Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

tema lunii: exerciţii de trecut:
Leonid Dimov în Arhiva CNSAS de Luminiţa Corneanu

Circulă în mediile literare o legendă despre Leonid Dimov, anume aceea că ar fi urinat pe statuia lui Stalin şi că acesta ar fi fost motivul pentru care a făcut închisoare, în anii ‘50.

Chiar şi după publicarea, în 2003, a Scrisorilor către Lucia, ediţie însoţită de un consistent aparat critic, şi acest episod, ca şi o bună parte din biografia lui Dimov, se află încă în obscuritate. Nici dosarele de la CNSAS nu lămuresc totul – nici n-ar fi fost posibil. Ele oferă însă numeroase surprize şi câteva posibile răspunsuri pentru cei care-şi vor fi pus vreodată întrebări cu privire la evoluţia publică a acestui mare, dar destul de puţin cunoscut poet. Am spus mai sus „dosarele”, şi nu „dosarul”, deoarece vorbim de două, din perioade diferite: primul, dosarul penal din 1957, episodul „statuia lui Stalin” (P 013540, 2 vol.); cel de-al doilea, dosarul de urmărire informativă I 208789, în şase volume de peste 2000 de pagini cu totul, deschis oficial pe 2 octombrie ’69, când poetului i se dă numele conspirativ „ORBAN”, dar pentru care se porniseră acţiuni preliminare (mapă de lucru) încă din primăvara anului 1968.
Primul dosar este de mai mică importanţă pentru istoria literaturii, dar el demolează (cel puţin asta reiese din documentele pe care le conţine) legenda despre care aminteam la începutul acestui articol. Nu pentru car fi urinat pe statuia lui Stalin a fost arestat Dimov, ci pentru că, beat fiind, însoţit de doi prieteni, a cântat cântece legionare în public; dar nici măcar acest fapt n-a fost dovedit.
Pe 17 iulie ‘57, Dimov ia salariul de la revista „Arta plastică”, unde era redactor, şi este aşteptat după program de doi prieteni, fraţii Iulian şi Valentin Berbecaru; au mers la un restaurant, s-au îmbătat şi, prin Parcul Stalin1, cei doi fraţi l-au îndemnat pe Dimov să le cânte în ruseşte Volga, Volga şi Cântecul ţiganilor. Un miliţian este sesizat de un anume Roibu Ion, martor zelos şi comunist devotat.
Procesul-verbal al interogatoriului luat lui Roibu Ion consemnează că Dimov cânta Garda, Căpitanul şi striga „Trăiască legiunea şi Căpitanul Codreanu şi Garda de Fier”, în faţa statuii lui Stalin „făcând plecăciuni şi spunând Dă-ne, Doamne, Pâine” (fila 20, vol. I, dosar P 013540). Atât Dimov, cât şi fraţii Berbecaru, au negat cu hotărâre pe tot parcursul procesului c-ar fi fost vorba despre cântece legionare. Având în vedere că nici chiar miliţianul sesizat de martorul Roibu, deşi se afla în apropiere, nu declară că a auzit cântece legionare, procesul se închide curând cu achitarea lui Dimov de acuzaţia de „uneltire contra ordinei sociale prin agitaţie”, judecătorul considerând că „în speţă (există) o situaţie de dubiu, care conform principiului de drept «in dubio pro reo» se interpretează în favoarea inculpatului” (fila 83). Arestat în octombrie 1957, scriitorul este achitat prin sentinţa din 10 decembrie 1957 şi eliberat efectiv în cursul lunii ianuarie.
Ceea ce surprinde aici este aparenta normalitate a desfăşurării acestui proces. Martorii sunt interogaţi în detaliu, declaraţiile sunt confruntate. Avocatul din oficiu al lui Dimov – Leon Spătaru pe numele său –, aşa cum reiese din concluziile scrise depuse la dosar, şi-a făcut treaba exemplar. El a pus cap la cap toate depoziţiile martorilor, arătând că doar unul (Roibu) susţine că Dimov a cântat cântece legionare, ceilalţi afirmând doar că grupul era gălăgios, cântând în gura mare. Mai mult, avocatul face un portret extrem de favorabil inculpatului. Descrie activitatea culturală a lui Dimov, depunând la dosar reviste („Studentul român”, „Arta plastică”), un grupaj de poezii depuse la „Gazeta literară” (Ciclu pentru 7 noiembrie), face istoria zbuciumată a familiei Mordcovici – Dimov, subliniind că un evreu nu poate avea sentimente prolegionare, depune acte la dosar: certificatul de căsătorie al părinţilor lui Dimov, certificatul de naştere al lui Leonid, actul de declarare a lui ca fiu natural, carnetul de elev al lui Leonid dinainte de schimbarea numelui din Mordcovici în Dimov (toate aceste documente se află în dosarul penal din arhiva CNSAS). Efortul depus de avocat este considerabil, iar calitatea demonstraţiei judecătorului, remarcabilă. Nouă, celor care aveam altă imagine despre „întunecatul deceniu”, ne rămâne o singură concluzie: şi atunci, ca totdeauna, a face binele sau răul era o opţiune personală. 2

Chiar cu această achitare, dosarul penal nu a rămas fără urmări. Prezenţa poetului pe scena publică va fi extrem de discretă, debutul editorial vine abia în 1966, iar până atunci publică în trei reviste câte un poem-două, cel mult un grupaj. Lucrul nu este întâmplător, aşa cum va reieşi din dosarul de urmărire al lui Dimov, unde ofiţerii de Securitate scriu negru pe alb că, dacă după contactare poetul se va dovedi cooperant, ei apreciază că ar fi cazul să fie sprijinit concret în activitatea sa literară: „Dacă cu prilejul contactărilor ce le vom face cu DIMOV LEONID are o atitudine corespunzătoare, considerăm că ar fi util ca lucrările lui să apară mai frecvent şi să se bucure de o critică mai bună. În acest scop vom cere sprijinul organelor de partid, informatorilor noştri şi legăturilor oficiale”. – „Notă cu sarcinile ce urmează să fie rezolvate cu prilejul verificării scriitorului DIMOV LEONID semnalat cu manifestări duşmănoase”, nr. 121/ 5. X. 68, olografă, semnată de Lt. Maj. Achim Victor, fila 5, vol. I.
Nimic, prin urmare, nu era întâmplător. Aripa Securităţii se întindea asupra lumii literare cu aerul cel mai firesc, hotărând cine şi când este scriitor important şi cine nu.
Mapa de lucru este deschisă în cursul anului 1968, când oniricii, în frunte cu Dimov şi Ţepeneag, erau printre cei mai vocali în a cere libertatea de expresie pentru scriitori (vocea lor va fi mai tare auzită după evenimentele din august: invadarea Cehoslovaciei de către ruşi, celebrul discurs al lui Ceauşescu). Apropierea de recalcitrantul Ţepeneag, care nu voia nicidecum să se potolească, va constitui în mod explicit unul dintre motivele Securităţii de a porni acţiunea de urmărire a lui Dimov: „Participă cu regularitate la şedinţele cenaclului «N. Labiş», unde împreună cu tinerii de mai sus (Ţepeneag, V. Ivănceanu, I. Neacşu, I. Alexandru, notă L.C.) are o comportare huliganică, cere conducerii revistei «LUCEAF|RUL» să militeze pentru «deplina libertate de expresie a scriitorilor». Poeziile sale au un caracter suprarealist, golite de orice conţinut, uneori citeşte şi încearcă să publice poezii cu aşa-zise «şopârle» de ordin politic”. – „Fişe (sic!) personală privind pe poetul LEONID DIMOV”, 142/ 8 aprilie 1968, fila 7, vol I.
În iunie ‘68, Ţepeneag începe publicarea serialului În căutarea unei definiţii, în care încearcă să teoretizeze şi să acrediteze onirismul drept mişcare literară. Cum însă grupurile organizate şi animate de idei democrate nu erau pe gustul puternicilor zilei, spre sfârşitul lui iunie ‘68 Securitatea decide că Dimov este un obiectiv de suficient interes pentru a i se monta în casă tehnică operativă: celebrele microfoane. În Raportul de motivare a instalării tehnicii operative din 26 iunie 68 (fila 179, vol. I), sunt oferite drept argumente întâlnirile frecvente cu Ţepeneag, faptul că se găsesc împreună tot timpul şi „contactează străini” şi în plus, ca şi când n-ar fi fost de ajuns, se invocă afirmaţiile lui Eugen Barbu făcute la Casa Scriitorilor, cum că în casa lui Dimov „se fac înregistrări pe bandă de magnetofon asupra unor aspecte din viaţa literară care iau apoi drumul Parisului”.
„Prietenii” nu se reţin în a-şi da cu părerea, astfel că, pe 31 august ‘68 sursa „FILIPESCU” dă o notă în care afirmă: „Grupul oniric – după părerea sursei – este un grup anticomunist. Ideologia lui nu e marxist-leninistă şi dacă înţeleg să contribuie astăzi la unitatea naţională o fac pentru că în acest moment e periclitată şi situaţia lor. Ei însă nu s-ar da înlături în alte condiţiuni – când un pericol din afară n-ar exista – să critice linia partidului, politica lui comunistă, pe conducătorii partidului şi statului” (f. 166).
În luna septembrie a aceluiaşi an, Dimov este chemat la Securitate (Ţepeneag va fi chemat şi el separat), unde i se reproşează că el şi prietenii lui literari au atitudini neconforme liniei partidului. Discuţia, consemnată pe aproape douăzeci de pagini dactilografiate, este păstrată în volumul I al dosarului de urmărire. Pe parcursul întâlnirii, Dimov este relaxat, stăpân pe sine, afirmând că el şi colegii lui nu au cerut decât deplina libertate de expresie pentru scriitori, iar când acuzaţiile ofiţerilor continuă, se enervează şi izbucneşte: „EUGEN BARBU a declarat într-o şedinţă plenară a Uniunii Scriitorilor că eu am trimis o bandă de magnetofon cu poezii subversive în străinătate! Într-o şedinţă plenară! Un fapt deadreptul (sic) stupid! Deci au existat atitudini neconforme, adică ei au confundat lupta literară cu lupta politică. Ei, spun! Recte grupurile care nu reprezintă, să zicem, literatura! Au confundat această luptă literară cu lupta politică şi-au început să ponegrească!” „În afară de literatură subversivă şi pornografică, avem dreptul să scriem orice!” le pune el în vedere securiştilor. Discuţia consemnată se termină tensionat, dar în termeni politicoşi.
Numai că se pare că a mai existat o parte a discuţiei, neconsemnată. La fila 458 din volumul 5 al dosarului găsim redarea discuţiilor din casa poetului din data de 8 februarie ‘69, înregistrate de tehnica operativă. Aflăm de aici că în partea trecută sub tăcere a întîlnirii din septembrie, ofiţerii de Securitate i-au spus lui Dimov că i s-a montat tehnică de ascultare în casă şi chiar i-au arătat dosarele în care se găseau notele despre el, fotografii, consemnări ale discuţiilor din casă. Practic, că totul era sub controlul lor, că ştiau tot. „Eu înţeleg să-mi bage drăcia în casă, dar să mi-o şi spună că mi-au băgat-o, asta e neomeneşte” se plânge scriitorul unui amic. Iar ofiţerul notează conştiincios în continuare ce părere are Dimov despre aparatul datorită căruia Securitatea avea acces nelimitat în viaţa sa privată: „DIMOV se întreabă ce fel de literatură se poate face cu o «drăcie» în casă şi cu frica în om. El adaugă că atunci când a fost chemat i s-a spus că menirea scriitorilor de astăzi este aceea de a duce mai departe tradiţia înaintaşilor. Dar DIMOV arată că «înaintaşii noştri nu aveau drăcie în casă! Nu-l vezi pe Eminescu cu o drăcie în casă!»”.
Totuşi, oricât de neagră ar fi fost perspectiva traiului cu „urechile” duşmanului în casă, această primă întâlnire cu Securitatea este departe de a-l transforma pe Dimov într-un conformist. Speranţele de schimbare a climatului cultural al României într-unul respirabil sunt mai puternice decât frica, astfel că, într-o notă din 26 decembrie ‘68, ofiţerul de Securitate notează: „Împreună cu DUMITRU ŢEPENEAG, LEONID DIMOV a strâns semnăturile a 40 de scriitori pentru convocarea unei plenare a Uniunii Scriitorilor care să-şi exprime solidaritatea cu scriitorii cehoslovaci şi să ceară «libertăţi asemnănătoare celor din Cehoslovacia»”. Dimov este încă, la sfârşitul lui 1968, un revoltat, un ins care speră să-i facă şi pe ceilalţi să-şi spună cu voce tare păsurile: „Ei (conducerea de partid şi de stat, nota Direcţiei I) – spune Dimov – mizează şi pe laşitatea noastră, a poporului, pe tăcerea noastră. Nouă ne dă cu linguriţa, puţin câte puţin, şi noi tăcem!” (aceeaşi notă, fila 125, vol. I). Nota Securităţii continuă: „La remarca unuia dintre interlocutori că «a ieşi în stradă» este o copilărie, fără şanse de reuşită, DIMOV a dat următoarea replică: «undeva în Occident şi în lume, această ieşire este consemnată imediat, dar dacă nu faci nimic zic că lucrurile se desfăşoară normal»”.
Şicanele Securităţii se vor manifesta discret, dar constant, în anii în care urmează, în activitatea literară a lui Dimov. Astfel, din transcrierea înregistrării de la domiciliul poetului din 7 ianuarie 1969, aflăm că Dimov a făcut o criză de nervi când al patrulea volum al său, Carte de vise, a fost retras din tipografie, afirmând că se retrage din viaţa literară şi merge la CC să se plângă (fila 527, vol. III). O săptămână mai târziu, poetul acuză o campanie de presă împotriva onirismului în „Contemporanul”, România literară şi „Scânteia” (fila 500, vol. III). În septembrie, acelaşi an, „Atheneum” apare cu întârziere „din cauza articolului lui LEONID DIMOV, care întâmpinase unele dificultăţi la SECŢIE” (fila 1, vol. III). Fiecare dintre aceste evenimente, uzuale în epocă, este receptat ca o catastrofă de Dimov, cam paranoic din fire cu privire la marginalizarea sa pe motive etnice (a reafirmat-o chiar în scrisoarea publicată de Eugen Simion în Scriitori români de azi).
În acest timp, în casă atmosfera era una tensionată. Sunt veşnice probleme financiare, până în 1969 Dimov nu are serviciu, adeseori vine beat acasă, lucru care pe soţie, Marina, o scoate din minţi. Scandalurile sunt aproape zilnice. Ceea ce-şi propune Securitatea prin „PLANUL cu măsurile ce vor fi întreprinse în acţiunea informativă «ORBAN»” din 16 octombrie 1969 (filele 2-3, vol. I), adică, între altele, influenţarea poetului prin Marina, are loc treptat, în rutina vieţii cotidiene. Soţia îi repetă la fiecare ceartă că n-a făcut nimic cu oniricii lui şi cu atitudinea contrară partidului, n-a obţinut nimic, iar viaţa lor e foarte grea, că s-a ratat ca scriitor, că onirismul oricum e o prostie şi că Ceauşescu a fost singurul care a făcut ceva în România. A contactat-o Securitatea pe Marina? Ori poate că toate aceste spectacole nu erau decât un „teatru scurt de după-amiază”, doar poetul ştia că are microfoane în casă şi era exclus să nu i-o fi spus şi soţiei, având în vedere încrederea totală pe care o avea în ea?
Cert este că în mai ‘69 are loc un eveniment care echivalează cu un cutremur în grupul oniric. Dimov publică un articol, intitulat Cogito ergo sum, pe prima pagină a României literare, unde citează din Ceauşescu. Faptul era fără precedent printre onirici. La Dimov acasă, Ţepeneag şi Ivănceanu îl desfiinţează pe poet: „Ziceai că tu nu poţi să foloseşti cuvântul «marxism», nu poţi să pronunţi «CEAUŞESCU», ai spus... Cine l-a mai citat pe CEAUŞESCU în afară de tine dintre onirici? Dacă voiai să scrii în acest mod trebuia să începi mai de tânăr deoarece acum ai fi avut casă la Şosea” (f. 51, vol. 2). Ce se va fi petrecut de s-a produs aşa o schimbare de atitudine lui Dimov, nu ştim. Dar dacă înainte de acest eveniment articolele şi poeziile semnate de Dimov erau destul de rare în periodice (am numărat 5 grupaje de poezii şi nici un articol semnate de Dimov în ‘67, 9 poeme sau grupaje, 5 articole în ‘68), după aceasta frecvenţa lor creşte considerabil: 16 poezii, proze ori grupaje de poeme şi 11 articole în 1970.
Între 20 iulie şi 14 septembrie 1971, Dimov face o călătorie în Franţa, invitat de Ţepeneag. Pe 13 septembrie ‘71, cei doi scriitori dau un interviu la Europa Liberă, lucru despre care se ştia bine cât era de „pe placul” puterii de la Bucureşti. Reacţiile Securităţii nu vor întârzia: întors în ţară, Dimov e pus sub filaj, în decembrie, sub numele conspirativ „DINU” (Nota de filare şi identificare din 14. 12. 1971, f. 132, vol. 1), iar pe 13 decembrie este din nou chemat pentru discuţii („la data de 13. XII. 1971 a fost a doua oară avertizat de organele noastre” – „Referat cu propunere de închidere a dosarului de urmărire informativă «ORBAN»” din 17.09.1974). O perioadă nu poate publica, după cum consemnează sursa „FRANK GRIGORESCU” într-o notă din 19 ianuarie 1972: Dimov e „indignat că după ce s-a întors (din Franţa, notă L.C.) i s-a interzis să publice şi în general să semneze”.
Cu Ţepeneag în Franţa, cu grupul oniric risipit, după „Tezele din iulie” ‘71, cu chingile Securităţii strângându- se treptat, dar sigur, blazat şi sceptic cu privire la orice şansă de mai bine, lui Dimov nu-i rămânea decât să capituleze. După 1972, Dimov publică în periodice aproape numai poezii; articolele de opinie vor fi tot mai rare şi mai inofensive. Ţepeneag a spuso, de altfel: Dimov nu avea cu adevărat apetenţă pentru „politică”, el voia doar să-şi vadă de literatura sa. Asta a şi făcut. Nu şi-a vândut niciodată crezul artistic pentru a scrie pe placul partidului, dar s-a izolat voluntar de toţi cei care-i puteau crea probleme cu Securitatea; ceea ce, în cele din urmă, Securitatea a apreciat.
În decembrie 1973, un ofiţer al Direcţiei I (semnătura este indescifrabilă) face aprecieri pozitive cu privire la comportamentul lui Dimov şi avansează ideea închiderii dosarului de urmărire, cu următoarele argumente: „Recent (octombrie a.c.) după ce PAUL GOMA l-a solicitat să semneze memoriul ce intenţiona să-l trimită conducerii superioare de partid, Dimov a întrerupt relaţiile cu acesta;” „după difuzarea interviului acordat de «TRAIAN» (Ţepeneag, notă L.C.) la postul de radio «Europa liberă» (30.09.1973, notă L.C.), «ORBAN» este nemulţumit că «l-a amestecat în treburile lui», făcându-i astfel greutăţi în obţinerea unor împrumuturi de la Fondul literar.” („Notă de analiză a acţiunii «ORBAN»” din 11. XII. 1973, f. 4, vol. 2). Mai întâi, propunerea a fost respinsă în decursul aceleiaşi luni, într-o notaţie marginală a unui ofiţer superior putându-se citi: „Sunt de acord cu continuarea urmăririi informative a lui LEONID DIMOV pentru a stabili dacă notabilele schimbări intervenite în poziţia sa nu sunt de conjunctură.”
Pe 15 septembrie 1974, Securitatea află însă de la sursa „RUXANDRA” că Dimov s-a internat în spital, grav bolnav de ficat (fila 60, vol. 2). Imediat, pe 17 septembrie, se redactează şi se aprobă de către acelaşi Achim Victor, devenit între timp maior, „Referatşulţ cu propunere de închidere a dosarului de urmărire informativă «ORBAN», cu următoarea indicaţie: „Închiderea dosarului de urmărire informativă «ORBAN»” înregistrat sub nr. 7593 prin care a fost lucrat poetul LEONID DIMOV, clasarea materialului la serviciul «C» şi înregistrarea elementului în SIG pentru a urmări în continuare poziţia sa”. Urmărirea încetează. Încă o dată, Securitatea câştiga partida. Dăduseră note despre Dimov, în cei şapte ani de supraveghere, sursele: „Ion Antonescu”, „Rareş”, „Mihai Dugan”, „Filipescu”, „Ruxandra”, „Matei”, „M.B.”, „Petru Rareş”, „Gogu Ivan”, „Anghel Anghelescu”, „Artur”, „Sandu”, „Cornel”, „Virgil”, „Teodorescu”, „Vasile”, „Neagoe”, „Savin”, „Bihoreanu”, „Radu Moldovan”, „Frank Grigorescu”, „Snagov Ion”. Cele mai multe dintre aceste note erau semnate de „Ruxandra”, colegă cu Dimov în redacţia României literare.


1. Parcul Herăstrău.
2. Corin Braga afirmă că a fost achitat la intervenţia unei mătuşi pe lângă un general rus, v. op. cit, Editura Polirom, 2003, pag 79

Parteneri Romania literara




                 

                                   

           

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara