Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Lecturi la zi:
Lecţia de demnitate de Tudorel Urian

1985-1988. Doi termeni introduşi de Mihail Gorbaciov în vocabularul politic – „perestroika" şi „glasnost" – zguduie din temelii vechiul curs al istoriei. Ştirile se succed cu repeziciune, în Polonia, Cehoslovacia şi Ungaria se simte vînt de libertate. Saharov şi Walesa sosesc la Paris pentru a participa, în calitate de invitaţi oficiali ai preşedintelui Franţei, François Mitterrand, la manifestările organizate pentru celebrarea celei de-a patruzecea aniversări a Declaraţiei internaţionale a drepturilor omului. Adam Michnik este condamnat la trei ani de închisoare în urma procesului de la Gdansk. Este timpul acţiunii. Disputele cu iz de cafenea dintre Sartre şi Raymond Aron fac parte dintr-o altă epocă, deşi au trecut doar cîţiva ani de la dispariţia protagoniştilor. Eroi aflaţi în mitologia noastră culturală, pe care îi credeam veşnici, trec în nefiinţă: Vladimir Jankélévitch, Jorge Luis Borges, Mircea Eliade, Ion Caraion şi Constantin Noica. Thierry Wolton este tîrît într-un şir nesfîrşit de procese după apariţia faimoasei sale cărţi Le KGB en France. Ion Mihai Pacepa ridică vălul de pe chipul hidos al regimului Ceauşescu prin publicarea în Occident a unor dezvăluiri picante din culisele puterii (Orizonturi roşii). În România, regimul Ceauşescu a intrat în faza sa demenţială. Este epoca de aur, a „alimentaţiei raţionale" şi a economiilor de tot felul de la curent electric la benzină, sticle şi hîrtie. În spitale se moare pe capete din cauza frigului, foametei şi lipsei de medicamente. Televiziunea emite două ore pe zi, iar din sălile de cinematograf au fost scoase pînă şi filmele sovietice, considerate prea îndrăzneţe. Celebrul Dulea face legea în politica editorială. Ana Blandiana publică faimoasele sale poeme din revista „Amfiteatru" şi este imediat interzisă. Părintele Calciu, Dorin Tudoran şi Mihai Botez reuşesc să părăsească ţara după ani întregi de tracasare şi teroare. Inginerul Gheorghe Ursu (Babu) este ucis în bătaie în arestul Securităţii. Doina Cornea şi Dan Petrescu sînt supravegheaţi la vedere, cu ostentaţie. Biblioteca Municipală „Mihail Sadoveanu" organizează la o uzină din Bucureşti o şedinţă de demascare a lui Octavian Paler după apariţia romanului Un om norocos. Un oarecare Ion Iliescu este invitat la Moscova de conducerea sovietică (1986) şi apare zvonul că acesta ar fi singurul înlocuitor posibil al lui Nicolae Ceauşescu. Gorbaciov vizitează Bucureştiul în primăvara anului 1987 şi inflamează speranţele românilor într-o schimbare de regim care nu se produce. Exasperaţi, muncitorii braşoveni se revoltă, la 15 noiembrie 1987, iar acţiunea lor se bucură de o amplă reflectare în media occidentale. Posturile de radio „Europa Liberă", „BBC" şi „Vocea Americii" deţin cote nemaiîntîlnite de audienţă fiind singurele mijloace corecte de informare aflate la îndemîna românilor.
           
Pentru mulţi români din ţară Doamna Monica Lovinescu este o legendă a rezistenţei anticomuniste. Vocea sa inconfundabilă a menţinut vie speranţa atunci cînd totul părea pierdut, iar emisiunile sale culturale (realizate la Paris, împreună cu Virgil Ierunca) au impus un sistem de valori în răspăr cu cel promovat de autorităţile comuniste. Un sistem de valori adevărat care lua în considerare calităţile estetice ale operei, fără a elimina însă din ecuaţie prestaţia etică a scriitorului (artistului) în discuţie. Jurnalele Doamnei Monica Lovinescu sînt documente istorice de importanţă majoră. Aflată mereu în centrul evenimentelor, atentă la tot ce o înconjoară, Doamna Monica Lovinescu îşi notează cu scrupulozitate ceea ce vede şi aude. O activitate anostă şi obositoare, aparent inutilă (comoditatea ne face să ne imaginăm că vom reţine evenimentele importante care ne-au marcat într-un fel sau altul viaţa), ale cărei roade se văd mult mai tîrziu în timp.
          
Ca şi în celelalte volume ale însemnărilor sale zilnice, notaţiile Doamnei Monica Lovinescu din Jurnal. 1985-1988 sunt orientate spre exterior, nu spre tribulaţiile sinelui. Ele sînt indicatorul perfect pentru ceea ce s-ar putea numi l’air du temps. Privite post-factum notaţiile jurnalistei de la „Europa Liberă" indică într-un fel semnele perioadei revoluţionare care avea să cuprindă fosta Europă comunistă în mai puţin de un an de zile de la scrierea ultimei însemnări. Faţă de precedentul jurnal – 1981-1984 – se simte o accelerare a pulsului istoriei. Evenimentele se succed cu repeziciune. Reacţiile autorităţilor comuniste (de la noi, dar şi de aiurea) sînt bîlbîite, contradictorii, ilogice (se fac arestări, cei în cauză sînt eliberaţi, din nou arestaţi, sînt interzise vizele pentru ziarişti, dar se permite intrarea lor în ţară cu vize turistice, telefoanele dizidenţilor de acasă, funcţionează aleatoriu la apelurile occidentalilor). Din păcate însă nici reacţiile occidentalilor nu sînt cu mult mai coerente. La „Europa Liberă" trebuie pusă la punct o întreagă strategie pentru a se putea da pe post informaţii legate de situaţia dramatică din România.
          
În anii ’80 Doamna Monica Lovinescu era ştiută ca una dintre vocile distincte ale postului de radio „Europa Liberă". Jurnalul demonstrează însă că activitatea ei nu s-a redus la denunţarea pe calea undelor a abuzurilor puterii comuniste şi a imposturii culturale. Dacă a existat un război împotriva comunismului, atunci se poate spune că Doamna Monica Lovinescu s-a aflat în prima lui linie. Într-o vreme în care oficialităţile americane, din raţiuni diplomatice, au impus postului de radio „Europa Liberă" o oarecare moderaţie în criticarea „democraţiei originale" - marcă inconfundabilă a regimului Ceauşescu - în Franţa, Monica Lovinescu a pus la punct – împreună cu Mihnea Berindei, Dinu Zamfirescu etc. – o strategie în trepte pentru a face să treacă pe post ştirile cele mai incomode. Aceasta presupunea într-o primă etapă trimiterea în ţară a unor ziarişti francezi (Mihnea Berindei se ocupa de instruirea acestora). Pentru a nu deveni suspecţi în ochii autorităţilor ei trebuiau să contacteze pe lîngă scriitorii „buni" (termenul are aici doar conotaţii morale), Manolescu, Pleşu, Dinescu, Liiceanu şi scriitori „răi", colaboraţionişti, Adrian Păunescu, Eugen Barbu, Dinu Săraru. La întoarcere, aceşti jurnalişti occidentali trebuiau să scoată din ţară cît mai multe fotografii, filme, manuscrise ale dizidenţilor, probe ale terorii din România. O dată întorşi realizau materiale incendiare pentru media şi marile agenţii de ştiri occidentale. De abia aceste articole apărute în marile cotidiane franceze sau pe fluxurile de ştiri ale agenţiilor puteau fi luate drept suport pentru ştirile „Europei libere". Şi nici măcar acestea în toate cazurile. Ceea ce producea un firesc sentiment de frustrare şi descurajare. „Telefon de la Stroescu: îi propusesem să-i strîng presa franceză într-o ediţie «Teze…». Dar îi e vizibil teamă de termenii prea tari: «paranoia» nu poate trece, spune el. – Chiar într-un editorial din Le Monde? Chiar. Aşa că fac ei cenzură acolo. După care mai au îndrăzneala să scrie împotriva cenzurii din ţară – chiar dacă nu e acelaşi lucru. Totuşi, totuşi – să cenzurezi Le Monde. Nu lupt pentru că nu e esenţial. Şi poate pentru că sînt într-o fază de saturaţie" (p. 216). Entuziasmul Doamnei Monica Lovinescu pare de nezdruncinat, chiar dacă şansele izbînzii nu se întrevăd încă. Puţinele momente de ezitare sînt pricinuite de demisiile morale, inexplicabile ale unor conştiinţe ce păreau impecabile (o mare deziluzie a fost angajarea lui Samuel Beckett în disputele electorale din Franţa după zeci de ani de superioară tăcere) sau de opţiunile nefericite ale unor români scoşi cu mare greutate din ţară şi ajutaţi să îşi facă un rost în Occident. O deziluzie i-a produs Matei Vişniec: „De cînd s-a lăsat prins în mrejele combinate ale lui Breban şi Virgil Tănase (…) m-a dezamăgit (încă unul!). (p. 278) Alta, conflictul dintre părintele Calciu şi Dorin Tudoran (Tudoran l-ar fi denunţat pe părintele Calciu la nişte senatori americani ca fascist; în replică acesta l-a făcut pe Tudoran agent comunist).
          
Însemnările Doamnei Monica Lovinescu restituie memoriei noastre unele fapte şi gesturi pe care, poate, le-am ştiut şi le-am uitat, sau pe care le vedem astăzi, dată fiind evoluţia ulterioară, în cu totul altă lumină: cine îşi mai aminteşte că 57 de intelectuali cehi, în frunte cu Vaclav Havel au făcut o grevă a foamei de 24 de ore în semn de solidaritate cu muncitorii braşoveni? Sau că la Moscova Andrei Saharov a subscris Apelului Chartei ’77 pentru ca ziua de 1 februarie să fie declarată zi de solidaritate cu poporul român? Ori că în Polonia a avut loc o manifestaţie pro-Braşov reprimată în forţă de poliţie ?(vezi p. 272) Istoria anilor ’80 nu a dus lipsă de gesturi sublime, multe dintre ele rămase pînă astăzi sub o inexplicabilă tăcere. Puţină lume îşi mai aminteşte astăzi că regretatul Mihai Botez care suferise bătăi crunte în beciurile Securităţii şi care ştia că a fost iradiat a refuzat să se facă publicitate cazului său pentru a nu inhiba acţiunea altor virtuali protestatari. Sau că pe lîngă dizidenţii consacraţi existau scriitori care ofereau informaţii Europei Libere, asumîndu-şi riscuri deloc de neglijat, fără a beneficia de faima unor mari rezistenţi ai regimului comunist: Augustin Buzura, Geta Dimisianu, Constantin Abăluţă, Dan Hăulică.
          
Jurnalul Doamnei Monica Lovinescu este lecţie de deontologie profesională, demnitate, spirit civic, sacrificiu de sine în folosul comunităţii şi (să nu ne ferim de cuvinte) dragoste de ţară. În faţa exemplarităţii unei vieţi precum cea a Doamnei Monica Lovinescu suntem datori cu o reverenţă.

Parteneri Romania literara




                 

                                   

           

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara