Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Avanpremieră editorială:
Lev Tolstoi - Război şi pace - o nouă traducere de ---

Lev Nicolaevici Tolstoi s-a născut la 28 august (9 septembrie) 1828, la Iasnaia Poliana. Personalitate monumentală a vârstei de aur a literaturii ruse, temperament pătimaş, căutând răspunsuri la întrebările care l-au urmărit o viaţă întreagă, a creat o operă bogată care i-a reflectat trăirile şi destinul: romane (Război şi pace, Anna Karenina, Învierea), o trilogie autobiografică (Copilăria, Adolescenţa, Tinereţea), drame psihologice (Puterea întunericului, Cadavrul viu), scrieri filosofice (O confesiune, Religia mea, Ce este arta?, Împărăţia lui Dumnezeu este cu tine), nuvele şi povestiri (Sonata Kreutzer, Moartea lui Ivan Ilici, Hagi Murad, Povestiri din Sevastopol, Stăpân şi slugă, Cuponul falsificat, Albert). A cunoscut gloria universală, iar opera sa şi-a pus amprenta, mai mult decât oricare alta, atât pe literatura rusă, cât şi pe cea universală. A murit la 7 noiembrie (20 noiembrie) 1910, la vârsta de 82 de ani.
Mă pasionează istoria lui Napoleon şi Alexandru. Ideea de a scrie o istorie psihologică – romanul lui Napoleon şi Alexandru –, conştiinţa posibilităţii de a face un lucru mare m-a cuprins acum ca un nor de bucurie. Toată mârşăvia, toată vorbăria, toată nebunia, toate contradicţiile din sufletul oamenilor care i-au înconjurat şi din ei înşişi. – TOLSTOI, Jurnal

Tolstoi este un scriitor minunat. Niciodată anost, niciodată prost, niciodată obosit, niciodată pedant, niciodată teatral. – James JOYCE

Lumea n-a mai cunoscut, probabil, un alt artist a cărui esenţă etern epică, homerică, să fie atât de puternică. În creaţiile lui sălăşluiesc forţa elementară a eposului, ritmul şi uniformitatea lui solemnă, prospeţimea lui aspră, pregnantă, savoarea, sănătatea lui de nezdruncinat, realismul indestructibil. – Thomas MANN


Volumul 4, Partea a patra
XV

La sfârşitul lui ianuarie, Pierre sosi la Moscova şi se instală într-o aripă a casei sale care scăpase neatinsă de pârjol. La început, făcu o vizită contelui Rastopcin şi câtorva cunoscuţi care se întorseseră la Moscova, iar a treia zi se pregătea să plece la Petersburg.
Toată lumea sărbătorea victoria; totul clocotea de viaţă în capitala care renăştea din ruine. Toţi erau bucuroşi de întoarcerea lui Pierre; toţi doreau să-l vadă şi toţi îl întrebau despre ceea ce văzuse. Pierre încerca sentimente deosebite de prietenie pentru toţi oamenii pe care îi întâlnea; dar acum, fără să vrea, era circumspect cu toată lumea, ca nu cumva să se angajeze în vreun fel. La toate întrebările care i se puneau – importante sau banale –, fie că îl întrebau unde o să locuiască, dacă o să-şi reconstruiască sau nu casele, când o să plece la Petersburg şi dacă se angajează să ducă un pacheţel, răspundea aşa: da, probabil, aşa cred etc.
Despre Rostovi auzise că se aflau la Kostroma, şi la Nataşa se gândea rareori. Chiar când se gândea la ea, gândul acesta era ca o amintire plăcută din vremuri de mult trecute. Se simţea eliberat nu doar de obligaţiile vieţii, dar şi de acest sentiment, pe care, cum i se părea, şi-l provocase cu bună ştiinţă.
A treia zi după sosirea lui la Moscova, află de la Drubeţkoi că prinţesa Maria se afla şi ea în oraş. Moartea, suferinţele, ultimele zile ale prinţului Andrei îl preocupau adeseori pe Pierre şi acum îi veniră în minte cu o forţă nouă. Aflând la dejun că prinţesa Maria este la Moscova şi locuieşte în casa ei de pe Vozdvijenka rămasă intactă, se duse s-o vadă chiar în aceeaşi seară.
În drum spre prinţesa Maria, Pierre se gândi fără încetare la prinţul Andrei, la prietenia lor, la diferitele lor întâlniri şi mai ales la ultima, cea de la Borodino.
„E oare cu putinţă să fi murit în acea stare de încrâncenare în care se afla atunci? E oare cu putinţă ca înainte de moarte să nu i se fi dezvăluit sensul vieţii?”, se gândea Pierre. Îşi aduse aminte de Karataev, de moartea lui şi fără să vrea începu să-i compare pe aceşti doi oameni, atât de diferiţi şi totodată atât de asemănători prin iubirea pe care le-o purta la amândoi şi pentru că amândoi au trăit şi amândoi au murit.
Într-o dispoziţie sufletească foarte gravă, Pierre ajunse la casa bătrânului prinţ. Casa rămăsese întreagă. În ea se vedeau urmele stricăciunilor, dar caracterul ei rămăsese neschimbat. Bătrânul slujitor, care îl întâmpină pe Pierre cu o figură severă, ca şi cum dădea de înţeles musafirului că absenţa prinţului nu schimbase cu nimic obiceiurile casei, îi spuse că prinţesa urcase în apartamentele ei şi că are zi de primire duminica.
– Anunţă-mă, poate că mă primeşte, spuse Pierre.
– Am înţeles, răspunse slujitorul. Poftiţi în galeria portretelor.
După câteva clipe, lacheul reveni, însoţit de Dessales. Dessales îi transmise din partea prinţesei că ea este foarte bucuroasă să-l vadă şi îl roagă, dacă o iartă pentru lipsa de protocol, să urce în apartamentele ei.
Într-o cămăruţă scundă, luminată de o lumânare, şedea prinţesa, iar lângă ea încă cineva într-o rochie neagră. Pierre îşi amintea că prinţesa avea întotdeauna pe lângă ea domnişoare de companie, dar cine erau ele Pierre nu ştia şi nu-şi aducea aminte. „Este una dintre domnişoarele de companie”, îşi zise el, uitându-se la femeia cu rochie neagră.
Prinţesa se ridică imediat în întâmpinarea lui şi îi întinse mâna.
– Da, spuse ea, cercetându-i chipul schimbat, după ce el îi sărută mâna, iată cum ne întâlnim astăzi. În ultima vreme el vorbea de multe ori despre dumneata, rosti ea, mutându-şi privirea de la Pierre la domnişoara de companie cu sfială, care pentru o clipă îl surprinse pe Pierre.
– Am fost atât de bucuroasă, aflând de salvarea dumitale. A fost singura veste care ne-a făcut bucurie în ultima vreme.
Din nou, şi mai neliniştită, prinţesa aruncă o privire spre domnişoara de companie şi încercă să spună ceva, dar Pierre o întrerupse.
– Vă puteţi închipui că nu ştiam nimic despre el, spuse Pierre. Credeam că a fost ucis. Tot ce ştiam, aflasem de la alţii, veşti la mâna a doua. Nu ştiam decât că nimerise la Rostovi… Ca să vezi ce destin!
Pierre vorbea repede, cu însufleţire. Îşi aruncă ochii spre domnişoara de companie şi surprinse o privire atentă, blândă şi curioasă aţintită asupra lui, şi, cum se întâmplă întotdeauna în timpul unei discuţii, el simţi, nu se ştie de ce, că această domnişoară de companie în rochie neagră era o fiinţă drăguţă, bună, cumsecade, care nu stinghereşte convorbirea lui intimă cu prinţesa Maria.
Dar când el rosti ultimele cuvinte, referitoare la Rostovi, deruta de pe chipul prinţesei Maria se accentuă. Ochii îi fugiră din nou de la faţa lui Pierre spre cea a domnişoarei în rochie neagră şi spuse:
– Oare e cu putinţă să n-o recunoşti?
Pierre se uită încă o dată la faţa palidă, cu ochi negri şi gură ciudată, a domnişoarei de companie. Ceva apropiat, de mult uitat şi mai mult decât drag îl privea cu aceşti ochi atenţi.
„Nu, aşa ceva nu se poate! îşi zise el. Această faţă severă, slabă şi palidă, îmbătrânită? Nu poate fi ea! Este doar amintirea ei.” Dar atunci, prinţesa Maria rosti: „Nataşa.” Şi faţa cu ochi atenţi zâmbi cu greu, precum se deschide o uşă ruginită, şi prin această uşă deschisă năvăli brusc spre Pierre o adiere din acea fericire de mult uitată, la care în clipa de faţă el nu se gândea, câtuşi de puţin. Această adiere veni spre el, îl învălui şi îl absorbi pe de-a-ntregul. În clipa când ea zâmbi, nu mai putea fi nici o îndoială: era Nataşa, şi el o iubea.
Chiar din prima clipă, Pierre, fără voia lui, îi dezvălui şi ei, şi prinţesei Maria, şi mai cu seamă lui însuşi taina pe care nici el nu o ştia încă. Se îmbujoră de bucurie şi de suferinţă. Şi voia să-şi ascundă tulburarea. Dar cu cât dorea mai mult să şi-o ascundă, cu atât mai limpede – mai limpede decât cele mai explicite cuvinte – el îşi spunea sieşi, îi spunea ei, îi spunea prinţesei Maria că o iubea.
„Nu, asta nu-i decât pentru că am fost luat prin surprindere”, îşi zise Pierre. Dar îndată ce încercă să continue discuţia începută cu prinţesa Maria, privi din nou spre Nataşa şi se îmbujoră şi mai tare, şi o tulburare şi mai puternică de bucurie şi de teamă îi copleşi sufletul. Se încurcă în cuvinte şi se opri la mijlocul frazei.
Pierre nu o observase pe Nataşa pentru că nu se aştepta câtuşi de puţin s-o vadă aici şi nu o recunoscuse pentru că schimbarea care se petrecuse în ea de când el nu o mai văzuse era uriaşă. Slăbise şi devenise palidă. Dar nu aceasta o făcea de nerecunoscut: nu putuse s-o recunoască de când intrase pentru că pe chipul ei, în ochii ei, în care strălucea întotdeauna surâsul misterios al bucuriei de a trăi, acum, când el intrase şi o privise prima dată, nu mai descoperise nici o umbră de surâs; nu erau decât nişte ochi atenţi, buni, care priveau trişti şi întrebători.
Tulburarea lui Pierre nu se răsfrânse asupra Nataşei tot prin tulburare, ci doar printr-o bucurie care îi lumină aproape imperceptibil toată faţa.

Traducere şi note de Nicolae Iliescu

(în curs de apariţie la Editura Leda, Colecţia „Leda Clasic”)

Parteneri Romania literara




                 

                                   

           

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara