Nicolae Mavrocordat, Răgazurile
lui Filotheos, text, introducere, note şi
indice de Jacques Bouchard, traducere
din greacă şi franceză, note
suplimentare şi bibliografie de Claudiu
Sfirschi-Lăudat, Editura Omonia, 2015
Apariţia, pentru prima
oară în limba română,
în ediţie bilingvă, a
Răgazurilor lui Filotheos,
cea dintâi proză literară
din timpurile fanariote,
e un îndemn la cugetare
nu numai asupra eleganţei
şi erudiţiei acestui text, sau
asupra aniversării a trei secole
de la scrierea lui de către Nicolae
Mavrocordat, 1680-1730, de
două ori domn al Moldovei
şi de două ori domn al Ţării
Româneşti, învăţat poliglot,
ca şi tatăl său, dragomanul
şi diplomatul Alexandru
Mavrocordat Exaporitul. Nu
în ultimul rând, ne putem
întreba ce semnificaţie mai
poate avea răgazul în zilele
noastre – şi nu numai pentru
literaţi.
Parerga, traduse de neoelenistul
Claudiu Sfirschi-Lăudat prin Răgazuri
(după varianta loisirs a primului editor
al textului, Jacques Bouchard, care
la rândul său a urmat propunerea lui
Fustel de Coulanges) adună un
polisemantism pe placul filozofilor,
fiind cel mai adesea găsit cu înţelesul
de „opere minore”. Că răgaz nu e
prea des folosit (mi-o dovedeşte în
mod distractiv chiar computerul, care,
de câte ori scriu „răgaz”… corectează
în „aragaz”!), însă a repune in circulaţie
un cuvânt deosebit e un lucru cu atât
mai important. Ceea ce încă în urmă
cu câteva decenii părea de la sine
înţeles – să avem zilnic răgazul câtorva
ceasuri petrecute cu noi înşine – a
devenit în zilele noastre raritate atât
de apropiată de dispariţie, încât a
devenit subiect de cercetare
interdisciplinar. De exemplu, la
Universitatea din Freiburg se desfăşoară
în prezent un proiect pe tema Muße
(în franceză loisir, în latină otium),
spre a defini timpul pe care îl putem
petrece după bunul plac – în contrast
cu cel consacrat muncii (de nevoie).
Ceea ce în noul limbaj anglo-lemnificat
s-ar putea numi quality time… şi
care totuşi nu e lene, fiindcă înviorează,
dând puterea de a crea, şi eliberează.
Lipsa răgazului a devenit o problemă
colectivă, fiindcă, între semeni mânaţi
de logica mai-multului, rareori mai
poate avea cineva curaj să se retragă
de bunăvoie, spre a-şi regăsi liniştea.
De fapt, nici Nicolae Mavrocordat nu
s-a retras de bunăvoie să scrie Parerga,
ci a folosit timpul de exil dinaintea
ultimei domnii.
Scrierea a fost numită încă în 1719
„un soi de roman”, fiind situată din
punct de vedere literar în tradiţia
Decameronului, iar din punct de
vedere filozofic, în linia moraliştilor
francezi din secolul al XVII-lea. Elena
Lazăr, în Capodopere ale literaturii
neoelene, Omonia, 2003, parafrazase
titlul prin „Cum îşi petrece Filotheos
timpul liber” (Ta Filotheu Parerga,
1800 – anul precizând data primei
publicări). Toţi cei mai sus pomeniţi
(Jacques Bouchard, Claudiu Sfirschi-
Lăudat, Elena Lazăr) optează pentru
traducerea lui Filotheos ca prenume,
şi nu ca substantiv comun (ceea ce
ar fi transformat titlul în Răgazurile
unui iubitor de Dumnezeu (om pios,
dreptcredincios) şi ar fi apropiat
scrierea mai degrabă de oglinzile
principilor şi tratatele de filozofie
morală care circulau în Orient. Or,
Filotheos, unicul povestitor, e şi un
adevărat personaj, bine conturat
psihologic, cu vie curiozitate, erudiţie
şi ironie, trasând firele naraţiunii cu
evident talent literar.
Aşezat împreună cu prietenii săi
într-o grădină (spaţiu intermediar
între realitate şi ficţiune, ceea ce am
numi azi un retreat, un loc unde se
întâlnesc literaţii şi oamenii aleşi….),
el conduce discuţiile şi acţiunea. Unul
dintre cei prezenţi, purtând veşminte
persane, e arestat de câţiva ofiţeri
otomani (nu se ştie de ce) şi astfel
avem prilejul să descoperim, prin
contrast cu erudiţii aleşi din grădină
(Grecul – probabil un autoportret
al lui Nicolae Mavrocordat –, Francezul,
Englezul…) o serie de personaje din
închisoare, cu nimic mai puţin interesante
(de exemplu, un egiptean alchimist
care trăsese otomanii pe sfoară,
vânzând aur falsificat, sau un dönmeh,
evreu trecut aparent la islam, dar
practicând în secret tot iudaismul).
Povestea e fragmentară, încheierea
nelămurită. Tovarăşii alături de care
Filotheos discută mentalitatea, ştiinţa
şi învăţământul „luminatei Europe”
fac parte din diaspora constantinopolitană,
sunt intelectuali pasionaţi de clasicismul
elen şi de valorile spirituale creştine,
dar acceptă şi idei ale iluminismului
şi germenii unor aspiraţii sociale noi.
Toţi sunt relativ înstăriţi („averea nu
ne este nici nemaipomenită, dar nici
măruntă, ci tocmai potrivită vieţii pe
care vrem s-o ducem”), prudenţi şi
buni diplomaţi (îl laudă pe sultanul
Ahmed al III-lea pentru vitejie şi buna
administrare a vistieriilor, chiar dacă
nu par să aibă printre ei turnători),
convinşi că otomanii au o fire aleasă;
„dar lipsa cărţilor moderne şi ignorarea
unei filozofii mai sigure şi întemeiate
pe simţuri au făcut ca natura atât de
promiţătoare a acestui popor, în care
transpare ceva din genialitatea vechilor
greci, să se consume prin trudnicia
zadarnică şi îndelungată în jurul
tratatului aristotelic de logică şi al
chimiei contrafăcute care au răspândit-o
arabii”. Compararea turcilor otomani
cu vechii greci (de care Bouchard
se minunează într-o notă, considerând-o
„uimitor de îndrăzneaţă”) se datorează
însă tocmai culturii arabe absorbite,
fără de care tratatele anticilor n-ar
fi ajuns la ei. Laudele poetice ale
grădinii cu fructe, trandafiri şi
privighetori, ale muzicii, vinului şi
mâncărurilor alese nu sunt doar
şabloane ale poeziei otomane clasice,
ci provin din poezia persană şi cea
arabă abbasidă. Arta cultivării grădinii,
ospitalitatea gazdei, comparaţia
medicinei cu tehnica guvernării
(„leacurile trebuie să fie dozate şi
adaptate după constituţia trupului;
la fel este şi cu legiferările”), sunt
vechi teme ale culturii arabe, desigur,
unele provenind din antichitate. Le
întâlnim şi în scrierile lui al-Gahiz,
sec. IX, primul prozator arab. De
altfel, şi Filotheos spune despre
otomanii educaţi că nu frecventează
doar „ilustrele academii din Roma şi
Padova”, ci şi „operele grecilor şi tot
ceea ce a fost scris mai de seamă
în latină, arabă, persană, italiană şi
franceză” .
Adevărat eclectic, Nicolae
Mavrocordat îi comentează nu numai
pe Aristotel, Platon, Demonsthenes,
Cicero, Diogenes Laertios (adaptând
cele scrise de acesta despre Thales
sau Solon), nu elogiază doar „purele
miresme” inspirate din Homer, Pindar,
Herodot, Euripide şi Xenophon etc.,
ci vorbeşte pe larg şi despre La
Rochefoucauld, Montaigne, Macchiavelli
sau Bacon: ”M-am îndreptat cu sârg
spre cărţile preaînţeleptului Bacon.
Nici nu găsesc cuvinte potrivite să-l
laud îndeajuns [...] pentru precizia
sa în disecarea şi, ca să spun aşa,
sondarea naturii, priceperea sa într-ale
politicii, precum şi pentru înţelegerea
sa inteligentă, onestă, integră şi
adevărată a eticii”. Alte teme abordate,
la care participă cu sârg şi francezul,
englezul sau italianul, sunt libertatea
femeii, moravurile, pasiunile şi
caracterele, dragostea, ateismul,
superstiţiile, blândeţea, asprimea,
interpretarea justă a motivelor şi
acţiunilor omeneşti, chibzuinţa, etc.
Răgazurile descătuşează curiozitatea
intelectuală şi totuşi nu rămân
doar la stadiul imitării „moderne”
a banchetului platonic, fiind întretăiate
de întâmplări dinamice: turcii arestându-l
pe păgubosul Iacob, luntraşul
povestindu-şi viaţa, vizita la închisoare
etc. În ce măsură sunt toate aceste
întâmplări adevăr sau ficţiune? Ce
spaţiu de manevră au personajele?
Cât de primejduite le sunt plimbările,
filozofarea, ascultatul cântărilor,
desfătările, jocul relaxării şi concentrării?
Toate acestea nu mai au importanţă
acum. Ştim ce a urmat după războaiele
ruso-turce şi cum s-a încheiat Epoca
Lalelelor. Surprinzător rămâne cum
a început şi cum a ştiut Nicolae
Mavrocordat să povestească şi, mai
ales, faptul că asemenea pagini pentru
erudiţi atrag astăzi un public din toate
categoriile.
