Stradă fără locuitori, dar permanent aglomerată
Lipscani este strada cu înfăţişare de parc artificial, ca în filmele colorate ale lui Walt Disney. Fiecare vitrină este o grădiniţă de flori menită să stârnească pofta pentru lux a femeilor, să le atragă luarea aminte, să le vrăjească.
Deşi una din cele mai însemnate din Bucureşti, deşi una din cele mai glorioase prin trecutul ei, ca şi prin prezentul ei nedezminţit, nesigur este începutul ei, nesigur este sfârşitul ei. Calea Victoriei, de pildă, nu este o arteră dreaptă - sau nu este încă. Dar e clar pentru oricine că începe de la podul Senatului şi se termină la capul Podului, de unde porneşte Şoseaua. Strada Lipscani, aşa cum se naşte, la Vama Poştei, cum se strecoară prin piaţa anticarilor, între librăria "Socec" şi "Grand Hotel", cum se întrerupe în Calea Victoriei şi continuă mersul, în zig-zag, până la piaţa Sfântul Gheorghe, dibuie mereu. Am zice că-şi caută misiunea. Aşa a fost în trecut, aşa a rămas, aşa, probabil, că va fi până la urmă. Lipscanii are tendinţa de a fi cea mai completă din Capitală. Ca să vorbim în limbajul tehnic al locului "are tendinţa de a fi cea mai bine asortată". Cu alte cuvinte, vrea să fie centru intelectual, centru comercial şi bancar, centrul modei şi, dacă se poate, centrul ţării. La izvorul ei este o tipografie de unde s-ar cuveni - cel puţin teoretic - să pornească lumina pentru mulţimi şi la capătul ei străjuieşte un magazin în care se amestecă geamantanele, articolele de pielărie şi de toaletă pentru câini, ceea ce ar presupune că între aceste două limite s-au dezvoltat toate formele de viaţă orăşenească. Dar nu este aşa. Lipscanii este, poate, mica stradă din Capitală care nu e aproape deloc locuită. Din pricina aceasta trăsătura cea mai caracteristică este lipsa de locuitori stabili. La orice ceas din zi, mai cu seamă, e înţesată de trecători, circulaţia se face cu anevoie, dar localnici, oameni care să se fi născut, să fi trăit necontenit pe aici nu prea există. Valuri de oameni vin mereu şi pleacă, dar nimeni nu rămâne legat de Lipscani prin vreo tradiţie. Modelul pe care şi l-a luat strada, pentru evoluţia ei, este însăşi viaţa cu veşnica, unduitoarea ei mişcare.
S-a afirmat, în nenumărate rânduri, că strada Lipscani este strada midinetelor. Afirmaţia nu este lipsită de adevăr, dar nu definea, totuşi, în întregime strada. Acei intelectuali şi poeţi, nu prea adânc observatori, exagerau din dorinţa de a face din Bucureşti un mic Paris al Orientului. Nu aspectul uşuratec, sentimental, nu mulţimea de rochiţe pestriţe, de zâmbete tinere, este esenţială pentru caracterizarea Lipscanilor. Nu s-ar putea susţine că aici se văd reproduse, în nenumărate rânduri, eroinele din romanele lui Murger care, adaptându-se vieţii moderne, leşină pe stradă de dorul lui Robert Taylor, al lui Montgomery, precum surorile lor mai vârstnice şi-au inventat visele de iubire în Rudolf Valentino, Ramon Novaro sau placidul Harry Liebcke, precum fraţii lor, vânzătorii, ar purta la sân, alături de biroul populaţiei, portretul Loretey Young, al Gretei Garbo sau altor stele de cinema.
Desigur că se visează la dragoste pe Lipscani şi se făuresc vise romantice în căpşoarele care îşi schimbă coafura şi rochiţa după sezon. Dar se visează mai mult la bucăţica de pâine, la asigurarea viitorului. Nici nu s-ar zice, la prima vedere, că pe o porţiune atât de redusă se ciocnesc atâtea ambiţii, se încaieră atâtea temperamente, însufleţite de năzuinţi cu totul diferite.
America 1860-1880, Lipscanii 1919-1929
Din vechime Lipscanii au fost răspântia negustorească cea mai de seamă a Capitalei. Mai mult decât atât, un centru de unde se răsfirau drumurile Mehedinţului, al Târgoviştei, al Giurgiului şi cel al mocanilor, adică arterele de circulaţie pentru mărfurile venite din Orient şi Occident. Până în 1750 Lipscanii se numeau Uliţa Mare, aşa cum se numesc adesea până în zilele noastre străzile principale din oraşele şi orăşelele de provincie. Din timpuri uitate a pornit de aici moda şi s-au distribuit mărfurile pe întreg întinsul }ării Româneşti. Uliţa mare era presărată cu hanuri, în ogrăzile cărora poposeau carele cu lipscănie şi în iatacuri neguţători din cele patru vânturi. Mai cu seamă hanul lui Şerban Vodă, înălţat pe locul unde este astăzi Banca Naţională şi care era proprietatea mânăstirii Cotroceni - zidită de Şerban Vodă Cantacuzino - era un fel de Athénée Palace al veacului XVIII.
Prefaceri au suferit multe uliţe, dar patrulaterul dintre Lipscani-Karagheorghevici-Smârdan şi Doamnei şi-a păstrat caracterul de centru economic. Ba l-a şi sporit de la Războiul Independenţei încoace, de când s-a înălţat, în locul hanului Şerban Vodă, clădirea Băncii Naţionale. Institutul de emisiune este astrul în jurul căruia roiesc sateliţii de mâna întâi care, la rândul lor, transmit lumina planetelor mai mici. Fiindcă în apropierea palatului neoclasic, clădit după planurile arhitecţilor francezi Albert Galleron şi Cassier Bernard, ca un fel de imitaţie a sistemului solar, s-au adunat cele mai importante bănci ale ţării.
În primul deceniu de după război s-au desfăşurat în văzul şi în obsesia străzii Lipscani. Pe lângă instituţiile de credit de mâna întâi - care pompau capitaluri de peste graniţă şi capitalurile interne ale deponenţilor răsăreau, ca din senin, case de schimb şi băncuţe prin toate gangurile şi pe la toate etajele. Apăreau aceste bănci din lipsa unei legi care să impună norme, dar şi nevoile mereu sporite ale economiei.
Volumul afacerilor creştea în aceşti ani. Se fixau liniile generale de refacere ale Vechiului Regat. Se precizau relaţiile economice cu provinciile alipite, se releva traficul comercial internaţional şi se puneau bazele unei economii capitaliste. Oameni şi clădiri se schimbau văzând cu ochii. Cafenelele se prefăceau în bănci, clienţii în slujbaşi sau agenţi de publicitate ai întreprinderilor noi.
Patrulaterul bancar a devenit prea strâmt. Marile bănci au fost silite să creeze agenţii şi sucursale la periferiile cele mai îndepărtate. Fiecare agenţie reprezenta un post de observaţie pentru identificarea forţelor economice care colcăie într-un cartier, dar şi un năvod aruncat pentru pescuirea capitalurilor risipite. în patrulaterul bancar se decidea destinul industriilor, al recoltelor şi al transporturilor pe apă şi pe uscat. Câţiva bărbaţi adunaţi în jurul unei mese verzi, într-o sală de consiliu, fixau în câteva rânduri de proces-verbal o linie de conduită şi directorii, administratorii delegaţi şi armatele de slujbaşi traduceau cuvintele în şlepuri, vagoane, silozuri, sonde sau poliţe primite de la negustori.
În registre fremăta o viaţă obscură, în coloanele de cifre se angrenau milioane de târgoveţi, ţărani, cu avutul şi familiile lor. Aşa precum în America, pe vremea apariţiei lui Gould, Vanderbilt, Rockeffeler, Carnegie, Pierpont Morgan şi a tuturor magnaţilor drumurilor de fier, ai petrolului şi ai băncii, posibilităţile părau nelimitate, puterea concurenţei şi a câştigului păreau însăşi legea eternă a vieţii cartierului bancar.
S-a ivit un moment de panică în 1924, când a început să bântuie o criză de numerar. Circulaţia fiduciară era prea restrânsă pentru nevoile unei economii ce depăşise faza agraro-feudală. Undeva un om strângea un robinet. Vistiernicul de atunci, Vintilă Brătianu, credea, pe de o parte, în putinţa unei revalorizări a leului, iar pe de altă parte că va ruina întreprinderile răsărite peste noapte şi nu vor rămâne în picioare decât cele clădite pe o bază solidă! De unde până atunci apele unui Nil de aur şi argint se revărsau din belşug, se porni o secetă cumplită. Campanii de presă, agitaţie surdă negustorească - în urma celor dintâi moratorii declarate - ameninţarea unor bănci că-şi vor închide ghişeele l-au silit pe vistiernic să-şi revizuiască părerile. Numerarul se porni iar să circule, cu mai mare viteză, creditele să fie acordate cu mai multă uşurinţă şi reescontul să funcţioneze mai bine.
După acest episod care ar corespunde celui din Statele Unite când Pierpont Morgan, în numele capitalului financiar, pune mâna pe industrie şi o dirijează după interesele sale, băncile din patrulaterul Lipscanilor îşi lărgesc zona de operaţii. Nu se mulţumesc cu operaţiile de specialitate mărunte, puţin rentabile, ci participă la înzestrarea ţării cu o industrie naţională sau la răscumpărarea acţiunilor societăţilor străine. Deşi momentul acesta fusese depăşit de capitalismul occidental - Hugo Stinnes, de pildă, încerca atunci să-şi dezrobească industriile de sub tutela bancară - băncile româneşti acaparau industria, supunând-o controlului bancar, ceea ce dovedea întârzierea în dezvoltarea economiei naţionale.
Valul de prosperitate s-a răsfrânt asupra băncilor mai mult decât asupra oricăror instituţii. Ghişee asaltate de deponenţi, case de fier ghiftuite de numerar. Plăteau unele bănci deponenţilor 10% la vedere şi 24% la termen. Până s-a ivit scadenţa ce nu mai putea fi amânată. Uriaşa ruletă se poticnise. Jocul nu mai putea continua.
Lipscanii în timpul debaclului bancar
Moartea nu vine fără a se fi anunţat înainte prin crainici. Nici crizele nu se dezlănţuie fără avertismente. De la periferia patrulaterului bancar s-a pornit o mică furtună: căderea băncii Franco-Române, în 1929. S-a crezut că este un caz izolat. Şi că nu va avea nici un fel de urmare. Mai cu seamă, dat fiind că unii din conducătorii băncii în loc să facă finanţe aveau preocupări să zicem aşa sentimentale. Peste câteva luni a izbucnit crahul de la bursa din New-York, urmat de un decalaj violent al preţurilor agricole şi de intrarea economiei capitaliste într-o fază plină de surprize. Uraganul din Wall Street a fost socotit, de o seamă de financiari europeni şi mai ales români, drept un semn că aurul emigrat după război în Statele Unite se va întoarce la matcă, în vechiul continent. A fost una din iluziile cele mai puţin fecunde credinţa că o criză în America atinge mai puţin economia americană ca o criză în planeta Marte. S-a pornit panică printre deponenţi. La băncile mari, depunerile în cont curent erau la sfârşitul anului 1930 de 18 miliarde, în 1931 au scăzut la 8,7 miliarde, în 1932, la 7,8 miliarde. Momentul universal de neîncredere în principiile pe care s-a întemeiat economia liberalistă a avut repercusiuni şi asupra ţării noastre. Lucrături de culise, instigaţii vădite, agitaţia agricultorilor ruinaţi au fost valurile care au acoperit iniţiativa Băncii Naţionale, iar miliardele puse la dispoziţia "Sindicatului bancar" se spulberau.
De unde cafenelele fuseseră prefăcute, cu zece ani în urmă, în comptoare industrialo-comerciale şi instituţii bancare, cu repeziciune localurile s-au transformat iar în cafenele. Aspiratoarele de praf ale economiilor, sucursalele, au dispărut, băncile s-au adunat iar în patrulaterul Lipscanilor, în jurul Institutului protector de emisiune. Ca în toate ţările agrare din sud-estul Europei, criza bancară s-a dezlănţuit nu numai sub presiunea retragerii depunerilor şi ca un reflex al celor ce se întâmplau în afară, ci se agrava sub influenţa legilor succesive ale conversiunii datoriilor agricole. Nevoite să se încadreze realităţilor ţării, să ţină seama de diferitele restricţii valutare, legile contingentării, băncile rămase în picioare, în urma debaclului, au stat la pândă ca să exploateze unele conjuncţiuni favorabile.
Prudenţa, mama înţelepciunii
Nu s-ar putea susţine că aventura a fost trăsătura caracteristică a financiarului român. Prin Ardeal a apărut tipul de aventurier care voia să pară ceea ce nu este. în public apărea grav, sobru şi plin de sine, în particular ducea o viaţă de Don Juan cu filme pornografice ascunse în cassa de fir. Un Oustric nu s-a putut dezvolta în mediul bancar românesc. Lipseau relaţiile întinse intercontinentale şi spaţiul pentru creşterea unor astfel de tipuri. De altminteri, evoluţia bancară, oricât nu existau legi şi regulamente precise de control, trebuia să se conformeze stărilor reale. Casa de bancă dădea naştere unui tip de permanent zaraf şi speculant al acţiunilor bursiere, iar banca mare unui administrator delegat boeros, flancat de o seamă de directori, cu mentalitate de desăvârşite birocraţii. Scandalurile nu izbucneau din această pricină. în afară de cele răsunătoare care au dus la prăbuşirea băncilor, la moratorii, scandal despre care s-a vorbit, în public şi într-un public restrâns, dar cu multă satisfacţie este când o cutezătoare doamnă din înalta elită a pălmuit, în plină adunare generală, pe un foarte placid administrator delegat.
Prudenţa a fost de-a pururi legea stăpânitoare din Lipscani. Şi cât nu erau prudenţi conducătorii de instituţii, erau fie acoperiţi de sus, fie readuşi la realitate de Institutul de emisiune.
În urma crahului, în anii de depresiune operaţiuni de credit pe termen lung şi investiţii noi şi-au mai făcut băncile.
Înainte de criză existau în toată ţara circa 1400-1500 bănci. în 1931 au rămas 1037, în 1932 s-au redus la 953, iar între 1935 şi 1938 s-au concentrat 121 bănci, rezultând din fuziunea lor 43.
Patrulaterul băncilor s-a prefăcut în cetate închisă, înlăuntrul căreia s-au petrecut şi se petrec mereu schimbări care nu se mai văd.
Banca Naţională controlează până în amănunţime viaţa economică şi financiară a ţării. Până şi băncile minoritare, legate altădată prin intermediul Budapestei de creditul englez, au fost atrase în orbita Băncii Naţionale.
Astăzi comerţul bancar nu se mai poate bizui pe tradiţii. Este, dimpotrivă, un comerţ sprinten, în curent cu variaţiile de temperatură ale economiei, dezbărat de orice fel de înclinaţii birocratice. Legea bancară impune restricţii de funcţionare, în condiţiile economice, controlul din ce în ce mai accentuat, dificultăţi de funcţionare.
Banca a revenit în mare măsură la misiunea ei de intermediară, de instituţie care facilitează operaţiile de schimb. Nu mai este comerciant sau industriaş, ci instituţie de control indirect.
Statistica dispariţiilor este indicaţia pentru specialişti. Dar reapariţia cafenelelor şi a magazinelor de articole utile în locul ghişeelor bancare arată până şi omului distrat de pe stradă cum evoluează societatea şi cum nu îngăduie niciodată să se producă goluri.
