Puterea se năpusteşte în valuri asupra presei: legea lui Paşcu, legea audio-vizualului, modificările la Codul Penal prin ordonanţe de urgenţă. Opoziţia? Nu există la acest capitol. Ca la prea multe altele. Este cel puţin suspectă atitudinea unor miniştrii, secretari de stat, parlamentari PSD, şi nu numai, care doresc mai mult decît orice să închidă gura presei, jurnaliştilor adevăraţi şi nu plevuşcăi, care oricum nu contează. Răfuielile trec şi graniţele, ministrul de Externe (şi al Integrării) trage de urechi Canalul TV5 pentru felul în care a arătat România timp de 24 h, pe micul ecran. Un soi de cenzură, cristalizată în mentalitatea şi comportamentul politicienilor tinde să se manifeste agresiv. Cine nu este cu noi, este împotriva noastră! Şi, în consecinţă, trebuie pedepsit. Configuraţia actuală a societăţii noastre, stabilită de oamenii puterii, arată cam aşa: noi şi restul lumii. Drepturile sînt la noi, la politicieni, ca şi privilegiile. Responsabilităţile merg automat şi subînţeles în tabăra cealaltă. Cine nu înţelege asta şi are altfel de păreri, puncte de vedere ce nu coincid cu cele oficiale, îndrăzneşte chiar să le şi exprime, să critice, acea persoană imbecilă trebuie arătată cu degetul, şi ea, şi familia ei, trebuie sancţionată, tîrîtă prin tribunale, închisă, amendată, compromisă. Şi ea, şi ziarul, postul de radio sau de televiziune unde lucrează.
Nu mai există măsură.
Într-una din ultimele zile de dinaintea vacanţei s-au votat, într-un sfert de oră, lejer, într-o concordie minunată, tulburată vag de o singură voce, modificările la Codul Penal care îi privesc pe oamenii presei. Retorica mea funcţionează încă şi mă-ntreb: pentru faptele probate de jurnalişti - mită, corupţie, afaceri necurate, trafic de influenţă, destrăbălări, neruşinări - cîţi vinovaţi şi-au găsit pedeapsa în urma sesizărilor presei făcute cu argumente şi dovezi? Întoarcerile la manifestările activiste din anii '50 nu pot avea legătură cu spiritul european şi mult comentata integrare. Declaraţii ca cele ale lui Dîncu, "terorismul s-a născut în presă", apoi legea lui Paşcu, legea audio-vizualului, care nu şi-a dus schimbările pînă la capăt (închisoarea rămîne ca pedeapsă în cazul calomniei), ieşirile grave ale unui secretar de stat de la Ministerul Justiţiei, Dorin Trifoi, discriminarea inadmisibilă între om (cetăţean) şi funcţionarul public sînt fapte care ne discreditează în faţa Europei. Comentariile defavorabile apărute în Le Monde, Financial Times şi altele nu-i alarmează pe oficialii noştri. Nu. Reacţia este aceeaşi: "cum au îndrăznit "ăia" să scrie aşa ceva despre noi sau despre mine?", se oţărăsc barosanii? Nu este departe ziua în care ziariştii vor sta după gratii, jupuiţi de bani, în care circulaţia să fie oprită din nou cînd trec mai marii noştri (şi-aşa poliţiştii devin fiare care stau să-ţi sară direct la carotidă dacă mai clipeşti cînd se scurg pe bulevard luxoasele maşini ale conducătorilor iubiţi), în care familiile vor suporta represalii pentru cele înfăptuite de unul din membrii lor. Nu e departe ziua cînd va veni în redacţii omul din partea Cenzurii care să aprobe sau nu materialele înainte de a fi publicate sau difuzate în emisiuni de radio şi televiziune. Evident, doar la acele posturi care convin şi care cîrtesc cu măsură, atîta cît să mimeze democraţia. Ziariştii profesionişti se delimitează de amatori, de cei mulţi, este adevărat, care cred că scandalul înseamnă succes. Că intratul cu bocancii plini de noroi în viaţa cuiva înseamnă să faci jurnalism. Atacul legilor şi ordonanţelor îi vizează însă pe cei care observă şi comentează degradarea politică şi civică din România, care nu acceptă, în anul 2002, directive pentru cultură ca în iulie 1972, care nu acceptă, de asemenea, umilinţele şi desconsiderarea politicienilor ce ne conduc. La urma urmelor, se uită, constant un lucru: dumnealor sînt în slujba noastră, pentru simplul motiv că au fost aleşi. Funcţionarul public este în slujba cetăţeanului şi nu deasupra lui. Există legături primejdioase în felul în care unii înţeleg realitatea. Ar fi simplu să spunem "e problema lor". Aceste percepţii asupra lumii, a puterii, a eticii şi responsabilităţilor, percepţii deformante ca oglinzile lui Alice dintr-o ţară a minunilor, ne poartă existenţele către un viitor deloc nobil. Se erijează în autoritate şi instanţă, cred că deţin Graalul, ca şi adevărul suprem. Dacă s-ar fi dorit găsirea unor măsuri eficiente, care să fie puse în aplicare împotriva celor care batjocoresc o breaslă, liderii de opinie din mass-media ar fi trebuit să fie luaţi parteneri în rezolvarea acestei situaţii. Mişcarea, însă, născocită de cîţiva din oamenii puterii - unii dintre ei avînd carenţe enorme în stăpînirea limbii materne - este una pur politică. Lucrul acesta este transparent şi a scăpat abilităţii cunoscute. Prea multe ieşiri viscerale în această răfuială cu proprietăţile cuvîntului şi harul de a le simţi, de a le mînui, de a le avea. E ceva ce vine de la Dumnezeu, şi îi depăşeşte pe muritori. A încerca să intri în această legătură şi să restabileşti alte raporturi, controlate absurd, este amoral. Un freamăt de disperare se citeşte în spatele acestor acţiuni, ca într-un palimpsest. Se apropie alegerile. Surprizele trebuie evitate. Puterea are un gust bun, este un vis pe care foarte mulţi nu au îndrăznit să-l aibă nici măcar în întunericul intim al nopţilor. E ca într-un basm fabulos: eşti preschimbat dintr-un ilustru anonim în cineva care hotărăşte ce e bine şi ce e rău pentru semenii lui. S-a ales o grămadă eterogenă, şi nu s-au notat chipuri, personalităţi. Căţăraţi cu picioarele pe umerii noştri, de la această ameţitoare înălţime neicanimenii îşi percep mărimea. "Sînt altfel decît ceilalţi!" Şoaptele timide devin, repede, strigăte. Eu nu vreau să-mi intersectez visele, şi nici realitatea, cu ale nimănui. Şi cu atît mai puţin cu acelea ale unor indivizi care nu doresc decît să mi le metamorfozeze în coşmar. În anul de graţie 2002 îmi dau seama că Ceauşescu a fost clonat în mii de şefi din România, care suferă de complexul dictatorului. Sînt prea puţini aceia care scapă din această legătură în care prezentul şi viitorul sînt încă legate ombilical de trecut. Ceauşescu n-a murit. Trăieşte şi are o mie de capete!
În Japonia, funcţionarul public se pleacă pînă la pămînt în faţa cetăţeanului. De el şi numai de el depinde soarta sa pentru că se află, logic, în slujba lui. Acolo şi în alte locuri civilizate, fiecare om are buricul lui. Am să mai votez în ţara mea atunci cînd legea îmi va permite să văd buricul celui pe care îl aleg. Prefer ludicul, subtilitatea şi chiar perversitatea unor altfel de legături primejdioase.




Citatul săptămînii
"În acest text încordat există o hiperluciditate a percepţiei ce se amplifică în actul pauper de transgresare a realului. Tînărul debutant îşi amorsează discursul într-o sintaxă dură în care predomină austeritatea substantivului, ceea ce induce în lector un halou ermetizant, derutînd decodificarea şi făcînd dificilă receptarea".


(Marin Mincu,
Ziua literară, 24 iunie)




Viaţa e în altă parte
Poezia ca ultim sălaş al lui Dumnezeu", aşa spunea cineva despre felul necruţător în care Kundera vede poezia în cartea sa căreia i-am împrumutat titlul. Unde este viaţa? Acolo unde se află armonia şi tandreţea, unde verbul se topeşte în gesturi şi gesturile primesc concreteţea verbului. Pe pămînt? Da, şi pe pămînt, în unele locuri. Ai nevoie numai de şansă ca să se producă revelaţia lor, ca să se arate. Drumul spre ele te scoate din ordinar şi te conduce spre extraordinar, urci trepte spre anumite întîlniri, treci probe ca în basme. Eu am întîlnit un astfel de loc, de curînd. În deşertul arid al Bărăganului, foarte aproape de Bucureşti există o insulă de verde, de apă, răcoare şi generozitate în care timpul se dilată, este zburdalnic, spiriduş năzdrăvan care îşi uită atribuţiile. Se cheamă Joiţa. Iar pămîntul binecuvîntat a fost dăruit unor oameni care au ştiut să primească darul.
Ciulini, praf, mizerie, uscăciune multă, bărbaţi cu burţile dezgolite adunaţi în faţa unor cîrciumi sordide. E ora prînzului şi soarele arde totul în jur. Pîrjoleşte şi destinele. Cui îi pasă? Femeile, desculţe şi cu basmale pe cap, ţipînd între afuriseli la plozii îndopaţi cu cartofi şi pîine, bîrfesc pe băncile din faţa porţilor. Pîlcuri şi pîlcuri, ierarhii şi ierarhii pe uliţele satelor ce se înşiră toropite pînă la Joiţa. Peisaj hibrid în jurul meu: un amestec de industrie părăsită - vagoane de tren ruginite, scheleţi de fier abandonaţi - şi agricultură neîncepută decît de vînt şi de însămînţările făcute de el cînd se-nfoaie. Văd, ca prin minune, un lan, nu prea viguros, de floarea soarelui. Este ceva viu în această pată de culoare. Ca să nu merg cu mîna goală la prietenii mei, m-am hotărît
să-mi alung ruşinea cu un braţ de flori care îşi arată splendoarea galbenului doar în prezenţa soarelui. Ochesc un loc bun la marginea şoselei şi mă vîr iute în gesturile infractorului: privesc stînga-dreapta, înainte şi-napoi. Nimeni. Îmi savurez victoria înainte de a o avea. Nu găsesc nici o foarfecă şi nici un cuţit prin maşină, aşa încît încep să mă opintesc cu corpul plantei, cu rădăcinile ei. Abia pun una jos, cu chiu, cu vai că de departe, sosesc grabnic către mine, nişte înjurături straşnice. Îmi rănesc timpanele. Mă îndrept cu greu de şale şi văd chipuri fioroase care apar şi dispar din lan, cînd sus, cînd jos. În cîteva secunde feţele cresc, ca şi disperarea mea, ca şi vina mea. Să iau floarea, să las floarea, să o iau... Las floarea pe pămîntul despicat de secetă şi fug la maşină. Scap. Mai merg ce mai merg, mă apropii de oază. Verdele se arată şi schimbă peisajul, aerul, lumina. Opresc maşina într-o uşoară curbă şi îl întreb, într-o doară, pe bărbatul de dincolo de gard: "Aveţi flori de vînzare?", ca fiind cel mai normal lucru duminica, la ora 13.00. "Intrarea în împărăţia florilor este pe uliţă", vine răspunsul sec şi mă loveşte în moalele capului. Căldura, bat-o vina! Zic şi intru. Zeci şi zeci şi sute de sortimente de cactuşi, aloe, agave, trandafiri japonezi, muşcate... Ciulini nu aveţi?
Cu obrazul curat ajung astfel, cu o aloe în braţe, în sălaşul lui Dumnezeu. Acolo este căsuţa prietenilor mei unde, în plin Bărăgan, gazonul este verde şi bogat, brazii stau drepţi şi te salută, crinii se pleacă la pămînt de greutatea florilor, răcoarea şi mirosul trandafirilor desăvîrşesc răsfăţul minunilor ce se întind la picioarele mele, al bucatelor de pe masă. Am trecut probele şi, la capătul lor, sînt răsplătită: am căzut într-un alt Bărăgan. Prietenia este cel mai frumos dar, nu? Şi acolo viaţa este cel mai provocator miracol.





O perlă
din "Evenimentul zilei"


Citim într-un reportaj din "Evenimentul zilei" (29 iunie a.c.) următoarea veste nedumeritoare: "Bellu se va înfrăţi cu cimitirul parizian "Perle-à-Chez"! Chiar aşa, şi în titlu şi în reportaj, ca să nu fie îndoială: Perle-à-Chez! Îndrăznim totuşi, mergând la risc, să facem o presupunere: nu cumva e vorba de venerabilul cimitir Père Lachaise? Nu cumva?