Numărul curent: 52

Numerele 37, 38, 39 si 40 din 2014 ale revistei Romania literara, apar cu sprijinul AFCN.

Literatură:
Lirică religioasă de Barbu Cioculescu


Dacă fiecare muritor îşi are îngerul lui păzitor, iar în ezoterice arcane mâniosului ce-şi iese din fire îi pleacă îngerul, zilele noastre par a nu mai fi vizitate, pe la bordeie şi conace, de acei doi bătrâni cu toiag, cutreierând în basme, nici îngeri nu mai sunt văzuţi fâlfâind între turnuri, către meri înfloriţi – Benvenuto Cellini a fost, poate, ultimul care a zărit, la crăpare de zori, dar nu îngeri, ci o puzderie de draci, sorbindu-se prin hornurile palatelor florentine.

Deschizând Mai aproape de îngeri 1, antologia de traduceri din lirica religioasă – mai cu seamă a Apusului – şi avându-l ca autor pe George Ciorănescu, vom admira, pe luxoasa copertă, doi îngeri, de-a dreapta şi de-a stânga Tatălui, iar pe coperta interioară, şi tot de Eugen Drăguţescu, răscoala îngerilor – „ca să distrugă forţa răului în eternă luptă cu cei ce iubesc şi se tem de Dumnezeu.” Căci, continuă Eugen Drăguţescu, în schimbul de scrisori precedând alcătuirea culegerii „asta-i forţa noastră care nu numai că ne ţine şi ne menţine în picioare între hoţi şi mincinoşi politici şi pseudooameni din aşa-zisa cultură contemporană, dar, ca şi în trecut (mai mult sau mai puţin apropiat) ne duce încet dar sigur către biruinţi.” Mai adăuga artistul, desenatorul: „Sau luaţi un fragment din zborul îngerilor din Psalmul lui David. Tăiaţi un dreptunghi pe o foaie de hârtie şi plimbaţi-l până găsiţi pătratul ideal.”

Deci nu prea multe despre aceşti esenţiali intercesori, lăsându-i deoparte pe cei căzuţi, titlul antologiei trimiţând la starea de spirit a celui ce se roagă, căutându-şi calea, o dată ce, pe prima filă a tălmăcirii – în care, iată, apare un înger cu spadă, deci mai degrabă un arhanghel! – se ridică întrebarea: „Cine este Dumnezeu?” (Sfântul Augustin, Confesiuni, Cartea X, Capitolul VI), răspundea enumerând mai întâi ce nu este Dumnezeu („Am întrebat despre Dumnezeu întregul univers, care mi-a răspuns: «Eu nu sunt Dumnezeu, sunt numai opera lui»), spre a conchide: „Suflete, îţi spun, tu eşti mai bun, pentru că însufleţeşti masa trupului cu care eşti unit, comunicându-i viaţa pe care nici un corp nu poate să o dea altui corp.” Prin urmare: „La fel şi Dumnezeu este pentru tine viaţa vieţii tale.”

Cu asemenea porţi înalt ferecate, ne-am adresat postfeţei, semnată de Ion Negoiţescu, din aceeaşi arie a exilului. Cu acribie de istoric literar, Ion Negoiţescu observă puţinătatea domeniului – lirica religioasă – în literatura noastră, numind ca excepţii o poezie dedicată Fecioarei Maria de către Dimitrie Bolintineanu şi Rugăciune, de Eminescu – acesta, înglobând, în opinia criticului, în opera sa de tinereţe, o îngerime pe cât de numeroasă, pe atât de suspectă dogmatic, astfel încât identificarea Fecioarei Maria cu luceafărul mărilor ar fi ţinut, mai degrabă, de demonologie decât de angeologie. Încercările pe teme biblice ale lui Ion Pillat şi Nicolae Davidescu i-au părut lui Ion Negoiţescu prea reci şi neinspirate, o viziune cam seacă prin urmare, în care înseşi făpturile celeste din lirica voiculesciană îi apar criticului de o „senzualitate îngrijorătoare”, îngerii lui Blaga tânjitori, bolnavi, iar psalmii lui Arghezi mai îndată sfidând fiorul sacru, presimţirea (doar aceasta!) a divinităţii fiind ofranda altor argheziene stihuri. Aspră, în opinia noastră, restrictivă vedere, dar în acelaşi spirit în care I. N. considera tradiţia Mioriţei ca prea apăsătoare asupra spiritualităţii româneşti, întreaga noastră cultură, la rându-i, nerelevându-i un popor religios. Ceea ce rămâne, oricum, de discutat...

Dar, zicem, acest sărăcit tablou meşterea punerea în valoare a textelor traduse de George Ciorănescu, în care, ce e drept, Dumnezeu arde cu flacără mare. Varietatea acestor autori, apostoli, sfinţi, poeţi, gînditori este extraordinară, de la sfinţii primelor secole ale creştinismului la Dante, Paul Claudel, Charles Péguy, T.S. Eliot – în fapt, dintr-o matcă globală, cultivând orice gen, de la drama liturgică medievală la povestea franciscană a sfântului ce vorbea cu toate fiinţele acestui pământ, la sonet şi până la cantata vodevilescă, democratică a americanului Vachel Lindsay.

Autorul se explică: „... ar fi vorba de un volum modest, compus din şapte capitole care au fost publicate pe vremuri în periodicul Buna Vestire din Roma.” Mai adăuga în privinţa compoziţiei antologiei că nu este exhaustivă: „Lipsesc multe lucruri ce ar fi trebuit să figureze acolo.” Nici calitatea traducerilor n-ar fi fost întotdeauna la cel mai înalt nivel! Lui George Ciorănescu – autor şi al unui volum de Spicuiri din lirica americană contemporană –, politolog, economist, istoric cu prestigioasă activitate în exil şi, de asemenea, poet, prozator, la ceasurile sale, i s-a părut însă că era mai bine să înfăptuiască ceva, decât să nu aducă un prinos Înaltului, la vreme de atât de grea cumpănă.

Urmărirea sumarului desluşeşte fără dificultate intenţiile antologatorului, de la textele deschizătoare din Sfântul Augustin, surprinzător succedate de un poem al lui Péguy, la Psalmii lui David, un Vicleim castilian al celor trei Crai, cugetări poematice ale lui Pascal, un poem în proză de Daniel Rops ş.a. Un capitol este dedicat Prea Curatei, un altul patimilor şi învierii Domnului. Cercetarea lor ne oferă, credem, cheia strategiei generale a lucrării, într-o anume interferare a vocilor, corală, în, tot astfel încatenarea, ca pe ochiuri de lanţ, a eurilor grăitoare în nesfârşirea unei rugăciuni, a pulsativei continuităţi nutritoare de perenitate. Au invocat-o pe Madona, cu aceeaşi nesecată fervoare, pe tonuri mai înalte sau mai joase, Cidul, într-o însemnată clipă a vieţii sale, Sfântul Francisc din Assisi, Dante, în terţinele Paradisului, – veac după veac de chemări, până la Amy Lowell, Francisc Jammes, Pierre Emmanuel. Sfinţi, precum Ioan Evanghelistul, Anselm de Aosta, Hypolyt, Sfânta Tereza de Avila sunt secondaţi de Miguel de Unamuno, Pierre Teilhard de Chardin, de Sören Kirkegaard, revenind, în capitolele următoare în altele, neaşteptate, vecinătăţi ale cucerniciei!

Când sursa unei traduceri este Biblia, cum se întâmplă în cazul Psalmilor, fidelitatea tălmăcirii poate fi urmărită pe textul uneia din bibliile aflate la îndemână – de pildă aceea apărută sub îngrijirea patriarhului Iustinian. Sună aşa, aici, începutul primului psalm al lui David: „1) Fericit bărbatul care n-a umblat în sfatul necredincioşilor şi în calea păcătoşilor nu au stat, şi pe scaunul hulitorilor n-a şezut. 2) Ci în legea Domnului e voia lui şi la legea lui va cugeta ziua şi noaptea. 3) Şi va fi ca un pom răsădit lângă izvoarele apelor, care rodul său va da la vremea sa; şi frunza lui va cădea, şi toate câte le va face, vor spori.” Iar în versiunea Ciorănescu: „Ferice omul care nu-i soţ poveţii rele/ nu intră pe făgaşul bătut de păcătoşi/ şi nici în cârdul celor ce-şi bat joc de toate/ ci-i place să urmeze/ doar legea celui/ veşnic/ aşa că zi şi noapte/ cu legea lui e-n gând/ Căci fi-va ca un arbor sădit/ lâng-un pârâu/ ce dă din trupu-i roadă/ fără ca frunzărimea/ să i se ofilească/ va duce tot ce-ncearcă/ la cel mai bun sfârşit.” Fiecare din cele două tălmăciri îşi are câte un pasaj mai izbutit, cât mai aproape de cadenţele originalului.

Un Vicleim castilian, din secolul al XII-lea, dar descoperit prin 1785 de don Felipe Fernandez Vallejo, are 147 de versuri polimetrice – cu predominarea celor de 11 şi 7 silabe. Venerabila relicvă literară, precedând literatura dramatică spaniolă, răspunde ritmurilor folclorului nostru, ne este oferită asimilării – acesta este spiritul cărţii. În nobil stil imnic este tradus cântecul închinat de Francisc Jammes Sfântei Fecioare: „Fecioară primeşte-mi iernaticul cânt./ E-un timp de-ncercare pe sterpul pământ,// În lumea aspră de zăpadă şi ger/ Ne-ai dat Fructul tău, pe Mesia din cer.” Clasic sună şi sonetul Sfintei Tereza de Avila şi rugăciunea pentru muncitori, provenind din sursele bisericii reformate franceze, dar cu mai viguroasă bătaie Intrarea generalului William Booth în rai, de Vachel Lindsay. De unde sentimentul unei fidelităţi ce n-a fost trădată, în noima unei comunicări directe.

Secretul acestui breviar se constituie însă în cu totul originalul mod în care George Ciorănescu a gândit succesiunea pieselor, spre a avea, pe o pagină fără soţ un psalm al Sfântului Francisc, iar pe fila cu soţ un poem de acelaşi Paul Claudel, cu suita pe o terţă foaie a Martiriului lui Ieremia, din secolul al II-lea. „Târziu te-am iubit, Frumuseţe, atât de veche şi atât de nouă, târziu te-am iubit. Căci erai în mine şi eu eram în afara mea! Şi acolo te căutam...” clama Sfântul Augustin, pe când Sören Kirkegaard se ruga: „Doamne Isuse Christoase, atâtea piedici vor să ne reţină: sterpele preocupări, plăcerile deşarte, grijile vane, atâtea lucruri vor să ne înspăimânte şi să ne facă să dăm înapoi...”

Întru dumirire şi reculegere, Mai aproape de îngeri ni se propune ca un burete de balsamuri de şters frunţi şi obrazuri mânjite de poluarea zilei, încruntate de silnicia vremurilor în care au fost tălmăcite. Liniile ascuţite, dramatic haşurate, cu întretăieri aducând a eres ale graficei lui Eugen Drăguţescu întorc către Bizanţul nostru deschiderea către toate zările a poetului George Ciorănescu. Grea în mână, grea de înţelesuri, cartea poate că nu ne va găsi dormind, cum s-a întâmplat apostolilor în răcoroasa grădină Ghetsemani!




___________
1 Editura „Universal Dalsi”, Buc., 2003; ediţie anastatică a antologiei cu acelaşi titlu, apărută în anul 1985, la München.