care e familiarizat de multă vreme: ruşinea de a pierde omenia". Ea vede şi în versurile lui Pasternak citate de Beniuc în încheierea diatribei sale mai degrabă un "motto la toată cariera din ultimii ani" a acuzatorului. În rest, autoarea nu consideră că s-ar justifica osteneala de a demonta pe rând aşa-zisele argumente folosite de un denigrator la comandă: "împletitura de calomnii din care e ţesut articolul nu merită niciun răspuns". Orice dialog este "exclus" cu astfel de "specialişti" în arta ponegririi.
Indiferent de poziţia opusă adoptată, toţi cei angajaţi, la Bucureşti sau la Paris, în disputa atât de aprinsă cu privire la cazul Pasternak judecă mai degrabă ideologic decât estetic o operă literară premiată, după toate probabilităţile, şi din considerente politice.