Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Cartea Românească:
Lirism de Daniel Cristea-Enache

Mariana Codruţ, hiatus (poezie), Editura Paralela 45, Piteşti, 2015, 100 pag.

O bună parte din comentatorii poeziei Marianei Codruţ, reuniţi prin fragmente semnificative în corpusul de referinţe critice din volumul hiatus, se referă la raportul dintre notorietatea poetei şi valoarea propriu-zisă a liricii sale. Încă în 1989, Valeriu Cristea observa o asimetrie: „Valoarea poeziei Marianei Codruţ a luat-o mult înaintea notorietăţii restrînse a acesteia din urmă”. Mihai Ursachi, în 1994, respingea afilierea poetei la „optzecism”, făcută, aceasta, atunci cînd poezia sa „nu a fost trecută cu vederea”. Pentru Tudorel Urian, în 2007, existenţa literară a Marianei Codruţ „se află într-un fel de con de umbră”, iar pentru Emil Brumaru, în 2009, poezia colegei sale „nu-i percepută la valoarea ei adevărată”. De către cine?

După cum se vede, în ceea ce priveşte receptarea critică a cărţilor poetei „optzeciste” (fie şi cu ghilimele), comentatorii actualităţii literare şi-au făcut datoria. Mai mult, poeţi importanţi din mai multe generaţii (de la Constanţa Buzea, Mihai Ursachi şi Brumaru la Traian T. Coşovei ori Liviu Antonesei) au întîmpinat elogios versurile sale. De unde, atunci, sentimentul că între valoarea artistică şi succesul acestei autoare există un raport non-cauzal şi un decalaj ce ar trebui surmontat? Ce ar mai avea de făcut reprezentanţii criticii literare pentru ca, în fine, conul de umbră să dispară?

Condiţia de centralitate socioculturală a unui poet s-a pierdut după 1990 şi publicul larg nu mai recunoaşte un poet de azi, oricît de valoros ar fi el, în felul în care îi recunoştea pe Nichita Stănescu, Marin Sorescu, Ana Blandiana. Pe de altă parte, cu cîteva excepţii, lirica nici nu este făcută pentru un cerc foarte larg: ea pretinde o anume calitate a lecturii, nu tiraje ameţitoare. Mi se pare deci mai important că versurile Marianei Codruţ le-au plăcut lui Ursachi şi Brumaru, lui Grigurcu şi lui Mihăieş, decît că ele nu ilustrează consumul cultural. Poezia ei este o experienţă fundamentală a singurătăţii în care ne recunoaştem, într-un mod profund, iar nu una de recitat pe stadioane, într-o Cîntare a României „colectivă” în chip butaforic.

Sînt două moduri în care poeta focalizează şi explorează, în hiatus, această singurătate esenţială; şi din ele decurge „discursul” poetic, de aceeaşi remarcabilă naturaleţe, dar orientat diferit. În prima „fază”, poemul se întinde şi se ramifică pentru ca o observaţie mai degrabă prozasticrealistă să poată fi făcută. Realitatea înconjurătoare, cotidianul pestriţ, mişcarea vitală prin cadru nu sînt surprinse fugitiv, ci urmărite insistent pentru a fi introduse într-un tablou cvasirealist.

E drept că, uneori, Mariana Codruţ renunţă la aceste ambiţii descriptive, „epice”, şi creionează cîte un pastel de intensitate poetică precum acesta, „postmodern”: „plouă mocăneşte de zile întregi. copacii negri tac uzi pînă la os, cerul ameninţă. dar soarele din mama mergînd pe sub pământ e treaz şi veghează asupra noastră”.

În cele mai multe rînduri însă, forma prin care poeta apropie şi detaliază realitatea exterioară e una a prozei atente şi meticuloase, cu senzori foarte fini de mişcare. Pagina de poezie creşte în dimensiuni, iar discursul va fi scuturat de orice element retoric. Un reportaj sui-generis consemnează înregistrarea pe retină a unei lumi foarte vii. Pînă la urmă, olfactivul va bloca vizualul şi va opri procesul de explorare a realităţii cotidiene, ca în acest poem intitulat, sugestiv, şi m-am întors din drum: „mărşăluind pe mal, m-am decis: o să trec peste calea ferată să văd mahalaua Lotrului pitulată sub poalele dealului Galata cu tot cu şobolani-cîini-pisiciiepuri- cişmele şi flori galbene – toate la un ceas anume zărind luna înfiptă în suliţa cea mai înaltă a Palatului culturii; să văd rufele noastre spălate de mine-n lighean şi întinse pe sîrme susţinute de pari, în timp ce repetam formule teribile din manualele de liceu; să descopăr poarta pîndită pe-atunci frenetic, să nu dispară din leaţurile ei plicurile ce-mi ţineau loc de mîncare; să măsor din ochi tăpşanul unde seara fetele scăpate din mînă de părinţi se descheiau la bluze ca să le-arate golanilor boticurile roz...

ieşindu-mi înainte de departe duhoarea istorică de mîl, balegă de cal şi hoituri a Bahluiului, m-am oprit şi mi-am pus coatele pe parapetul poros al Podului de piatră. un derbedeu bătrîn, cu zîmbetul lăţit cît o punte între urechile clăpăuge ieşindu-i din cap, îi făcea semne obscene adolescentei cu ţîţele în vînt de pe zebră. soarele se scurgea gros printre crengi.

brusc, am admis pentru prima dată că toate – mahala, sîrme de rufe, poartă – s-au ridicat la ceruri de mult şi definitiv. numai duhoarea istorică de mîl, balegă de cal şi hoituri n-a fost primită în magaziile cereşti, mi-am zis şi m-am întors din drum.”.

La o lectură mai atentă se observă cum „realismul” prozastic şi reportericesc are straturi, prezentul făcînd prin asocieri loc trecutului afectiv ce reînsufleţeşte experienţe adolescentine. Tabloul pulsează de mişcare, de „viaţă”, nu numai în focalizarea exteriorului prin care sîntem purtaţi şi plimbaţi, ci şi în adîncul amintirilor celei care spune eu; în sentimente şi senzaţii nepierdute cu totul.

Prezentul şi trecutul interferează, eul de acum se suprapune eului feminin adolescentin şi însuşi criteriul de observaţie şi decupaj al realului cotidian se modifică. Sub aparenta neutralitate a privirii care înregistrează fără să selecteze şi să ierarhizeze se face tot mai bine simţită şi e tot mai clar expusă o subiectivitate marcat-lirică. Lirismul duce experienţa privirii integratoare în zone pe care descriptivul simili-epic nu le poate atinge. Sînt zonele intermediare în care eul profund din acest hiatus trăieşte, deodată, toate vîrstele, actualizînd experienţe şi retrăindu-le cu intensitate sporită prin experienţă; şi „devoalîndu-se” prin ele.

Poezia Marianei Codruţ va trece în al doilea ei mod prin subiectivarea tot mai vădită a observaţiei şi echivalarea „reportajului” cu o auto-explorare. Mai preţioasă decît observaţia realului înconjurător este notaţia, tot mai sintetică, a stării „observatorului”; iar dispoziţia acestuia, niciodată stabilă, ci fluidă şi volatilă, pare şi mai greu de surprins şi fixat.

Cînd accentul este unul etic, compoziţia poemului (acum redus ca întindere) îl va pune în valoare, subordonînd, aşa zicînd, amintirile personale unei mici parabole transparente, precum în nici n-au băgat de seamă: „ca să-mi facă frică, nu trebuie să-şi întoarcă pleoapele pe dos (Mihai-nebunul călare pe măgar aşa ne băga urgent în sperieţi cu tot cu vacile noastre). ca să-mi facă frică, e destul să mă gîndesc la ei: grăbind să-şi ducă prudent, foarte prudent bărcuţele spre delta bunăstării, nici n-au băgat de seamă că între timp au murit.”. Amintirea fricilor fetei băgate în sperieţi de un Mihainebunul care-şi întorcea pleoapele pe dos n-are nici o legătură logică, în regim realist, cu grila etică prin care sînt evaluate carierismele altora. Frica de ordin moral diferă de cele ale copilăriei. Dar în aprofundarea, prin lirism, a observaţiei, asocierile lăuntrice sînt mai puternice şi mai edificatoare decît legăturile cauzale, chiar dacă termenii unificaţi prin ele sînt din sfere diferite. „Peisajele” create fulgurant, în numai cîteva versuri, de Mariana Codruţ, în modul intensiv şi atît de liric al poeziei sale, au de aceea un aer straniu-familiar. Un poem ca întîlnire începe „cuminte”, pentru a continua uimitor: „în satul meu/ atît de departe acum/ vara trecută m-am aplecat/ să mă uit în Prut.// Dumnezeu mă fixa/ cu ochi enormi şi blînzi/ de bou. n-am tresărit.”. Un altul, un om hotărît, e compus din versuri de o mare simplitate, dar compusul este şi el straniu: „mi-e dor de sora mea./ mă scol din pat, iau hotărît/ în mînă receptorul,/ formez numărul ei,/ închid repede./ mă întorc hotărît în pat/ şi-mi pun perna pe cap.”. Dacă înainte Mariana Codruţ intra în rezonanţă cu Ileana Mălăncioiu, poezia din urmă are cerneala obsesională a liricii lui Constantin Acosmei.

Pentru autoarea acestui hiatus, lumea devine o „întîmplare” al cărei „sens” nu poate fi întrezărit decît poetic, adică liric, adică intens şi orbitor, scurt şi revelator. În puntea, poeta păstrează încă explicaţia a ceea ce face, oferind-o cititorului: „uneori se întîmplă aşa:/ un om ţîşneşte brusc/ din întuneric şi prinde a bate/ atît de intens din aripi/ încît devine luminiscent.// prin aura lui îmi pare/ că sensul întâmplării numite/ lume se întrevede clar/ fie şi doar pentru cîteva clipe/ – ca la lumina fulgerului/ o punte peste prăpastie.”. În celelalte poeme din hiatus, textul îşi urmează în schimb propriile reguli, fără a mai „bifa” îndatorirea de a fi înţeles şi nici măcar pe aceea de a plăcea. Profunzimea lirismului şi autenticitatea experienţei poetice sînt mai importante, la Mariana Codruţ, chiar decît expunerea lor. Compoziţia textului aproape că nu mai poate fi distinsă, în interiorizarea şi asumarea duse pînă la ultimele consecinţe.

E bine, după mine, că o asemenea poezie nu se bucură de aclamaţii şi ovaţii publice şi nu este făcută să asigure autoarei notorietate, succes, centralitate şi alte asemenea futilităţi. E semnul distinctiv al poeziei durabile.

Parteneri Romania literara




                 

                                   

           

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara