Sub egida Operei Naţionale Bucureşti, având ca manager – director general interimar pe doamna Beatrice Rancea, s-a definitivat un proiect muzical gândit mai demult de a se prezenta o nouă premieră de operetă. Spectacolul s-a desfăşurat la finele anului la Palatul Parlamentului şi a constituit un eveniment artistic cu ocazia reînfiinţării Teatrului Naţional de Operetă şi Musical „Ion Dacian“. Din nefericire, prin indisponibilitatea localului creat de curând, instituţia, care s-a despărţit prin decret guvernamental de Opera Naţională, nu are încă un spaţiu adecvat, acesta fiind obţinut prin eforturi susţinute marcând evenimentul.

Mărturisesc că am apreciat faptul că după 6 ani a avut loc, în fine, o premieră de operetă şi sperăm ca situaţia să se reglementeze.

Spectacolul Liliacul de Johann Strauss-fiul a fost realizat de regizorul italian Matteo Mazzoni, care a semnat, de asemeni, scenografia şi lighting design. Coregrafia a aparţinut Roxanei Colceag, iar la pupitrul orchestral s-a aflat maestrul Lucian Vlădescu.

La început, vom face câteva consideraţii generale asupra regiei. De curând, am văzut o nouă producţie de Bărbierul din Sevilla de Rossini la Opera Naţională Bucureşti, un spectacol într-o manieră modernă, cu sugestii amuzante, alert ca atmosferă, pe care l-am mai analizat pe larg într-o cronică anterioară.

De această dată, Liliacul mi se pare o producţie echilibrată, în spirit clasic, cu costume superbe, în stil. Are multe virtuţi acest spectacol, fiind spumos şi dinamic, cu interesante amplasări ale corului la balul prinţului Orlofsky, fiind servit, în acelaşi timp, de o scenografie funcţională care oferă artiştilor spaţiu de mişcare printr-un practicabil care înconjoară scena.

Regizorul are o ştiinţă a construcţiei ansamblului, dar şi a relaţiilor dintre personajele acestei spumoase farse. La balul prinţului Orlofsky are ca invitaţi pe câţiva membri ai Circului Globus, dar şi pe cunoscutul actor Claudiu Bleonţ, un artist talentat, care din păcate rosteşte un monolog ce nu se integrează stilistic ca text în atmosfera de sărbătoare a balului şi nu-l reprezintă nici pe el.

A existat o echipă de interpreţi importanţi ai teatrului, condusă muzical de un apreciat muzician, Lucian Vlădescu, care ştie să coloreze întreaga atmosferă prin accentele orchestrale potrivite.

Cunoscutul tenor Alfredo Pascu, cu o frumoasă carieră în operetă, l-a întruchipat pe Eisenstein. A fost dezinvolt, bun actor, iar vocea sa s-a repliat pe muzica lui Strauss. Se simte însă, din păcate, că a avut o absenţă pe scenă şi că nu s-a putut desfăşura vocal atâta vreme. De altfel, el a avut mai multe prestaţii în operă, pe diverse alte scene. Revenirea sa la nivelul operetei a fost, după opinia mea, onestă.

Doina Scripcaru, o soprană cunoscută a Operetei, a fost Rosalinda. Fără îndoială, este o artistă împlinită printr-un variat repertoriu pe care l-a abordat. A fost o prezenţă agreabilă pe scenă, vocal s-a străduit să surmonteze dificultăţile ceardaşului din actul al II-lea, o partitură dificilă pentru multe soprane. S-a simţit lipsa antrenamentului vocal, prin absenţa continuă din spectacole. A avut unele stridenţe pe acut, dar prestaţia sa, în ansamblu, a fost onorabilă.

Gabriela Daha, în rolul Adelei, a fost remarcabilă, a cântat cu dezinvoltură, cu vervă, are o mobilitate în mişcare impresionantă şi a demonstrat calităţi actoriceşti speciale într-un rol atât de dificil şi pretenţios ca cel al Adelei, cu supraacute calitative şi susţinute.

Andrei Fermeşanu, din ce în ce mai prezent pe scena Operei din Bucureşti, este un tenor cu aplomb, în plină evoluţie, în care este de dorit să-şi controleze registrul acut, care uneori prezintă unele desincronizări. Îl admir, însă, pentru dorinţa sa evidentă de a se construi pe o culoare timbrală echilibrată şi cât mai corectă.

Victor Bucur, interpretul prinţului Orlofsky, este un actor mult folosit în spectacolele de musical (Fantoma de la Operă de Andrew Lloyd Weber şi Romeo şi Julieta de Gérard Presgurvic). A urmat şi cursuri particulare de canto cu Corneliu Fânăţeanu, dar şi pe cele de muzică pop cu Crina Mardare. Din păcate, din punctul meu de vedere, alegerea sa în acest rol dificil mi se pare nefericită. După mine, trebuia găsită o mezzosoprană corespunzătoare (aşa cum pretinde partitura) sau folosit un contratenor adevărat. Victor Bucur forţează mult pe glas, prin atacuri de glotă supărătoare, dar şi printr-o intonaţie necorespunză toare care creează de multe ori stridenţe, chiar dacă el se străduieşte să-l întruchipeze pe prinţul Orlofsky într-o viziune personală cât mai apropiată de prototipul arhetipal. El nu a reuşit nici vocal ori actoriceşte să realizeze acest deziderat.

Tenorul Cristian Caraman a fost un Blind convingător, cu mult umor, iar Stefan Popov ne-a convins în Falke, având şi accente inteligente pe fraza muzicală care evidenţiază personajul.

De asemeni, basul Orest Pîslariu- Ranghilof a avut o bună prestaţie în rolul lui Frank.

Actorul Cătălin Seimeanu a creat un Frosh, de multe ori, strident şi totalmente fără umor, din păcate. Ar fi putut să fie o pată de culoare a ultimului act, dar acest fapt nu s-a dovedit.

Mezzosoprana Maria Baciu s-a implicat în mod onest acestei distribuţii. Roxana Colceag, fostă prim-balerină, a construit o coregrafie adecvată. Mi-aş fi dorit să folosească pe balerine şi într-un french-cancan spumos în actul al II-lea, ceea ce ar fi constituit un surplus de culoare şi atmosferă. Poate că era dificil să se evolueze pe un asemenea spaţiu scenic impropriu şi acest fapt ar fi o explicaţie.

Din cauza condiţiilor nefericite s-a cântat cu lavalieră, ceea ce nu mă poate bucura.

Luat în ansamblu, putem aprecia Liliacul de la Teatrul Naţional de Operetă şi Musical „Ion Dacian” ca un real succes de repertoriu demn de numele marelui artist care a patronat această instituţie atâţia ani. La final, fiica acestuia, balerina Leni Dacian, şi-a exprimat public mulţumirea că a simţit în acest spectacol spiritul tatălui ei, ceea ce a stârnit un surplus de emoţie din partea spectatorilor.

Sperăm că asemenea spectacole să fie repetate în repertoriu şi urăm întregului colectiv succese pe viitor, exprimându-ne, în acelaşi timp, încrederea că se va găsi în cele din urmă şi o sală corespunzătoare pentru spectacolele teatrului, mai ales acum când el a devenit o instituţie muzicală de sine stătătoare cu un statut propriu.