Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Cronica Traducerilor:
Lecţia responsabilităţii de Mihai Gheorghiu

Urmare a unei descoperiri nesperate, cartea publicată în Germania în anul 2000 sub titlul Geschichte eines Deutschen (Istoria unui german) este o foarte interesantă mărturie despre instaurarea nazismului în Germania. Cartea a fost scrisă în 1939 după ce autorul a emigrat în Marea Britanie, fiind probabil, pe de-o parte efortul de purificare personală după o experienţă dramatică şi traumatizantă, iar pe de altă parte intenţia de a prezenta publicului englez istoria grotescă a unei tiranii contemporane. Războiul a împiedicat publicarea în Marea Britanie a cărţii care s-a intitulat atunci, după dorinţa editorului, "Germany, Jekill and Hyde", astfel încât mărturia scriitorului a rămas necunoscută timp de cincizeci de ani.
           
În luptă cu statul este, după cum o defineşte chiar Haffner, povestea unui duel între individ, care tinde natural să-şi prezerve libertatea şi propria umanitate, şi leviatanul statului totalitar nazist. Ceea ce particularizează şi face din mărturia lui Haffner o lectură care pasionează este descrierea construcţiei de sine, povestea unui Bildung într-o epocă apocaliptică. Copilul, adolescentul, apoi tânărul se defineşte pe sine, învaţă să-i definească pe ceilalţi, trăieşte conflictele epocii, se maturizează într-o societate care literalmente explodează, rămânând fără chip şi fără limite umane. O permanentă pândă a conştiinţei pentru definire şi autodefinire, pentru înţelegerea istoriei şi a germanităţii. Primul război mondial, republica de la Weimar, comunismul, nazismul şi epoca sa de "glorie". O societate permanent scindată, permanent în conflict, care îşi condamnă oamenii la absurd şi grotesc. Atunci şi acolo, ceea ce se întâmplă este eliminarea posibilităţii de a alege politic, temelia oricărui totalitarism. Ca cetăţean, la un moment dat, nu mai poţi alege, termenii alegerii dispar sau sunt trucaţi. Libertatea, ca simplă şi clară relaţie cu ceilalţi, dispare, este anihilată de o multitudine de obstacole care zilnic încep să lege pe nesimţite. Toată această ţesătură de normal care devine patologic, picătură cu picătură, zi de zi, cuprinzând oameni, locuri, instituţii, relaţii constituie povestea lui Sebastian Haffner. Povestea unui om care alege să rămână om. Pentru că în epoca sinistră a instaurării nazismului (sau a comunismului, am putea completa), dacă alegerea politică îţi este interzisă, alegerea interioară de a continua să exişti ca om şi nu ca "rinocer" este încă o alegere posibilă, urgentă şi necesară.
           
"Vacanţa de vară" a fragilei păci europene sfârşeşte în 1914 şi niciodată nu va mai reveni. Mai întâi "jocul" războiului, apoi al revoluţiei, abdicarea Kaiserului, învăţarea "limbii înfrângerii", toate venite prea repede pentru un copil de 11 ani, dar toate asumate ca incipit traumatic al naşterii unei conştiinţe.
           
Vocea autorului este mereu cea a maturităţii, a conştiinţei critice, traumatizate, înfricoşate de perspective, dar permanent atentă la drumul parcurs, la evenimentele trăite care au lăsat urme de neşters, atentă la istoria care îşi devoră actorii şi sensul. Povestea curge cronologic, dar este permanent reaşezată, stratificată, ţesută cu o judecată matură a îngrijorării. Istoria Germaniei devine un carnaval apocaliptic: revoluţia, contrarevoluţia, lupte de stradă, greve, sărăcie, foamete, mândrie naţională, şovinism, antisemitism. "Era greu să deosebeşti posibilul de imposibil" - atributul esenţial al oricărei perioade în care singurele lucruri sigure sunt anarhia şi neputinţa înfrigurată a aşteptării unui sfârşit al degringoladei.
În această Germanie a deceniilor doi şi trei, ca o curte mizerabilă a miracolelor, înfricoşată şi totuşi mândră, se găsesc semnele tuturor conflictelor, ale tuturor crimelor de mai târziu.
           
Conştiinţa matură a autorului ne introduce în interstiţiile societăţii şi ale istoriei germane de după primul război mondial până la instaurarea nazismului. Haffner are o conştiinţă critică a propriei germanităţi. Sunt pagini întregi de consideraţii asupra viciilor societăţii germane, asupra laşităţii şi mimetismului germanului mediu.
           
Pasionante, pentru că sunt juste şi exacte, sunt şi paginile despre numirea lui Hitler în funcţia de cancelar al Reich-ului în 30 ianuarie 1933. În acelaşi context este analizată trădarea tuturor partidelor parlamentare care au abandonat lupta cu Hitler şi nazismul, trădare urmată de instaurarea terorii pentru toţi. Haffner insistă adeseori asupra exercitării unui mecanism implacabil de instaurare a violenţei, a terorii, a unei vieţi carcerale în chiar epiderma încă netumefiată a vieţii cotidiene, viaţa se schimbă fără a modifica imediat şi radical scheletul obişnuinţei noastre cotidiene. Poate acesta este motivul, sugerează autorul, fără a fi totuşi convins, că oamenii nu reacţioneză la moartea şi crima care îi înglobează într-un act suprem de confuzie şi indistincţie a elementelor umane şi non-umane. Există totodată laşitate, confuzie mentală, manipulare, beţie a violenţei, un soi de magnetism animal şi altele care dau până la urmă reţeta aceasta de sânge şi drog fatal a instaurării nazismului.
           
Este, cred, interesantă încercarea de a citi textul lui Haffner într-o permanentă paralelă mentală şi existenţială cu propria experienţă a fricii, servituţii, violenţei, crimei şi minciunii instituţionalizate desfăşurate de comunismul edificat cu trupurile şi minţile noastre la fel de labile, de nepregătite, ca ale germanilor primei jumătăţi de secol.
           
O altă temă a cărţii, a înseşi luptei lui Haffner împotriva nazismului, este antisemitismul nazist care s-a manifestat permanent. Boicotul magazinelor evreieşti, al avocaţilor, al medicilor, mai târziu legile rasiale şi apoi lagărele. Experienţa cotidiană a excluderii, a îndemnului la violenţă faţă de oameni care până ieri erau colegi, prieteni sau rude, răspunsul la întrebarea apocaliptică: "Sunteţi arian?", toate asaltează şi desfid umanitatea.
           
Privirea în urmă a lui S. Haffner este totodată o privire disperată înainte. Tipul acestei priviri este definit chiar în cuprinsul cărţii: a privi la ziua următoare ca într-un abis deschis.
           
Întreaga carte încearcă să răspundă unei întrebări care la un moment dat este formulată cu claritate: "Ce este istoria? Unde are ea loc?". Răspunsul lui Haffner este că istoria nu se petrece cu adevărat numai în cancelariile guvernelor, ci cu deosebire între anonimii care contează în general numai ca victime sau soldaţi fără chip şi fără nume. Istoria, oricât ne-am lamenta, devine, se instaurează sau uneori se dizolvă prin noi şi printre noi. Ceea ce noi trăim, facem sau nu facem, spunem sau nu spunem, creează istoria, o fac vie şi constituie totodată drama noastră interioară şi povestea lumii în acelaşi timp. Nimic nu ne dispensează de propria noastră situare, de propria noastră acţiune sau inacţiune, istoria devine inumană şi prin noi, cei slabi, cei mulţi, cei fără putere sau dimpotrivă redevine umană şi prin acţiunea noastră. În ultimă instanţă lecţia lui Sebastian Haffner este lecţia responsabilităţii, a libertăţii ca necesară menţinere a propriei noastre umanităţi.

Parteneri Romania literara




                 

                                   

           

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara