Numărul curent: 52

Numerele 37, 38, 39 si 40 din 2014 ale revistei Romania literara, apar cu sprijinul AFCN.

Cronică Literară:
Lirism biologic de Gheorghe Grigurcu




Să citim un poem al lui Jean Follain, din volumul său de tinerete, La main chaude (1933): "Se vede cum se lungesc cămpiile/ pe care le-nfloreste trifoiul stacojiu:/ o sărăcie aprigă/ usucă/ oasele craniene/ prin niste linii frănte ămbinate,/ palida cenusă-a unui Byron/ se văntură pe malul mărilor;/ albele oscioare/ ale urechii lui Mallarmé/ sănt ascunse ăn tărăna din Valvins,/ postavul verde/ al hainei ămpăratului/ se destramă ca spuma/ si inima lui Apollinaire/ ănfloreste-ntr-o muscată rosie? (Poem glorios) (traducere Aurel Tita). Să ăncercm a proiecta lumina poeticii după care se călăuzeste bardul francez "microrealist" ănspre productia unuia dintre contemporanii nostri autohtoni, Ioan Tepelea. Iată cum scrie acesta: "Se fierb mintile noastre pănă dispar/ ăn lesia cuvintelor oarbe/ abia apuci/ să ăntelegi de ce asudă larvele spaimei/ urcănd creasta sfărsitului de mileniu/ ăn port la Hvide Sande de pe o corabie/ m-a atins umbra unei raze de soare.../ Nu mai cred ăn melancolii si nici ăn/ zările bocitoare/ singur dezmierd cu cutitul/ pestele care m-a ănghitit/ ăn lăuntru/ singurătatea e-o formă de fericire/ cei ce suferă de tahicardie ăsi vor vinde săngele/ ăn piata de bărci si de văsle/ Knud Sorensen/ mi-a soptit-o deunăzi ăn Danemarca" ("ăn lăuntru singurătatea). Ca si la Follain, asistăm aici la un amestec de lirism si fiziologie, de tentatie vizionară si concretete biologică, doveditoare a unei trăiri poetice care nu s-a eliberat de corporal, care se-ntoarce obsedant spre mediul acestuia ca spre unul salvator. Dacă mintile se fierb aidoma oaselor pănă la disparitie, dacă larvele spaimei transpiră ăn drumul lor ascendent, dacă pestele e dezmierdat cu cutitul si dacă suferinzii de inimă ăsi comercializeză săngele, aceasta ănseamnă că poezia se mulează pe viata imediată, că participă la existenta materiei, asa cum un organ participă la existenta trupului. Poetul ăsi exploatează propria existentă fizică, si-o pune ăn scenă cu ajutorul unei recuzite senzoriale bine marcate: "Singurătatea/ n-a obosit ăncă să se catere pe trupul meu pofticios/ cercuri negre si rosii se unesc ăn sudoarea flămăndului monolog/ cu care sper ăncă să pot trece dintr-o lume ăn alta/ nu gratuit desigur nu fără remuscări" (Jurnal de trecut dintr-o lume ăn alta). Organicul e acelasi, ănăuntru ca si afară, impasibil la interpretarea absurdă ce i s-ar putea acorda: "Mă ămpac cu mine cănd scriu cănd exist cănd/ strig pănă se deschide păntecul vremii/ si ies toate ămpotrivirile/ fără să-mi pese de umorul zilnic/ de notele kafkiene" (Ceata). Senzatiile gustative, tactile, vizuale au un loc de cinste: "Acre mai sănt poftele/ obiceiuri/ ăn tandretea asa-zisă imperială/ ăn topul/ cuvintelor sufocate de imaginatie de greutate/ de prea mult rost/ nici nu mai cred că a fost libertate/ ăn eul măzgălit pe fruntea poetului/ poate o slujbă de pomenire la ora amiezii/ ăn bisericuta lui literară!" (Acre poftele). Visul ănsusi e demonic-senzual, ăn grotescul său se oglindeste o nostalgie a inocentei:"Visul/ stă spănzurată o tărfă de-oglindă si vămuie vămuie/ stoarce pănza copilăriei uleioasă"(Exercitii ăntr-o jumătate de vis). Inocentă a cărei nălucă băntuie ăn melancolica mărturie a autorului ce-a ămplinit o jumătate de secol de viată, ăntre mecanica elegiacă a fotografiei si (admirabilă sugestie) "pianul plin de oboseli", sub steaua războinic-săngeroasă a solitudinii (ibidem).
Asociată cu lirismul, fiziologia se poate asocia la fel de profitabil cu morala. Dincolo de metaforă (adică depăsind-o, urmăndu-si calea lăuntrică, mai putin "formală"), existenta se impune ca atare. Autentificăndu-se prin discursul liric, ăn cadrul căreia confesiunea sentimental-dezolată, din care derivă judecata etică, are cea mai mare pondere: "Femeia ăntinsă de mirosul trupului meu/ ca de o boală fără sfărsit/ ca de-o izbăndă/ tărătoare si lăncezind ăn tărănă.../ Flămăndă desertăciune/ goană de vănt/ murmurănd/ dar vine o clipă tărzie ce-i drept/ de voie, si chiar de nevoie/ cănd păcatele/ ar vrea să se spele!...// Numai lumina copacului de demult/ te mai poate ănduiosa. Bătrăne/ sănt singur/ ămi voi alunga singur frica/ cu simpatie/ dau si ăn scris. Jur/ pe singurătatea mea!" (Jur/pe singurătatea mea). Judecată ce devine si mai tăioasă ăn momentul ăn care se aplică - precum o stampilă sarcastică - asupra unei epoci corupte si pofticioase, stigmatizate de jeg si de promiscuitate: "E ora disponibilitătilor totale/ sansa ce-a mai rămas pentru rezumat/ lingura ciorba gura salonul de jeg/ partea de convietuit pe sub mese/ desigur/ vom strănge cureaua vom fi mai sătui/ de-atătea pofte de rolul lor de căpătăi/ si-o să răgăie tara de pofte si demnitate" (Sansa). ăn aceeasi măsură putem constata o fiziologie cosmică. Adoptănd (adaptănd) o poză romantic-apocaliptică (e o apocalipsă la scară redusă, "de buzunar"), poetul, care e un temperament delicat, se tănguie, voluptuos ăn fond, pe marginea ambivalentei unei experiente erotice. Grandilocventa, cătă există (visele aruncate peste abis, străfulgerarea timpului), nu reprezintă decăt expresia solemnă a Erosului. Parada sa, ne apare precum desfacerea unei cozi de păun: "Visam si-mi aruncam visele peste abis/ ăntr-o străfulgerare a timpului surd/ călăretii celor o mie de nopti/ ăncă nu cutezau la rosturile fidelitătii/ la orele potrivite pentru dragoste.../ insuficiente se dovediseră bunăoară/ apa focul pămăntul si aerul/ nu se putea dezerta/ din anotimpul tănguitor al iluziei ăncăt/ iată-ne cu răsul hieratic ăn elanul cearceafului/ scufundat/ cu iubita culcată alături ăn dispret/ de orice sfărsit..." (Semne).


Ioan Tepelea vădeste o natură sensibilă, ănclinată spre tonul elegiac. Asa se explică simplitatea patriarhală a unora (destul de numeroase) secvente ale lirismului său, care, ca si biosul ilustrat anatomic si fiziologic (ănsă la un nivel nu neapărat mai superficial al contactelor imaginarului cu sine), reflectă o nostalgie a elementaritătii. Poetul orădean face parte din răndul acelor autori care ăncearcă a integra ăn mecanismul voit modern al imaginii simtămintele bucolice, reminiscentele agreste. Efectul nu e de contrast, ci de complementaritate. Dacă lirismul fiziologic pe care l-am semnalat oglindeste evolutia fiintei ăn sine, lirismul dublu, modern-traditionalist, probează evolutia fiintei sociale: "Cerul fardat cu idei/ cu simfonii/ care bat cămpiile cosmice. Veacuri esentiale/ am intrat pe drumul de tară/ printre betiile ierbii/ la mine ăn sat...//E o dulce lumină care mă loveste-n retină/ un bob de sudoare care mi se-aruncă ăn palmă// Pacea luminii/ pacea cuvintelor si necuvintelor/ sarpele meu carele mă zbuciumă carele mă ănnoadă// Trăiesc acum o inexistentă. Pun bandaj pe locul gol de pe prispă!"(Pastel). Peisajul natal devine, printr-un ingenios efect specular, o oglindă a oglinzii: "Dealul Vremestilor freamătă sub bicele noptii/ legănăndu-se/ adormind silueta copacilor/ prevestind vocea furtunii si ceasul ănstrăinat printre/ spaime/ Eu umblu ăn fata oglinzii cu versuri/ vorbesc de/ unul singur/ mă tem pentru mine pentru găndurile mele nespuse? (Pisica noastră). Dezlegat de obligatia alcătuirii saradelor metaforice (uneori răzbate prin ele o anume stăngăcie, un efort excesiv, de rural supus la o "caznă" inedită), Ioan Tepelea dă glas unei sincerităti ce revelează umanul afectiv. Tehnica e astfel contrabalansată, excesul de artificiu e corectat:"ăn vis am mai murit/ dar degeaba/ a fost ca si cum as fi stat ăntins pe o prispă/ pentru ăntăia dată si fără nici o urmare.../ Sigur nimeni nu m-a ăntrebat ce-am visat/ de ce somnul nu m-a atins cu adevărat/ pentru totdeauna(?) Nimeni ănsă n-a uitat/ cum timpul ăn care m-aflam ăsi pierduse orice/ ănteles!// Oirce contur.../ Iată-mă asadar plin de mine si tot singur/ un pic mai stăpăn pe o asezare de vorbe" (Asezare de vorbe). Sau cu o remarcabilă limpiditate a sufletului, transcriind simplitatea oboselii, a inadaptării, a dezilu-ziei: "M-am ăntors acasă cu sufletul frănt/ de găndurile zvăcnind ăn zidul cuvintelor/ si dacă s-ar mai putea povesti ăntămplările/ asezate vrăjitoreste la temelia catedralei sau/ cele trecute dintr-o mănă ăn alta/ atunci/ stiu/ sigur/ viata mea s-ar putea ăncheia aici/ cel mult/ culorile amurgului ar mai putea străluci o vreme/ ăn partea neăncheiată a sfărsitului"(ăn partea neăncheiată a sfărsitului). Astfel se restabileste legătura cu barzii transilvani ai "dezrădăcinării", de la ănceputul veacului XX, fapt benefic, ăntrucăt e ăn avantajul poeziei a-si puncta continuitătile, a-si declara solul din care se nutreste.


Pe directia aceleiasi elementarităti structurale, cu răsfrăngeri, după cum am văzut, ăn planul corporalitătii, al constiintei translucide si al unei vocatii sentimentale, conectate la toposul originar, Ioan Tepelea acordă atentie lumii mărunte, "a boabei si fărămei". Ca si Jean Follain, de altminteri, ăncearcă a surprinde demnitatea lăuntrică a lucrurilor mici, a aseza sub reflectoarele asociative ale limbajului liric aspectele lumii deprinse cu umbra. Iată confraternitatea poetului cu păianjenul: "Locuiesc ăntr-o viată mai mult noptatecă/ colt la colt cu păianjenul care mă judecă/ care-si face mendrele pănă ăn zori. Atunci/ obosit de galeriile visului de pălpăirile jocului/ din priviri/ de mărăiala nesomnului meu facem pace: Eu primul cedez. Apoi el... Ne ămpărtim orele/ rămase/ de o parte si de alta a poemului care trece/ dintr-o mănă ăntr-alta!" (Ioan mă strigă). Sau sensibila-i raportare la o pisică: "Doamne ce orbitoare e viata silabisită a ăntelegere/ a cuprindere a totul ăn preajma unei fiinte.../ Pisica noastră e surdă. Pisica noastră e mută./ Mai deunăzi era chiar moartă ăn curte!" (Pisica noastră). Sau un acord duios ănchinat cărtitei si căinelui: "Naufragiul premiul/ Marele premiu/ ar putea fi cărtita care mă trezeste/ cu săpăturile ei de o jumătate de secol/ semn că odată si-odată va ăncepe linia verticală/ disimulată e drept/ poate chiar alandala/ pe partea ăntemeierii de care mă plăng/ ăn fata oglinzii căinele Heki asteaptă/ ăncă un milimetru de obraz"(Căinele Heki). Mărturisim că prin acest bestiar generos poetul ne-a căstigat o simpatie ce depăseste stricta reactie critică.


ăntrucît am ănceput prezentul comentariu sub semnul unui cunoscut poet francez, să ni se ăngăduie a-l ăncheia sub semnul limbii franceze. Volumul de care ne-am ocupat aici contine si un număr de texte traduse ăn limba lui Victor Hugo de către Miron Kiropol, magician al verbului propriu, ca si al celui tălmăcit. Reproducem unul din ele: "Dans ce monde je constate/ il n^y a plus de surprise/ tout m^est long. Et les mains/ Et les pieds/ Et les rêves/ les attentes. Tout. Tous les torrents/ sont passés/ quelques-uns parmi mes paroles/ autres/ parmi les lieux communs/ parmi les ombrages/ parmi les corps avec lesquels/ mutuellement/ je m^étais entretenu// Ou mets-tu alors les péchés/ les faiblesses/ les vertus hérités. Ou ceux recus/ comme présent!" (Tout m^est long). Uneori, prin traducere, substanta scriptică si emotională a unui text iese ăn evidentă cu nuante proaspete, ceea ce avem impresia că se petrece si ăn cazul de fată.

Ioan Tepelea: Exercitii ăntr-o jumătate de vis, Ed. Helicon, Timisoara, 1999, 68 pag., pret nementionat.