Jacques de Voragine, Legenda
Aurea. Vieţile Apostolilor, cuvânt
înainte de Teodor de Wyzewa,
traducere din limba franceză de
Gabriel Avram, Editura Herald,
Bucureşti, 2016, 172 p.
În acest an, a apărut în limba
română o mică selecţie de
texte despre vieţile
apostolilor, din ciclul de
istorii hagiografice Legenda
Aurea. În lumea Evului
Mediu occidental, această
carte poate să fi circulat la un
moment dat chiar mai mult
decât Biblia . Cert este că,
din incunabulele păstrate, au
supravieţuit mai multe ediţii
ale acestei lucrări decât ale
Cărţii Cărţilor, iar cele peste
opt sute de manuscrise
medievale păstrate sunt
adevărate opere de artă, fiind
împodobite cu preţioase
miniaturi şi caligrafii.
Deşi o colecţie de vieţi de sfinţi,
organizată după calendarul liturghiilor
catolice de peste an, Legenda Aurea
a circulat şi a funcţionat în lumea
apuseană altfel decât sinaxarele
creştinismului răsăritean, cu care am
putea, în linii mari, asemăna-o.
Însumând aproximativ o mie de pagini,
scrise în latină, această culegere
de legende nu era, asemenea mineielor
(sau sinaxarelor) ortodoxe, o carte
de dogmă bisericească (destinată
cultului), ci, după taxinomiile propuse
de medieviştii noştri, mai degrabă
una de lectură bisericească (oferită
instruirii). Chiar şi aşa însă, în practica
Bisericii Catolice graniţele nu erau
foarte stricte, de vreme ce preoţii
obişnuiau adesea să citească fragmente
din ea în timpul slujbelor. Acest lucru
s-a datorat, însă, în mare măsură
faptului că autorul volumelor a fost
un călugăr dominican şi teolog respectat
din secolul al XIII-lea, Jacopo da
Varagine, ulterior arhiepiscop de
Genova (consacrat, datorită ediţiei
în limba franceză a Legendei Aurea
din 1476, de la Lyon, şi sub numele
de Jacques de Voragine), iar viaţa sa
a fost un exemplu de conduită morală,
după un model de umilinţă şi simplitate
mai degrabă de tip franciscan decât
dominican.
În 1816, a fost chiar beatificat de
Biserica Catolică, iar Legenda Sanctorum,
numită la puţin timp de la apariţie,
datorită succesului său, „Aurea”, a
rămas ca fiind principala sa operă,
deşi nu mai puţin importantă a
fost, în epocă, traducerea pe care a
dat-o Bibliei în italiana vernaculară.
Când a întocmit însă, pe la 1260, susnumita
compilaţie de legende
hagiografice, a procedat invers faţă
de compatriotul (şi urmaşul său la
scurt timp) Dante: a ales latina,
considerată o cale mai sigură de a
transmite acest tip de „învăţătură”
maselor, cu girul Bisericii şi al propriei
sale autorităţi ecleziastice; ceea ce
s-a şi întâmplat, cartea fiind adoptată
imediat de Biserică, dar totodată şi
tradusă, încă din primele sute de ani,
în mai multe limbi europene. În felul
acesta, deşi citită (pe ne-înţelesul
maselor analfabete) în biserici şi,
conform unui studiu recent, chiar
folosită în şcoli ca un text de abecedar,
ea a devenit totodată accesibilă
poporului prin traduceri şi, pe această
cale, a putut pătrunde nediferenţiat
şi în lumea atelierelor de meşteşugari.
Astfel, în scurtă vreme a ajuns să
constituie principala sursă iconografică
în decorarea capelelor, a bisericilor
şi catedralelor cu vaste cicluri narative
inspirate din vieţile sfinţilor.
Succesul medieval al cărţii provine
din simplitatea limbajului ales şi
renunţarea la dogme. La acestea
se adaugă, bineînţeles, elementele
de fabulos şi miraculos ale naraţiei,
care, deşi aplicate unor figuri istorice,
nu erau supuse nici celei mai mici
contestări în epocă. Voragine a apelat,
în alcătuirea „vieţilor” sale, la scrieri
patristice şi evanghelii apocrife agreate
de Biserică, şi deci acceptate să ajungă
la urechile şi ochii credincioşilor între
pereţii lăcaşelor de cult. Unele apocrife
erau, de altfel, chiar necesare şi, prin
urmare, indicate de către autorii
programelor iconografice (deseori
comanditari bisericeşti), considerându-se
că textele canonice conţin prea multe
goluri despre unele perioade cheie
din viaţa Lui Iisus Hristos, a Fecioarei
şi a sfinţilor, fapte care se cuveneau
şi ele zugrăvite. Iar aceste goluri
nu puteau fi umplute decât cu ajutorul
unor apocrife atent selectate, la care
s-au adăugat ulterior vieţile unor
sfinţi locali, servind nevoii insaţiabile
de sacru a maselor.
Legenda Aurea a avut şi ea destinul
lesne de prezis al interpolărilor, cu
editori mai mult sau puţin indiferenţi
la acest aspect, dar şi cu unii foarte
scrupuloşi în a despărţi textul original
de adaosurile ulterioare. De exemplu,
dacă William Caxton, marele tipograf
englez din sec. XV, a sporit cu aproape
o treime corpusul traducerii sale din
limba latină, adăugând textelor din
originalul latin capitole din ediţii
franceze şi engleze mai timpurii,
pe de altă parte, traducătorul francez
Teodor de Wyzewa, după care s-a
realizat şi această mică ediţie în limba
română, a întreprins totul, în sec.
XIX, pentru a elimina falsurile din
traducerea sa.
Nici Voragine însuşi nu a fost mai
puţin scrupulos. Deşi o carte de
popularizare, chiar de vulgarizare
teologică (aşa cum s-a spus), Legenda
Aurea se prezintă în faţa posterităţii
cu toată străduinţa acestuia de a
selecta „adevărul” despre sfinţi şi de
a chestiona neverosimilul doctrinal,
uneori chiar cu precizări privind
îndoielile sale referitoare la surse.
De exemplu, povestind despre o
pedeapsă sângeroasă, pe care Sfântul
Apostol Toma i-o aplică unui maestru
de ceremonii de la curtea regelui
Indiei, autorul contestă veridicitatea
legendei, nefiind plauzibil ca un
apostol al Lui Hristos să se răzbune
din vanitate. Alteori, îndoielile se
nasc firesc chiar în mintea cititorului:
de exemplu, poate fi un copil condamnat
să se nască mort doar pentru că este
fiul unui criminal? În doctrina creştină,
copiii nu preiau păcatele părinţilor.
Sau, în Viaţa Sf. Apostol Iacov cel
Mic, zis „fratele Mântuitorului”, aflăm
că „semăna atât de tare la chip cu
Isus Christos, încât adeseori era
confundat cu El” (p. 89). Dar, de
vreme ce se înrudeau prin Iosif, cum
a fost posibilă asemănarea? Autorul
nu îşi pune această întrebare.
Preţioasă este contribuţia despre
Sf. Apostol Matia, care l-a înlocuit
printre apostoli pe Iuda Iscarioteanul,
după moartea acestuia. De fapt,
povestea ce îi este rezervată conţine,
în proporţie majoritară, istoria
celui pe care îl înlocuieşte şi care,
detestat simbol al trădării şi al disperării,
nu avea loc (dar nici nu putea lipsi)
dintr-o astfel de lucrare.
Cu excepţia lui Iuda, toate vieţile
apostolilor sunt organizate în jurul
misiunilor lor de evanghelizare a lumii:
Sf. Andrei în Sciţia, Sf. Matei în Etiopia,
Sf. Toma sau Sf. Bartolomeu în India,
Sf. Ioan Evanghelistul în Asia şi insula
Patmos (unde va scrie Apocalipsa după
Ioan) etc. Multe întâmplări sunt
consacrate întrecerilor cu magi, vrăjitori,
adepţi ai unor culte păgâne, sau cu
Diavolul însuşi, demonizând fiinţe din
jur sau luând chip frumos. Confruntările
cu idoli sau cu adepţii altor culte se
întâlnesc şi în Vechiul Testament (vezi
întrecerea Sf. Ilie cu zeul Baal) şi
continuă şi în acest prim veac posthristic,
esenţial pentru extinderea noii
religii şi apărarea împotriva heterodoxiei.
O formulă recurentă o reprezintă,
bineînţeles, şi martiriul apostolilor,
răstigniţi, lapidaţi, decapitaţi, jupuiţi
de vii. Sfârşitul lor respectă obligatoriu
adevărul istoric, şi constituie principalul
indiciu privind locul îngropării moaştelor
şi apariţia unor fenomene de venerare
locale (vezi, de exemplu, Bazilica San
Marco din Veneţia sau San Pietro din
Roma). Nu în ultimul rând, în paralel
cu demascarea idolilor, evanghelizarea
presupune şi descoperirea unor
continuatori providenţiali, proveniţi
din cele mai diverse colţuri ale
lumii şi culte, cu istorii personale locale
şi convertiri miraculoase. Iar între
convertiţi şi continuatori, femeile joacă
un rol aparte, fiind deseori primele
receptacule ale noii credinţe. Ca şi
în Faptele Apostolilor, este evident şi
în Legenda Aurea că Hristos, asemenea
promisiunii făcute înaintea Înălţării,
îi îndrumă mistic, li se arată şi, în final,
îi ia la El, ca în momentul ridicării la
Ceruri a Sfântului Ioan Evanghelistul
sau odată cu martiriile Sfinţilor Apostoli
Petru sau Andrei, des reprezentate şi
iconografic. Europa are în această
carte un spaţiu al fabulosului mistic,
din care a hrănit spiritul popular şi
inspiraţia vechilor maeştri.
