Numărul curent: 52

Numerele 37, 38, 39 si 40 din 2014 ale revistei Romania literara, apar cu sprijinul AFCN.

Eseu:
LEGITIMITATEA PUTERII de Paul Alexandru Georgescu


Teorii, procese, mutaţii

Puterea politică se defineşte prin bivalenţă: pe de o parte este un fapt real, impactant prin comandă şi constrângere, iar pe de altă parte, este exigenţă ideală, centru valoric, pretenţie de autoritate moral-juridică. Într-un eseu mai vechi, am privit puterea constatativ, explicând-o prin cauze şi ordonând-o în tipuri. Acum, vom trece de la ce este la ce trebuie să fie. Ridicată în plan axiologic şi integrată în opoziţia dialectică "bine-rău", puterea apare ca fiind supusă unui proces de bipolarizare: unele manifestări ale ei se vădesc juste, iar altele injuste; lucrarea ei se bucură uneori de aprobare, recunoaştere şi este durabilă; alteori decade şi cade fie violent, prin revoluţie, fie de la sine şi prin sine, prin destrămare.
Pentru a răspunde întrebării "Pe ce trebuie să se întemeieze puterea?", axiologia recurge la ideea şi idealul de justiţie. Justiţia funcţionează ca un fel de instanţă superioară care judecă şi califică, pozitiv sau negativ, puterea. Legitimitatea prin justiţie reprezintă soluţia cea mai elevată şi convingătoare a tulburătoarei probleme de a şti ce justifică extraordinarul fenomen al dominaţiei omului de către om. Din tot caleidoscopul legitimărilor, această rezolvare este singura în măsură să pătrundă până la esenţa, până la raţiunea de a fi a puterii. De asemenea, este singura valabilă pentru ambii poli ai relaţiei, cărora li se aplică însă în mod diferit: poruncitorului în diateză activă, - el trebuie să facă dreptatea, şi conduşilor în diateză pasivă: cererile lor trebuie să fie îndreptăţite.
Cea mai importantă consecinţă a legitimării prin justiţie constă în dignificarea celor care comandă, dar mai ales a celor care ascultă şi execută. Aceştia dobândesc un fel de prioritate logică şi valorică: declanşează, prin nevoile şi revendicările lor, mecanismele puterii; devin, în cazul reformei, destinatarul acţiunilor autorităţii şi, în cazul revoluţiei, judecătorul puterii înseşi. Ca atare, imaginea propusă până acum pentru a reprezenta puterea - cercul - lasă locul alteia - elipsa - care are două centre formate din conducători şi conduşi.
Reflectând această situaţie, legitimizarea se desfăşoară în două direcţii şi se constituie în două teorii: Machttheorie, justificarea prin forţă, şi Anerkennungstheorie, justificarea prin recunoaştere. Le vom examina pe rând şi apoi le vom comenta în lumina antropologiei şi politologiei actuale, schiţând, în concluzie, marile schimbări care se petrec sub ochii noştri, în fenomenologia puterii.



Teoria forţei. Cinism şi indulgenţă

O bună călăuză în examinarea teoriei forţei o găsim în prestigiosul gânditor neokantian trecut la neotomism, Gustav Radbruch, care se întreabă de ce dreptul în vigoare (deci puterea de la care emană) este şi obligatoriu, legitim? Teoria forţei dă un răspuns oarecum tautologic, justifică focul prin flogistic: puterea se impune pe baza capacităţii de a se impune. Acest procedeu este în genere întovărăşit de atitudini arogante sau cinice. Ele alcătuiesc seria "neagră" a justificărilor, sprijinită pe "argumentele" violenţei, terorii, distrugerii, iar în ordine emotivă - pe cunoscutul sfat "să n-aibi milă" al doamnei Chiajna. Seria justificărilor sfidătoare e foarte bogată, de la fabula antică în care leul ia toată prada vânătorii în comun, quia nominor leo (pentru că mă numesc leu), şi până la istoria contemporană când Stalin, la îndemnul lui Roosevelt şi Churchill de a ţine seamă de religie şi de Vatican, care este o putere, a dat un răspuns provocator: "Da? Şi câte divizii are Papa?"
Al doilea procedeu folosit de teoreticienii forţei combină invocarea unui rău mai mare decât abuzul de autoritate (anarhia) cu recursul la efectele secundare pozitive (ordinea, pacea) pe care le generează vollens nollens puterea bazată pe forţă. Pentru justificarea prin circumstanţă agravantă, Radbruch citează cazul lui Carol Martell. Atotputernicul majordom al palatului şi conducător de facto al Franţei, l-a întrebat pe Papa Zaharia dacă "cineva care are puterea trebuie să fie rege?", la care Suveranul Pontif a răspuns afirmativ, cu motivarea "Pentru a nu se perturba ordinea" (nec perturbaretur ordo). Peste secole, Goethe continuă justificarea stăpânirii prin liniştea pe care o aduce. Herr ist der uns Ruhe schafft (Faust, partea II, scena 4).
Seria "iertătoare" a puterii bazate pe forţă încearcă să găsească pentru ea un loc de mijloc. Pe de o parte afirmă necesitatea ei, ineluctabilă: "Forma cea mai insuportabilă de Stat este lipsa Statului" (Ihering), iar pe de alta stabileşte exigenţa ca Statul însuşi să se autolimiteze (G. Jellinek). Indulgenţa faţă de puterea prin forţă se manifestă şi azi, mai ales în condiţii de criză sau de tranziţie excesiv de convulsionată. Sub anumite concepte, în sine benefice ca "stabilitatea", "apărarea ordinei de drept" sau "starea de urgenţă", pulsează, adesea imperceptibil, justificarea roz a puterii care, bună sau rea, ar fi preferabilă dezordinei sau anarhiei.
Riposta lui Jean Jacques Rousseau la aceste "contraforturi ale Bastiliei" este distrugătoare: "Şi în celulele temniţelor (les cachots) se trăieşte liniştit". Şi mai departe, teoretizând: "Cel mai puternic nu e niciodată destul de puternic pentru a rămâne mereu stăpân, dacă nu transformă forţa lui în drept şi ascultarea celorlalţi în datorie". Ceea ce nu se poate întâmpla decât prin (re)instalarea justiţiei ca finalitate ultimă a puterii. Şi cum juriştii au darul subtilităţilor care răstoarnă poziţiile iniţiale, s-a spus că singura forţă adevărată, adică durabilă, este cea justă şi că "dreptul este cea mai bună politică a forţei" (G. Jellinek). Titulescu folosea acelaşi procedeu de convertire a negativului în pozitiv, când susţinea zâmbind că "cea mai credibilă minciună e adevărul", acesta scutindu-te de contabilitatea obositoare a minciunii. În concluzie: evolutiv sau revolutiv, puterea este supusă unui dublu proces de eticizare şi tehnicizare, ambele efectuate în atelierul raţiunii.
În privinţa primului proces - sporirea motivaţiilor morale - este evident că actualmente puterea se legitimează prin superioritate valorică, prin meritocraţie şi optimizare. Ultimele două secole, al 19-lea şi al 20-lea, confirmă acest lucru prin rezultatele pe care le-au avut confruntările istorice dintre puterea feudal-monarhică şi cea modern-republicană după 1789 şi antagonismul dintre puterea totalitar dictatorială şi cea democrat liberală, încheiat în 1989. Montesquieu văzuse clar şi exprimase lapidar superioritatea republicii întemeiate pe virtute, faţă de monarhia bazată pe privilegii şi onoruri. În vremea noastră, în timpul şi cu preţul unor teribile încleştări - două războaie calde şi unul rece de 40 de ani - s-a prăbuşit puterea totalitară absolută, agresivă, înrobitoare, care sacraliza un simplu fapt - fasciile, o rasă sau o clasă socială - şi acum se mondializează puterea democratică bazată pe domnia legii, adică pe funcţionarea liberă, consimţită şi controlată a unui sistem valoric uman, benefic şi perfectibil.
În treacăt şi în exerciţiu liber, am putea încerca să schiţăm portretul conducătorului permis şi cerut de acest sistem "de sumă pozitivă". Desigur, neexistând un Pericle naţional sau internaţional, portretul trebuie alcătuit mozaical, din bucăţi, punând împreună calităţi separate, dar complementare, precum atenţia la social a lui Roosevelt în New Deal, curajul dârz al lui Churchill în rezistenţa la agresiunea nazistă, modestia regelui Danemarcei, Cristian al V-lea, aşteptând cuminte, pe bicicletă, semnele agentului de circulaţie şi chiar gestul reginei Angliei, Elisabeta a II-a, în 1998, când a solicitat să plătească impozite, ca orice cetăţean, pentru considerabila sa avere.
Examinarea celui de al doilea proces caracteristic pentru puterea actuală - tehnicizarea galopantă - ar putea duce la concluzia greşită că, indiferent de forma politică, puterea este astăzi mai mare decât în trecut, că tinde spre Leviathan-ul hobbesian. E ceea ce afirmă Bertrand Russell, bazându-se pe rachete, sateliţi, laser etc. Adevărul este mai degrabă contrariu. Cel puţin în ceea ce se numeşte "lumea liberă". Sporesc mijloacele tehnice de care dispune Preşedintele S.U.A., dar scade şi este tot mai controversată puterea lui politică de a dispune de ele. Richard Nixon avea la dispoziţie butonul roşu al bombardamentului nuclear, dar era supus bombardamentului presei şi silit de opinia publică să demisioneze (afacerea Watergate) pentru interceptarea telefonică a adversarilor politici. Alt preşedinte a fost obligat să mărturisească şi să-şi ceară scuze pentru un comportament intim nepotrivit. Supertehnicizarea produce deci o vulnerabilitate specială, măsurată continuu prin sondaje de opinii, anchete, plebiscite şi altele.



Teoria recunoaşterii. Avatarurile consimţământului

Toate aceste schimbări întâmplate la primul pol al puterii - conducătorul - confirmă adevărul tezei potrivit căreia forţa derivă dintr-o stare mentală, din credinţa în superioritatea valorică. Este puternic cel care se crede şi mai ales este crezut puternic. Această mentalizare a forţei constituie cea mai bună trecere la teoria recunoaşterii sau a acceptării, care acordă prioritate celui de al doilea pol al puterii: acordul, aprobarea, adeziunea conduşilor. O putere neascultată nu mai este putere, iar un general fără armată este o contradicţie in terminis, ca apa uscată. Concluzia ar fi că poporul îl face pe suveran, este suveranul suveranilor. O serie întreagă de aforisme, maxime, "principii" transferă asupra polului colectiv al puterii, asupra masei, atributele rezervate anterior polului individual, şefului: originea divină (Vox populi vox Dei) şi obligativitatea necondiţionată ("s-a hotărât în unanimitate"), la care se adaugă argumentul ambiguu al numărului: "proşti, dar mulţi".
Cea mai gravă obiecţie care s-a adus acestei teorii constă în aceea că recunoaşterea are un caracter dizolvant, destructiv. A condiţiona autoritatea şi ordinele conducătorului de bunăvoinţa sau bunul plac al conduşilor ar însemna a anula însăşi ideea de obligaţie şi de ordine. Radbruch răspunde că, în acest caz de legitimare valorică, nu este vorba de un act psihologic, empiric, schimbător, ci de o adeziune principială, logică şi etică, referitoare la valori superioare care, dimpotrivă, fundamentează şi corelează obligatoriu puterea şi cetăţenii. După autorul german, aceste scopuri ultime ar fi justiţia, securitatea şi cultura. Pentru respectarea acestor valori îşi dă consimţământul corpul electoral şi pentru violarea acestora îl retrage. După ce stabileşte natura recunoaşterii, Radbruch remarcă multiplicitatea formelor în care se manifestă aprobarea şi dezaprobarea. Aprobarea nu are loc explicit, de la caz la caz, şi cu atât mai puţin entuziast - la fiecare plată de impozit, de pildă - ci în general şi implicit, confirmând legitimitatea globală a puterii. Consimţământul este susceptibil de grade şi metamorfoze. Faţă de promisiunile puterii, consimţământul rămâne adesea într-un orizont de aşteptare (absenţii, nedecişii!), faţă de neîmplinirea lor, se diminuează - scăderea popularităţii - iar la violarea lor făţişă şi dezastruoasă, se răspunde cu schimbare democratică sau cu o mişcare insurecţională.
O chestiune tulburătoare este dacă şi cum pot greşi, recunoaşterea şi consimţământul. De ce, intern şi extern, au fost admise, atât cât au fost, teroarea în timpul Revoluţiei franceze, Comuna din Paris şi mai ales de ce Hitler a triumfat în alegeri libere în 1934, iar comunismul a învins în două războaie şi a durat 72 de ani? Răspunsurile diferă în funcţie de statutul şi metodologia celor care le dau. Eseiştii filozofanţi vorbesc despre fosforescenţa răului, despre dinamismul contagios al urii politice sau, dimpotrivă, despre modul de acţionare al istoriei, justă şi sigură pe termen lung, dar permisivă, susceptibilă de devieri şi deturnări, pe termen scurt. Corsi e ricorsi, nu? Istoricii analişti explică, fără să justifice, succesele temporare ale extremismelor totalitare prin conjuncţia a trei cauze: 1. o situaţie de criză acută, generală, căreia trebuia să i se pună capăt oricum (în Germania din 1934: pierderea războiului, inflaţia, şomajul, umilinţa), 2. neputinţa regimului legal anterior (Republica liberală de la Weimar) de a da o soluţie şi 3. acceptarea de către democraţiile occidentale a expansionismului hitlerist în 1938 la München şi, mai târziu, a celui stalinist în 1945 la Yalta. Cauza principală a succeselor dictatorilor se afla însă mai adânc: în lipsa voinţei de a fi şi a se apăra a democraţiilor în lăuntrul cărora se repeta, până destul de curând, besser rot als tot - mai bine roşu decât mort. Şi poate a fost mai mult decât greutatea de a muri a celor bogaţi, culţi şi blânzi. Într-o analiză mai profundă şi mai crudă, apare că cedările ruşinoase au fost justificate şi camuflate prin autoînşelare, prin iluzia voită că "liberalismul se va socializa şi comunismul se va liberaliza". Sfârşitul amăgirii marxiste şi demararea procesului de demolare a comunismului s-au datorat tot unui fapt mental: s-a conştientizat necesitatea de a respinge categoric teroarea şi minciuna ca fundament al puterii. Superioritatea tehnică şi economică a democraţiilor occidentale a fost catalizatorul procesului, dar nu factorul determinant, de vreme ce ea exista şi anterior, în vremea cedărilor.



Axiologia românească a puterii

În spaţiul cultural românesc, până la 1848, legitimarea puterii s-a făcut în două moduri: 1. implicit sau subsidiar, în lucrări care aveau alt obiectiv, general, ca Învăţăturile lui Neagoe Basarab şi Descriptio Moldaviae a lui D. Cantemir şi 2. explicit, dar limitat la un aspect, la o circumstanţă sau la un caz al puterii, prin cugetări, maxime sau imagini, făurite la nivel popular, eclesiastic sau literar. Prima modalitate implicită, justifica "stăpânirile" în stil solemn, sentenţios, prin referire la voinţa divină (mila Domnului) sau la calităţile morale ale bunului voevod: înţelepciunea, vitejia, cumpătarea. În schema noastră, aceste fundamentări se situează în cadrul procesului de eticizare a puterii.
Cealaltă modalitate, explicită, de legitimări se manifesta în primul rând la nivel popular, folcloric, prin epitetele uneori pitoreşti sau imaginile totdeauna semnificative, cu ajutorul cărora poporul, "gura lumii", definea şi aprecia pe conducători: cel Bun, cel Rău, cel Viteaz, cel Cumplit. Chiar epitetele fizice sau circumstanţiale aveau o rezonanţă valorică: Şchiopul, Turcitul. Cu atât mai mult admirabilele metafore aplicate unor conducători fictivi: Ciubăr sau Papură Vodă, valabile şi astăzi.
La nivel cult, o neaşteptată justificare a puterii prin forţă vine din partea Mitropolitului moldav Dosoftei care, traducând Psalmii, a mai adăugat de la el următorul catren: "Minunată-i unda mării,/ dar mai tare-i Craiul ţării,/ căci pe toţi Craiul domoale,/ ca spuma mării cea moale". Totuşi aici este vorba de forţa care pune stavilă exceselor. "Domolirea se încadrează în viziunea roz, clementă, asupra puterii.
Ultima legitimare se referă la al doilea pol, consimţământul celor de jos. Idealizat, el este întrupat de devotatul şi sacrificatul Gruia din Vlaicu Vodă; realist el apare, exacerbat dar just, în agitaţia mulţimii care cere şi obţine capul lui Moţoc în nuvela Alexandru Lăpuşneanu de C. Negruzzi. Între aceste poziţii şi oarecum colorată sceptic, e de aşezat atitudinea maximelor de felul "schimbarea Domnilor, bucuria nebunilor", care atrage atenţia asupra problemei dezbătute mai sus, a consimţământului colectiv greşit.
Luate ca un ansamblu, aceste legitimări româneşti ale puterii cuprind într-un fel sau altul, o axiologie politică pătrunsă de un relativism înţelept, de un umanism deschis, binevoitor.



Mutaţiile actuale ale puterii

În perspectivă actualizantă, trebuie să constatăm că epoca noastră stă sub semnul consimţământului, e dominată de exuberanţa lui în continuă şi surprinzătoare instituţionalizare. Menţionăm numai trei procese capitale pe care le trăim zi de zi.
1. La nivelul cel mai înalt al puterii, consimţământul realizează o schimbare spectaculară, menţionată mai sus şi anume trecerea de la sistemul tradiţional de comandă, unitar, imperativ, închis, la centre plurale de iniţiativă şi de acţiune, precum partidele politice, sindicatele, mişcările de idei sau de stradă. În împrejurări ca alegerile sau mitingurile politice, puterea se fragmentează şi trece asupra tuturor, fiecare din noi se simte şi doreşte să fie recunoscut ca lider - parlamentar, ministerial, prezidenţial. Apetitul de comandă devine general şi se manifestă concret într-un domeniu oarecare: comunal, profesional, politic.
2. Alături şi în contrapunct cu centrul clasic de putere, Statul, consimţământul face să apară un nou protagonist: societatea civilă, în care intră intelectuali cu exigenţe etice, tehnocraţi cu competenţă profesiononală şi marea majoritate a cetăţenilor cu revendicări de schimbare, de mai bine. Acţiunile societăţii civile se pot exercita atât din afară, oarecum în opoziţie cu puterea statală, în care caz au un caracter de exigenţă morală, cât şi din lăuntru, ca reguli proprii de potenţare şi depăşire, ca un "drept fără Stat" aşa cum arată pe larg Laurent Cohen-Tanugi în lucrarea cu acest titlu, apărută în 1987, în care face un studiu comparativ al sistemului juridic de dominantă statală din Franţa şi cel de dominantă civilă din Statele Unite.
3. În sfârşit, la nivelul existenţei zilnice, ca mentalitate şi stil de viaţă, consimţământul însoţeşte şi susţine o triadă preferenţială care domină nu morala, ci moravurile de azi: confortul, divertismentul şi informaţia şocantă. Economic, ele duc la consumism; politic, la starea de fiesta şi spiritual, la cultura de masă. Bacon ar vorbi de noi idola fori: contul bancar, vedeta şi best-seller-ul.
Faţă de cele două teorii şi de mutaţiile expuse, poziţia noastră în problema legitimării este critic-sintetică. Puterea trebuie privită şi definită în dublă perspectivă şi prin atributele ei esenţiale. Ideal, puterea se întemeiază pe binele comun şi pe ipostaza juridică a acestuia, ideea de justiţie, iar pragmatic, pe adeziunea liberă şi raţională a comunităţii. Implantată în istorie, această concordanţă cristalizează în formele pe care le trăim de un deceniu - statul de drept şi integrarea în unităţi mai largi, continentale şi mondiale.



Puterea democratică. Ispite şi primejdii

Cu aceasta nu trebuie să credem că am atins perfecţiunea şi că istoria se sfârşeşte într-o beatitudine absolută, cum ne asigură Fukuyama. Nu, omenirea se confruntă cu noi probleme, cu noi pericole şi noi tentaţii ce se cer consemnate lucid. Problema fundamentală este aceea a tensiunii "particular-universal" sau, altfel spus, între varietate şi uniformitate. Democraţia globalizatoare va trebui neapărat să găsească modalitatea de concordanţă şi conlucrare între două valori pozitive: identitatea naţională şi exigenţele globale, adică între culturile bazate pe diferenţele creatoare, pe specificitatea lor şi civilizaţia bazată pe un model tehnico-economic unitar, coerent, eficace. Desigur, într-o ordine democratică, diferenţele (the right to disent) sunt benefice şi respectabile, dar nu e mai puţin adevărat că ele au nevoie indispensabilă de o bază comună (fundamentum divisionis) pentru a nu cădea în anarhie şi de un scop comun pentru a se implanta eficient în istorie. Acest focar al diferenţelor poate fi definit în diferite feluri: ca sporirea umanităţii din om, ca fericirea meritată prin virtute, ca progres şi desăvârşire în creaţie de valori etc.
Primejdiile noi care sfidează dinlăuntru şi din afară democraţia în curs de mondializare constau în: a) terorismul cu sau fără cauză (angry men), cu efecte previzibile sau paradoxale (efectul Stockholm - victima îndrăgostită de călău) şi b) fundamentalismul nu numai islamic, mistic şi fanatic, susceptibil de a deveni putere ocultă, organizaţie subterană greu de atins. De adăugat comerţul internaţional invizibil, cu arme sau droguri şi mentalitatea aberantă de sectă, ucigaşă şi sinucigaşă.
În sfârşit, ispitele născute chiar în interiorul democraţiei prin alterarea valorilor ei autentice, face să apară ersatz-uri facile, dar nocive, substitutive comode, dar degradante. În acţiunile şi în discursurile politice, în loc de argumente convingătoare, se recurge la imagini, în loc de idei, se strigă slogane rimate. Un singur exemplu, din cele multe. E mai uşor să repeţi I like Ike decât să dovedeşti superioritatea unui preşedinte general şi necesitatea unui program conservator cu trese militare. Încă mai dăunătoare sunt ispitele guvernanţilor democraţi: preocuparea excesivă de imagine, obsesia permanentizării la putere, nevoia biologică de a nu ieşi din scenă, de a nu fi uitat.
Dacă într-un sistem democratic aceste "alunecări" nu pot fi împiedicate înainte să se producă, ele pot fi totuşi cunoscute, condamnate şi corectate post factum. Mai dificil de identificat şi sancţionat sunt însă marile ispite: manipularea opiniei publice prin uriaşe mijloace tehnice (ziare, televizor, internet) şi isterizarea comunităţii prin minciună şi profanare.
Statele de azi, alcătuite democratic şi orientate integrativ, împreună cu societăţile civile corespunzătoare, moralmente active, au posibilitatea şi obligaţia de a da acestor challenges răspunsurile juste, îndreptăţite şi deschizătoare de viitor. Aceasta este legitimitatea în prospectivă a puterii actuale: capacitatea de ripostă şi de depăşire a încercărilor de dezumanizare.