Numărul curent: 52

Numerele 37, 38, 39 si 40 din 2014 ale revistei Romania literara, apar cu sprijinul AFCN.

JE EST UN AUTRE:
Leny Caler şi încurcatele poveşti interbelice de Ioana Pârvulescu


"Modelele" se revoltã totdeauna contra personajelor. (Mihail Sebastian)

Actriţa Leny Caler, care pentru generaţia interbelicã era una dintre cele mai cunoscute figuri, a emigrat cãtre sfîrşitul anilor '50 la Berlin şi, timp de cîteva decenii, a fost complet uitatã. Şi totuşi fusese una dintre cele mai vizibile persoane. Mai toţi scriitorii au admirat-o, mai toţi cronicarii teatrali au rãsfãţat-o. Liviu Rebreanu, director al Teatrului Naţional, i-a luat apãrarea la o premierã, cînd un grup de antisemiţi a huiduit-o, şi a condus-o grijuliu pînã acasã. Camil Petrescu i-a citit din cãrţile proprii sau ale altora, i-a fost profesor, a învãţat-o sã joace, i-a scris scrisori. Sebastian a compus pentru ea şi în urma unui pariu cu ea Jocul de-a vacanţa, iar în notele sale zilnice eroina principalã a piesei, Corina, e numitã, mereu, Leni. Tudor Muşatescu, pe vremea cînd nu era decît îndrãgostitul "Tudorel", i-a dedicat toatã opera dramaticã viitoare. Într-o noapte de iarnã încãrcatã de nãmeţi i-a povestit în detaliu subiectul unei piese în care rolul principal i-ar fi revenit: dupã ani, piesa a fost scrisã şi s-a numit Visul unei nopţi de iarnã. Coarda poeticã, cînd jucãuşã, cînd plinã de melancolie, care leagã piesa lui Sebastian de cea a lui Muşatescu se datoreazã, probabil, muzei comune. Elly Roman a compus cîntece de muzicã uşoarã pentru vocea ei. Lucia Demetrius scrie, în anii '50, un rol în Trei generaţii, ca s-o ajute. Tudor Arghezi, destul de reţinut în ceea ce priveşte articolele de laudã a contemporanelor lui, publicã o Inscripţie, cumplit de gingaşã, apãrutã într-o duminicã a anului 1930 în Bilete de papagal: "Vezi, cã nu eşti frumoasã ca o actriţã, ca o cîntãreaţã, ca o femeie. Eşti o bijuterie, albastrã în lumina ochilor, cu mozaicuri, cu metale şi cu vãpseli imposibile în sîngele dumitale, dacã ai. Trebuie sã fii din sticlã şi azbest. Trebuie sã fi venit de prin minerale şi o sã întrebãm dacã nu miroşi a platinã sau a chihlimbar. Vezi, curatã ca o scoicã şi iute ca o biciuşcã agerã şi zveltã, dumneata eşti mai mult decît o actriţã şi personagiul dumitale ţine dincolo de marginile unei piese de teatru, în care te pui sã joci ca într-o frescã de bisericã. Dacã ai fi fost fata mea, te-aş fi închis într-o vitrinã şi aş fi pus lîngã dumneata icoana ierodiaconului Ştefan şi un ciubuc de lemn de cireş. ţi-aş fi dat sã ronţãi mãrgãritare şi sã te adãpi dintr-un flacon cu parfum de rãşinã". Leny avea 26 de ani la acea datã. Pare aşadar cu neputinţã, dacã ne gîndim cît de importantã a fost prezenţa ei în anii dintre rãzboaie, uitarea totalã în care a intrat în anii de dupã plecarea în Germania. Dar, ca în cazul atîtor alţi exilaţi, numele ei nu mai avea voie sã fie pomenit în mod oficial. Cum rolurile din spectacolele de teatru nu pot fi puse în rafturile bibliotecilor, ci trãiesc doar o searã şi doar prin ochii spectatorilor, curînd, nici neoficial nu s-a mai vorbit de Leny Caler.


"Ce puteam face? L-am iertat."

Abia jurnalul lui Sebastian, apãrut în 1996, o readuce în atenţie, dar într-un rol negativ şi banal, de "fetiţã veselã". Publicarea memoriilor lui Leny Caler, (Artistul şi oglinda, Ed. Universal Dalsi, 2002, într-o colecţie coordonatã de Geo Şerban, cu un Cuvînt înainte de B. Elvin şi o postfaţã de Dorel Dorian, ambele foarte personale) deşi aproape neluatã în seamã, cel puţin în comparaţie cu ecoul pe care l-a avut Jurnalul lui Sebastian, se dovedeşte însã un eveniment. Paginile memoriilor intrã imediat în dialog cu o seamã de alte cãrţi interbelice. Rareori o scriere autobiograficã mi-a deschis atîtea cãi necunoscute spre anii '20 - '30 cum au fãcut-o paginile, modeste ca valoare literarã, scrise la bãtrîneţe de Leny Caler. Dar înainte de a ajunge la revelaţiile ce ţin de romanul interbelic trebuie înţeles ce avea Leny atît de original. Cum de plãcea tuturor, dincolo de invidii (le pomeneşte absolut fãrã supãrare, ca pe un tribut firesc plãtit de orice actor bun), cum de era acceptatã chiar de posibilele sale rivale? Elvira Popescu o apãrã ca pe o sorã mai micã şi o alege ca înlocuitoare, cînd pleacã la Paris, respectabilele dive ale vremii îi spun, cu simpatie, "Cãlãruţã" sau "caraghioasã micã". Or, tocmai asta are Leny Caler original: nu seamãnã deloc cu o divã. Divã este Elvira Popescu, aclamatã pe scenele pariziene ("La Popesco! La Popesco!"), cu statura ei impunãtoare şi în perfectã armonie cu canoanelor frumuseţii timpului. Leni Caler (care mai juca şi roluri de bãieţi, în travesti, de la Spiridon la "un bãiat şi jumãtate", un fel de "micul lord", sau la "ultimul moştenitor") iese din tipar, are trãsãturi care nu intimideazã, un pãr mãtãsos ca o aurã (de aici, poate, gîndul lui Arghezi la fresca de bisericã), o prospeţime şi o iradiere perceptibile şi în fotografiile alb-negru. Se vede cã e gata sã se bucure de tot ce i se întîmplã, cã are o anumitã nesiguranţã care-i stã bine (un mare regizor şi-a ales protagonista dintr-un film vãzînd modul firesc în care-i tremura uşor glezna cînd cãlca pe tocuri), se vede cã viaţa n-a urîţit-o. A avut o copilãrie ciudatã, cu lungi perioade de absenţã de acasã, unde nimeni nu-şi bãtea prea mult capul cu ea, plecînd ca sã ajute armata, în spital, sau ca sã se aciuiascã pe la vreo familie, dîndu-se drept orfanã. La 12 ani a fost luatã într-un fel de trupã ambulantã (ca în Singur pe lume) ca sã cînte prin diverse tîrguri de provincie. Educaţia ei nu seamãnã, desigur, cu a unei fete de pension şi Leny e obişnuitã de micã sã i se dea atenţie de cãtre bãrbaţi şi sã nu-i ia prea în serios în rolul de îndrãgostiţi ("directorul" trupei era un om sever şi intervenea la timp). Tocmai cu asemenea începuturi e uimitor cum, dupã ce a venit în Bucureşti, Leny şi-a gãsit de una singurã, pas cu pas şi rol cu rol, locul în scenã, cum şi-a pãstrat încrederea în ea şi în oameni. E bunã la suflet ca Boule de Suif, eroina lui Maupassant.

Leny Caler nu e teatralã în ceea ce scrie: e directã şi joacã cinstit faţã de cei implicaţi în memorii. E aproape dureros sã compari cuvintele generoase spuse de ea despre Soare Z. Soare şi poveştile grosolane (conform notaţiei lui Sebastian din 30 dec. 1937) spuse de cunoscutul regizor despre ea: cã
s-ar culca, pentru 80.000 de lei pe lunã, cu Sicã Alexandrescu, totul cu complicitatea lui Froda, soţul ei. Ce e drept, în scris s-a pãstrat de la Soare Z. Soare un portret elogios, datat 1935, în care o socoteşte "O furnicã, cea mai harnicã. O privighetoare" sau "O comedianã de 18 carate" etc., o actriţã al cãrei har e sinceritatea jocului. Deşi respectã tabuurile omului de societate, deşi se vrea o memorialistã "burghezã", în sensul literar, şi nu politic al cuvîntului, Leny nu reuşeşte sã-şi camufleze cu totul rolul aproape neverosimil pe care l-a avut în lumea scriitorilor interbelici. Deşi cu inimã zburdalnicã şi ochi alunecoşi, nu-şi povesteşte decît o iubire, foarte romanticã: pe cea pentru Scarlat Froda, timp de patru decenii soţul ei. Deşi face parte din lumea teatrului care între rãzboaie genera cele mai otrãvite bîrfe, de la ea nu afli decît lucruri bune despre toţi. Nu e o ipocrizie: memorialista este înţelepţitã de trecerea anilor, spre deosebire de tînãrul Sebastian, de pildã, care scria sub presiunea evenimentului abia petrecut. În fine, deşi are în jurul ei persoane dificile, vanitoase, pline de defecte, vede numai partea bunã din oameni. Mulţi nu mai sînt în viaţã cînd scrie ea şi asta e de ajuns spre a-i idealiza.


"Un ciob dintr-o canã de Murano, o pãlãrie cu pene turtitã, hîrtii semãnate peste tot"

Pianul, patefonul cu plãci, cãrţile, scrisorile de dragoste, cîteva rochii preferate: acestea sînt obiectele din care se poate reconstitui universul interior al actriţei. Pe acestea le regretã atunci cînd, în aprilie 1944, casa în care locuieşte e bombardatã şi pierde totul. Între cei dintîi care vin s-o ajute sã caute sub cãrãmizile şi molozul încã fumegînde este Sebastian, Mihai, cum îi spune Leny, apoi Willi Ronea şi Al. Marius. Dar sub dãrîmãturi se aflã şi teancul de scrisori primite de la Camil Petrescu şi "pãstrate atîţia ani", "cele mai deosebite şi mai nuanţate scrisori primite de la un bãrbat". Leny povesteşte cã trecãtorii ridicau şi citeau file din corespondenţa dragostelor ei de tinereţe (trimise? primite? de la cîţi expeditori ?) şi cã s-a simţit ca şi cum ar fi fost "surprinsã goalã", în public. Va fi dat Sebastian peste una din scrisorile de la Camil ? Probabil cã nu, cãci în episodul cãutãrii între ruinele casei lui Leny, prezent şi în jurnalul lui, nu pomeneşte nimic despre aşa ceva.

Cu toate acestea, abia acum, la citirea memoriilor lui Leny Caler, se poate înţelege corect replica lui Camil Petrescu cãtre Sebastian, spusã la masã şi consemnatã de Sebastian în aprilie 1936, la trei ani dupã apariţia Patului lui Procust: "Şi dumneata eşti un Ladima!" Decodarea ar fi: Şi d-ta, ca şi mine, iar nu şi d-ta, ca personajul din roman, cum s-ar putea crede. Dar aceastã replicã nu e decît vîrful aisbergului. Implicarea actriţei Leny Caler în viaţa şi scrisul lui Camil Petrescu este cu mult mai mare. O observaţie totuşi: în însemnãrile zilnice (de fapt nu zilnice, ci cu mari pete albe) ale lui Camil Petrescu, de la începutul anilor '30, cînd a cunoscut-o mai bine pe Leny, actriţa nu e pomenitã nici mãcar o datã. Dar diaristul era nefericit şi se gîndea la sinucidere.

Deşi numele lui Leny Caler este legat azi mai degrabã de cel al lui Sebastian decît de al lui Camil Petrescu, lucrurile ar trebui sã stea pe dos. Leny e îndrãgostitã de scrisul lui Sebastian, dar ca bãrbat nu-l place. Tot ce consemneazã Sebastian în legãturã cu amorul lui pentru Leni (Sebastian detesta y-ul final şi schimonosirea numelor) vine din aceastã contradicţie: ea îi iubeşte doar scrisul, el iubeşte femeia. Sebastian era cu 3 ani mai tînãr decît ea, Camil cu 10 ani mai în vîrstã. Întîlnirea cu Mihai o dezamãgeşte puţin (îi imaginase alt portret, din scris), întîlnirea cu Camil, dimpotrivã, o surprinde plãcut: "Mare mi-a fost uimirea cînd am vãzut în faţa mea un tinerel, mic de staturã, dar bine legat, proporţionat, cu pãr blond-şaten, uşor ondulat, cu o frunte înaltã, puţin bombatã, cu sprîncene bine marcate, de sub care mã priveau doi ochi de un albastru neverosimil, ca de mãrgea, nu prea mari, dar vii, inteligenţi. Mã privea zîmbind copilãreşte, dulce. " Ne-am plãcut şi ne-am simţit bine împreunã din primul moment". Camil fusese primul care scrisese despre jocul lui Leny, în spectacolul de la absolvire. Deşi memoriile nu dau aproape nici un indiciu temporal, am reconstituit cu o marjã de eroare de un an sau doi cã aceastã primã notiţã trebuie sã fi fost prin 1924. Întîlnirea propriu-zisã s-a petrecut mai tîrziu, probabil în jur de 1930. Pe lîngã episoade importante pentru aerul timpului, dar lipsite de interes pentru firul urmãrit aici, memoriile - în genere excesiv de discrete - consemneazã douã scene care dau de gîndit.

Cea dintîi: Camil şi Leny, la Mangalia, stînd la masã împreunã cu un avocat. Leni gustã din prãjitura avocatului. Camil se scoalã furios, pleacã de la masã şi din Mangalia. E nevoie de multã stãruinţã, la Bucureşti, pentru a-l împãca. A doua: "era atît de suspicios în gelozia şi în mîndria lui, încît a stat o datã o noapte întreagã în faţa uşii mele închise, bãnuindu-mã cã sînt acasã şi nu vreau sã deschid. Eu dormisem la o colegã bolnavã şi am rãmas stupefiatã cînd l-am gãsit dimineaţa aşteptîndu-mã pe treptele din faţa casei, palid şi obosit". Nu e greu de fãcut legãtura, în cel dintîi caz cu Ultima noapte... şi cuplul Ela-Ştefan, în cea de-a doua cu Patul lui Procust şi cuplul Emilia-Ladima. Şi totuşi o asemenea apropiere e înşelãtoare, chiar trivialã, şi nu ţine cont de inteligenţa artisticã a lui Camil Petrescu, poate cea mai strãlucitã din interbelic. Lucrurile sînt mult mai frumoase de atît. Iatã cum.

În memorii, Leny spune o frazã derutantã despre faptul cã prietenul ei îi citea din romanele lui apãrute. Ceea ce nu înseamnã neapãrat cã tot ce povesteşte despre Camil este de dupã apariţia romanelor (ca sã nu mai punem la socotealã ipoteza cã acest apãrute este pus din discreţie, tocmai pentru a împiedica apropieri prea facile). Dacã scena de la Mangalia ar putea sã fie, la rigoare, o coincidenţã, iar furia lui Camil sã fie post factum, tocmai pentru cã femeia repetã, cu bunã ştiinţã, o scenã de flirt periculos din cartea lui, scena din faţa uşii e cam greu sã fie încã o coincidenţã. Or, sã nu uitãm, Patul lui Procust e fãcut ca un puzzle, cu piese care au fost scrise în perioade diferite, la ani distanţã. Dacã scrisorile Doamnei T. sînt scrise şi publicate de Camil încã din 1925, subsolul este adãugat mai tîrziu (identic va proceda scriitorul cu Falsul tratat pentru uzul autorilor dra-matici), iar restul pãrţilor componente nu pot fi datate cu certitudine. Este aşadar Leny modelul Emiliei ? Nu, sau mai precis nu numai. Cãci Leny Caler pare a fi în aceeaşi mãsurã şi modelul doamnei T. şi aici stã geniul lui Camil Petrescu. Argumentele sînt destul de puternice. Descrierea fizicã, atît de specialã, a doamnei T., cea din primul subsol, începînd cu "nu înaltã şi înşelãtor slabã" (Leny era "prea micã" în raport cu canoanele scenei), pledoaria contra fizicului-tip în teatru, imaginarea doamnei T. ca actriţã (de unde pînã unde, cînd ea avea altã meserie!) şi toate amãnuntele acestei "frumuseţi incerte", "pe muche", socotitã de unii chiar urîtã se potrivesc perfect cu portretul lui Leny. Exceptînd doar culoarea pãrului, cãci ar fi fost stupid ca toate însuşirile concrete sã fie respectate, totul corespunde. Leny este asemãnãtoare doamnei T. în fluiditatea ei. Desenul fãcut de Camil doamnei T. seamãnã ameţitor de mult cu fotografia lui Leny (am reprodus, alãturi, cele douã portrete). În memoriile ei, Leny aminteşte cum Camil Petrescu a rugat-o sã scrie şi ea l-a refuzat. Iatã scena analogã din roman: "Mã privea uimitã şi cu un val de neîncredere în ochii cu albastrul cald. - Dar eu nu ştiu sã scriu"Mã întreb dacã n-aş face chiar greşeli de ortografie ?" Replica îi vine mãnuşã lui Leny (deşi ea nu-şi consemneazã decît refuzul, fãrã alte amãnunte) pentru cã ea era o autodidactã, cu şcoala fãcutã pe apucate şi pe sãrite. În fine, ca ultim detaliu, Leny juca în epocã în rolul titular din piesa Ionescu G. Maria. Pe Doamna T., aflãm tot la subsol, deci tot în al doilea strat creator, o chema, la şcoalã, Mãnescu T. Maria.


"Frecventele şi aprinsele discuţii avute cu Camil se terminau cu o despãrţire"

Ipoteza mea este, aşadar, cã ingeniozitatea lui Camil a creat dintr-un singur model douã variante: femeia poeticã, cu aurã, doamna T., şi infidela, vulgara Emilia. Una care iubeşte supus, cealaltã care înşalã, una "cum e fecioara între sfinţi" şi alta Cãtãlinã. Mergînd pe aceastã linie, bãrbatul, la rîndul lui, ar putea fi şi el cu mai multe ipostaze: Fred şi Ladima şi autorul din subsol, pornind şi ele de la acelaşi model. Dacã aceastã ipotezã nu explicã misterele cãrţii, explicã, în schimb, bizarele apropieri dintre Fred şi Ladima, în posibila şi totodatã imposibila lor iubire pentru aceleaşi femei: ambii se aflã în patul Emiliei şi ambii în preajma doamnei T. (Ladima lasã un bilet cã s-a sinucis pentru doamna T.). Nu e vorba, la origine, de douã cupluri distincte (Sebastian subliniazã aceastã diferenţã în cronica lui din România literarã, în 1933), ci de douã trãiri distincte ale aceleiaşi iubiri, de intuiţia cã în aceeaşi femeie se poate vedea şi o doamnã T. şi o Emilie, cã acelaşi bãrbat poate fi şi Fred şi Ladima. În "patul lui Procust", se pare, Camil Petrescu nu şi-a lungit şi nu şi-a scurtat personajele: le-a împãrţit în douã.

"Cine este femeia blondã ? cine este bãrbatul brun ? Cine este domnul bãtrîn ?" Aceste întrebãri, formulate în rãspãr de Mihail Sebastian într-un articol din Rampa (1935) despre Romanul cu cheie, ţin adeseori de tributul plãtit de romancierul de succes unui public mereu dornic de cancanuri. Frivolitatea cititorilor contemporani cu autorul şi gravitatea criticilor literari, care au scuza meseriei (critica geneticã e prin excelenţã indiscretã) se întîlnesc în efortul, nu de puţine ori comic, de a afla cine este modelul real al personajului de roman. "Cinci zile dupã apariţia unui roman, autorul începe sã fie interogat de prieteni şi cunoscuţi asupra eroilor cãrţii sale. " Fiecare personagiu trebuie neapãrat sã aibe un model. Fiecare personagiu ascunde o figurã cunoscutã" constatã Sebastian, prinzînd, cu siguranţã, ceva din suflul receptãrii interbelice. Cu toate acestea, chiar dacã ştii cã niciodatã modelul real nu se întîlneşte cu personajul literar, cã nu existã un singur model, ci douã sau o sutã, cã procesul de creaţie e complicat şi trece prin faze succesive, realitatea poate irumpe în ficţiune ca sã o împrospãteze, ca sã o zgîlţîie, ca sã o recompunã, ca sã dea alte rãspunsuri întrebãrilor cãrţii. Experienţa descoperirii punctului originar al cãrţii poate fi - şi o spun din perspectiva literatului - mai zguduitoare decît cea a ficţiunii. La urma urmei, ca în faimoasa parabolã orientalã despre visul fluturelui, din perspectiva realitãţii cãrţii şi a personajelor ei de hîrtie, noi, oamenii din carne şi sînge rãmînem pure ficţiuni.