Numărul curent: 52

Numerele 37, 38, 39 si 40 din 2014 ale revistei Romania literara, apar cu sprijinul AFCN.

Lecturi la zi:
Laptopul şi Evanghelia de Tudorel Urian


Printre alte beneficii aduse locuitorilor Europei Centrale şi de Est de evenimentele revoluţionare care au marcat anul 1989 a fost fără îndoială şi cel al recîştigării libertăţii de conştiinţă. Cu siguranţă în România, dar şi în celelalte state foste comuniste, după o jumătate de secol de existenţă cvasi-clandestină, Biserica şi-a redobîndit locul în viaţa publică, a redevenit o instituţie de bază a societăţii, aflată mereu, în sondajele de opinie, pe o poziţie fruntaşă în ce priveşte încrederea populaţiei. Mulţi comunişti puri şi duri, care pînă în decembrie 1989 propovăduiau „ateismul ştiinţific”, s-au metamorfozat spectaculos în cei mai bigoţi credincioşi. La început uşor încurcaţi în momentul în care trebuiau să-şi facă cruce, apoi, pe măsură ce au acumulat experienţă, din ce în ce mai relaxaţi, politicienii români de toate confesiunile şi culorile politice au devenit prezenţe constante la slujbele de tot felul şi, cel puţin la începutul anilor’90, nimic nu se putea începe în ţară în afara prezenţei cîte unui sobor de preoţi. O afirmaţie scoasă din context a lui Malraux, „secolul XXI va fi religios sau nu va fi deloc” a dobîndit valoare de truism, iar adoptarea unui comportament cît mai ostentativ bigot (în special de către cei care nu au crezut vreodată) a devenit pentru mulţi semnul clar al ruperii de trecutul odios şi al adaptării la noua paradigmă existenţială.

Apoi, pe la mijlocul anilor’90, cartea lui Samuel Huntington The clash of civilizations a atras atenţia asupra potenţialului exploziv pe care îl conţine exacerbarea sentimentului religios şi o serie întreagă de crize cu implicaţii multiconfesionale (conflictul cecen, războaiele din fostul spaţiu iugoslav, acţiunile teroriste din Israel şi cumplitele atentate de la World Trade Center New York) aflate în derulare sau apărute ulterior au părut să îi confirme, cu asupra de măsură, teoria.

Care este cu adevărat locul şi rostul religiei în epoca de pragmatism extrem a postmodernităţii? Este Biserica o frînă sau un imbold în goana continuă pentru depăşirea unor frontiere ale ştiinţei, de neimaginat cu doar cîteva decenii în urmă. Care sînt raporturile credinţei cu economia, cultura, şcoala, războaiele epocii postmoderne? Are avansul material al Occidentului în raport cu Răsăritul Europei şi o explicaţie de natură religioasă? Este insurmontabilă falia dintre catolicism şi ortodoxie?

Fiecare dintre noi a meditat, într-un moment sau altul, la astfel de chestiuni. Mai important însă decît răspunsurile pe care le putem da noi înşine la astfel de întrebări este să aflăm cum se văd aceste chestiuni din interiorul sau din imediata apropiere a Bisericii. Un critic literar cu importante resurse de ludic, Alexandru Cistelecan, autodefinit ca „un creştin absolut mediocru”, a realizat pentru revista „Vatra” din Tîrgu-Mureş o suită de unsprezece interviuri cu înalţi prelaţi (majoritatea catolici) şi teologi cu scopul declarat de a afla răspunsurile Bisericii la marile provocări ale lumii contemporane. Strînse laolaltă, cele unsprezece convorbiri alcătuiesc o carte, 11 Dialoguri (aproape teologice) cu o problematică gravă, aptă să producă revelaţii chiar şi celor care îşi imaginează că ştiu totul despre relaţia dintre religie şi lumea contemporană. Este aici şi meritul celor intervievaţi (GianPaolo Salvini, directorul revistei „La Civiltà Cattolica”, Pr. Peter-Hans Kolvenbach, Generalul Ordinului iezuit, Richard Èemuš, Michelina Tenace, Pr. Tomáš Špidlik, Pr. Marko Ivan Rupnik, Jakov Jukiæ, Olivier Gillet, IPSS Nicolae Corneanu, Mitropolitul Banatului ÎPSS Lucian Mureşan, Mitropolitul Bisericii Române Unite Greco-Catolice, Mons. Cosmo Francesco Ruppi, Arhiepiscop de Lecce) care, cu deplină responsabilitate, încearcă să elucideze punctele aflate în dezbatere fără dorinţa vizibilă de a face prozeliţi pentru confesiunea pe care o reprezintă. Cu excepţia ÎPSS Nicolae Corneanu, Mitropolitul Banatului (ortodox), toţi ceilalţi intervievaţi aparţin spaţiului spiritual al catolicismului. Acest detaliu – de care, fireşte, trebuie să se ţină cont la lectură – nu reduce cota de interes a cărţii. Dimpotrivă. Pentru că dinamica schimbării, specifică epocii contemporane, îşi are unul din motoarele principale în Vestul Europei, spaţiul tradiţional al catolicismului. Iar punctele de vedere exprimate de aceşti gînditori catolici sînt, de cele mai multe ori, foarte nuanţate, încărcate de bun-simţ. Se tot face caz despre o eventuală legătură existentă între doctrina socială a Bisericii Catolice şi diversele tipuri de capitalism. Un gînditor catolic şi jurnalist, GianPaolo Salvini, directorul revistei „La Civiltà Cattolica” explică această relaţie în termeni strict raţionali, mult mai aproape de limbajul limpede al politologiei decît de cel religios: „Biserica nu are de făcut o «propunere economică», aşa cum nu putem vorbi pentru că nu există o «economie catolică». Biserica poate însă indica dimensiunile umane şi etice din care trebuie să se inspire un sistem economic sau politic, astfel încît să nu lezeze drepturile fundamentale ale oamenilor, bărbaţi şi femei deopotrivă, ce iau parte la procesul productiv şi distributiv, fie ca protagonişti, fie ca beneficiari. Azi toată lumea vorbeşte de economia de piaţă, ce pare acum rămasă fără concurenţă. În realitate, însă, există mai multe forme de economie de piaţă şi Biserica nu intenţionează să canonizeze capitalismul” (p. 10-11). Efectele sociale ale postomodernismului provoacă nelinişte la noi (mă refer la Biserica Ortodoxă), dar şi în interiorul catolicismului, fapt recunoscut de Monseniorul Cosmo Francesco Ruppi, Arhiepiscop de Lecce: „Situaţia credinţei în post-modernitate e tot mai dramatică în Italia, ca şi în România, Franţa, Austria şi în oricare altă parte a lumii. Trebuie să fim conştienţi că mulţi oameni, chiar dacă sînt botezaţi, nu trăiesc în credinţă. Sînt creştini numai cu numele... Măsura lumii nu mai e creştină, ba chiar, pentru multe aspecte, ea e păgînă sau chiar păgînizată. E necesară o nouă evanghelizare, cum ne tot repetă Ioan Paul al II-lea. Trebuie să ieşim din templu şi să mergem în pieţe, trebuie să ne deschidem şi să deschidem uşile şi ferestrele pentru noua lume. Mult pot face în acest sens tinerii, cu condiţia ca păstorii Bisericilor să acorde încredere şi spaţiu de manifestare tinerelor generaţii” (p. 157). Sînt idei la care ar putea subscrie fără probleme orice preot sau gînditor ortodox. Fireşte, nu toate intervenţiile din volum sînt la fel de generoase şi inocente. Pus să comenteze conflictul din fostul spaţiu iugoslav, aflat la vremea înregistrării discuţiei, în plină derulare, teologul croat Jakov Jukiæ trage, cu inocenţă, spuza pe turta croaţilor. Argumentele sale ar putea stîrni zîmbete celor aflaţi, cît de cît, în cunoştinţă de cauză. Profesorul croat face o distincţie între naţionalism (specific celor care invadează un teritoriu străin) şi dragoste de ţară (specifică celor care îşi apără propriul teritoriu). Pe baza acestei logici este lesne de înţeles, în cadrul războiului iugoslav, cine au fost naţionaliştii şi cine cei mînaţi în luptă doar de dragostea de ţară. Problema devine ceva mai confuză dacă punem la socoteală şi soarta miilor de familii de sîrbi din ţinutul Krajna, obligate de autorităţile croate, imediat după dobîndirea independenţei, să-şi lase casele şi să ia drumul pribegiei. Mai mult, o afirmaţie precum „În Serbia comunismul nu s-a prea schimbat, nici măcar formal; În Croaţia comuniştii nu mai sînt la putere” (p. 97), sună cinic dacă ne gîndim că preşedintele Croaţiei era, la vremea acordării interviului, Franjo Tudjman, un individ nu cu mult mai evoluat în privinţa ideilor democratice decît omologul său sîrb, Slobodan Milosevici.

Majoritatea interviurilor cuprinse în această carte au fost realizate în anii’90, cu mult înainte ca ideea istoricei vizite a Papei Ioan Paul al II-lea în România să prindă contur. Cu atît mai demnă de laudă este în acest context preocuparea tuturor celor intervievaţi pentru dialogul interconfesional şi pentru necesitatea reconcilierii dintre Biserica Ortodoxă şi cea Catolică. În faţa proliferării sectelor şi a tendinţei cetăţenilor de a se îndepărta de Biserică este necesară o strîngere a rîndurilor, şi catolicii au fost primii care au înţeles acest lucru încă de la începutul anilor ’90. Privită din perspectiva acestor preocupări, vizita Papei în România se de-voalează acum ca o strălucită încununare a unei strategii atent elaborate şi urmate cu tenacitate vreme de mai mulţi ani.

O carte despre locul şi rostul Bisericii în vremea televiziunii prin cablu şi a Internetului, a telefoniei mobile şi a cardurilor bancare, a laptop-urilor şi a zborurilor intercontinentale, a culturii de divertisement şi a Ligii Campionilor este mai mult decît binevenită. Scriind 11 Dialoguri (aproape teologice), Alexandru Cistelecan reuşeşte să transforme calitatea sa de „creştin absolut mediocru” în jurnalism de cea mai bună calitate. Atent, curios, mereu la obiect, el pune întrebările cu adevărat importante, chiar şi din perspectiva cititorilor care nu au nimic de-a face cu catolicismul. Este o carte cu problematică gravă ce ar putea fi luată drept model şi de cei preocupaţi de problemele ortodoxiei. Probabil că după ce vom citi o carte cu răspunsurile preoţilor şi teologilor ortodocşi la întrebări de acest tip vom vedea mult mai clar care sînt şansele reconcilierii reale între cele două Biserici care stau la temelia spiritualităţii europene şi care este cu adevărat viitorul religiei în secolul abia început



Alexandru Cistelecan, 11 Dialoguri (aproape teologice), Editura Galaxia Gutenberg, Tîrgu-Lăpuş, 2003, 158 pag.