Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Cronică Literară:
Lebăda neagră de Cosmin Ciotloş

Mircea Cărtărescu, Solenoid, Bucureşti, Editura Humanitas, 2015, 840 pag.

Sfârşit de octombrie 1977. Mircea Cărtărescu citeşte, la Cenaclul de Luni, întinsul poem Căderea. Reacţia sălii e una de încremenire admirativă.

O recunosc participanţii, o va recunoaşte şi mentorul grupului atunci când, trei ani mai târziu, va comenta într-o cronică volumul Faruri, vitrine, fotografii. Moneda a căzut pe faţa ei luminoasă, pe faţa fastă. Ar fi fost improbabil ca lucrurile să se fi petrecut altfel. De fapt, dacă e să fim mai degrabă ştiinţifici decât retorici, ar trebui să spunem că ar fi fost „foarte puţin probabil” (ghilimelele sunt o trimitere la cel mai vocal şi mai pasionat teoretician al acestui concept, Nassim Nicholas Taleb, care l-a investigat minuţions în Lebăda neagră). Şi totuşi, în lumea noastră sublunară, ipoteza s-ar fi putut realiza. E primum movens al acestei cărţi, „la”-ul în virtutea căruia Mircea Cărtărescu îşi acordează viziunile şi scenariul, alegând, din infinitatea de lumi posibile care i se oferă, una singură şi urmărind-o nu doar inspirat, dar cu uimitoare sagacitate, până la ultimele consecinţe. Cum ar fi fost dacă, eşecul producându-se, acesta ar fi inhibat cariera literară a scriitorului? Dacă, desfiinţat în acea seară, s-ar fi repliat într-o tăcere etanşă şi-ntr-o existenţă, socialmente, mediocră? Nu e vorba de speculaţii jucăuşe sau de „fandacsii” caragialeşti. Dimpotrivă, sunt întrebări a căror simplă enunţare în intimitate presupune un imens curaj moral. Cu atât mai mult cu cât nu vin din partea unui aspirant nesigur, ci sunt rostite răspicat, plenar şi sincer de unul dintre marii autori ai literaturii române. Ideea în sine e în măsură să producă o „crampă mentală” de felul celor despre care vorbea Wittgenstein, iar pentru a susţine o ficţiune speculativă mi se pare suficientă.

Numai că Solenoid nu e (doar) o ficţiune speculativă. E, în primul rând, un document metafizic excelent temperat literar. Materia acestei cărţi (greu de calificat tipologic, dar având o arhitectură romanescă) răspunde fără rest şi interogaţiei de fond, şi altora, subiacente. Să spun dintrunceput că, pe acest palier, Solenoid poate fi privit ca o variaţiune pe tema cunoscutului (de la René Barjavel) paradox al bunicului: nu ne putem întoarce în timp (şi nu putem acţiona decisiv, acolo) pentru că orice intervenţie ar avaria (cu consecinţe exponenţial mărite) prezentul din care am plecat, deci şi pe noi înşine în ipostază de exploratori. Sigur că, la Mircea Cărtărescu, „autofanticidul” (cum a fost numit) e doar unul „în efigie” şi, prin urmare, consecinţele vor fi, şi ele, simbolice. Căci, abandonând scrisul profesionist, protagonistul nu-şi abandonează lumea interioară. El trăieşte, în forme discret modificate (sau, alteori, substanţial amplificate) ceea ce, senzorial, ar fi putut trăi viitorul autor al Nostalgiei şi-al celorlalte cărţi. Artificiul logic e impecabil construit şi justifică fiecare picătură din sistemul de vase comunicante pe care s-ar putea spune că uneori Solenoid îl activează. Mă refer, în primul rând, la Orbitor, desigur, al cărui „geamăn” este această carte (aşa cum, acolo, Victor e fratele cu situs inversus totalis), sau cu jurnalele din care provine galeria de vise, dar şi, să zicem, la Ruletistul, al cărui motto (din T.S. Eliot) e trecut aici într-o formă alterată şi, pentru drama din miezul acestei cărţi, elocventă: „Aveam douăzeci şi cinci de ani şi nici un viitor pe pământ. De un an eram profesor în fundul Colentinei, de unde ştiam (ştiu şi acum) că aveam să ies la pensie” (p. 73).

Regret că spaţiul restrâns al cronicii nu-mi permite să problematizez mai amănunţit ideaţia acestei cărţi, în care Mircea Cărtărescu se dovedeşte un maestru al contrafactualului „la scară redusă”. Nu datele istoriei mari sunt implicate aici (ar fi fost la-ndemână şi inabil), ci cele câteva „constante” care, printr-o dereglare fină, pot schimba ele însele consistenţa unui întreg univers. Şi, spunând asta, am în nu doar cunoscutul eseu al lui Borges despre arta insultei (şi odată cu el, o întreagă tradiţie cabalistică), dar şi aşa-numitul „principiu antropic” postulat de fizicieni. În sfârşit, discuţia ar merita purtată cu atât mai mult cu cât la Mircea Cărtărescu această zonă reflexivă e imbricată în paginile cărţii până-ntr-acolo încât decelarea raţionamentului (impecabil, credeţi-mă pe cuvânt) devine o aventură în sine. Şcoala din capătul Colentinei nu mai e „cea şcoală 41” din Levantul, ci o oarecare 86, cenaclul-ferment al poeziei generaţiei optzeci se numeşte, aici, Cenaclul Lunii (cu o legendă onomastică propiţiatoare, la polul opus faţă de realitatea cutremurului din 4 martie: „Era un cenaclu tânăr, înfiinţat doar cu un an înainte, care- şi luase numele de la luna uriaşă, perfect rotundă, care plutise deasupra Universităţii în prima seară de cenaclu”, ni se spune la p. 42). Sunt variaţii minuscule, dar neîntâmplătoare (şi, în tot cazul, altceva decât nişte simple găselniţe ironice). Sensul lor rezonează indicibil cu sensul întregii cărţi.

Cu toată infuzia realistă şi cu toate exploziile onirice atât de caracteristice scrisului lui Mircea Cărtărescu, omogenitatea (mai mult: organicitatea) e trăsătura dominantă în Solenoid. Fie că povestea se concentrează asupra faunei de profesori de gimnaziu de la o şcoală periferică (plini, aceştia, de infatuări ridicole şi cultivând un ezoterism Biedermeier), fie că alunecă înspre un conspiraţionism livresc (cu accentul plasat întotdeauna pe al doilea cuvânt), fie că ochiul narativ se focalizează asupra „vizitelor” nocturne, senzaţia se păstrează. „Anomaliile” al căror inventar difuz îl face acest manuscris (suntem în cadrul convenţiei) cresc una din alta şi se explică una pe cealaltă. Oricâtă arguţie ar implica regimul analitic al cărţii, romanul rămâne extrem de mobil sub raportul semnificaţiilor epice. Un episod oarecare din copilărie reverberează până-n centrul acestui univers. Întâlnirea cu o carte a lui Ethel Lilian Voynich va conduce către explorarea misteriosului manuscris Voynich (cercetat în van inclusiv de părintele manierismelor formale, Athanasius Kircher). Simpla conexiune genealogică îi va da lui Mircea Cărtărescu ocazia să vorbească despre spaţiile pluridimensionale şi, pe urmele lui Hinton, să descâlcească o revelaţie spontană dintr-un poem de demult, în care recursese la figura teseractului (un obiect aparent cubic care încearcă să ofere, în spaţiul 3D, iluzia celei de-a patra dimensiuni). Sunt, pretutindeni, lucruri cunoscute şi totuşi stranii, aluzii şi sugestii uneori indecidabile, mulaje literare ale unor corpuri escheriene. Cât de adânc pot pătrunde aceste sondări ? Oricât de adânc, anfractuos aproape. Şi e de-ajuns să ne gândim la figura micului lider care coagulează copiii din sanatoriul de la Voila, numit acum Traian („băiat voinic, cu ochii albaştri, umblând mereu ca prin somn”) pentru a ne gândi simultan la Travesti (în realitatea ficţiunii) şi la prietenul de-o viaţă Traian T. Coşovei, cel care, în dream team-ul lunedist, a jucat un astfel de rol catalizator.

După cum, altundeva, putem vedea în casa cu contur straniu, naval, nu doar o reminiscenţă a unei zone urbane definitiv legată de imaginarul lui Mircea Cărtărescu (Şoseaua Ştefan cel Mare cu toate împrejurimile ei), unde se află Vaporul lui Assan, dar şi un liant marginal cu proza lui Holban (unde, în Ioana, preţ de câteva rânduri, această construcţie excentrică e pomenită). Aici, în Solenoid, ea capătă carnaţie, se mobilează şi se înnobilează magic, nemaifiind o simplă hachiţă marinărească, ci un nucleu esenţial al acestui univers: locul în măruntaiele căruia stă îngropat unul din cei cinci solenoizi care amorsează Bucureştiul secret şi cumva ocult. Coincidenţe, semne, aporii, întâlniri de lumi (modelate după algoritmul întâlnirii dintre volumul unei sfere şi suprafaţa plană a apei), toate pentru a sedimenta în paginile cărţii o ontologie fantastă. Portretul, din doar câteva urme de creion, al psihologului Alfred Binet (p. 586), de pildă, e-mpărţit între explicitarea oferită chiar de autor („Binet, ce părea decupat din fotografiile cu savanţi din epocă, esenţial compus din favoriţi, mustaţă-n furculiţă şi lornion”) şi stilistica deschis urmuziană, pe care n-o putem cu nici un chip ignora.

Poate că n-ar strica, dacă tot am ajuns aici, în zona acestor puncte de contact aproape spectrale, să notez în viteză o însuşire pe care, deşi scrisul lui Mircea Cărtărescu o probează dintrunceput, comentatorii au ocultat-o sistematic. E vorba de capacitatea naturală de a crea biografeme de o surprinzătoare unitate (chiar atunci când nu face decât să coleze date disparate). Tehnica ar fi arcimboldescă dacă ar rămâne statică sau, cu o vorbă a lui Cioculescu, pietenantă. Or, la Mircea Cărtărescu nu e vorba de simple contururi, ci de autenice traiectorii vitale. Posibilele exemple sunt numeroase, dar mă opresc, pedagogic, la două dintre ele, şi anume la un cunoscut sonet din volumul Poeme de amor (mă refer la cel care începe cu versurile „pe numele său adevărat vasile moţoc, provenit dintr-o familie de ţărani săraci/ michele da capo s-a născut în anul 1883 la galaţi...”) şi la profilul istoricoliterar pe care, în Postmodernismul românesc, autorul i-l trasează obscurului versificator de-acum un secol şi mai bine State Prudănescu. Aici, în Solenoid, la pp. 578-579, o întreagă etapă din viaţa unui campion al viselor ca Nicolae Vaschide e rezumată printr-un exerciţiu dialectic extrem, un jazz poetic în ale cărui acorduri se pot descifra sunete din Constantin Bacalbaşa, Mateiu Caragiale, Ion Ghica şi, bineînţeles, fratele spiritual al acestuia, Alecsandri (a cărui „şopârlă de smarald” e aşa zicând, adjudecată). Nu altfel stau lucrurile cu cei doi fraţi Minovici, cu logicianul George Boole şi cu alte personaje accesorii, de notorietate variabilă.

Mai spun doar, în lumina acestor întretăieri şi difracţii, că fragmentul (pp. 771-775) în care melanjul dintre autoficţiune şi evanghelie (într-o lume microscopică) devine indiscernabil e pur şi simplu, de o precizie umană (şi paradisiacă, totodată) fără termen de comparaţie în literatura noastră. Cum fără termen de comparaţie e şi acest Solenoid, splendid şi absolut deconcertant chiar şi pentru o conştiinţă care a dat deja Levantul, Nostalgia şi Orbitor.

Parteneri Romania literara




                 

                                   

           

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara