(fragment)

Ei, bine, Grigore baci i-a povestit doctorului Pantazi că în anul 1947 la Glod a poposit pentru o vreme Ana Pauker. Chiar ea, cea mai temută persoană din România, în acea vreme. Şi nu era singură, ci era însoţită de un tînăr, un rus, Igor, un zdrahon de bărbat care avea o cicatrice adîncă deasupra ochiului stîng, lucru care îl făcea şi mai demn de atenţie.
– Păi, domnule doctor, şi ea era straşnică muiere, că ierea ca o bivoliţă care a mîncat otavă de mai, îşi începu povestea Grigore baci. Avea pielea întinsă pe obraz şi pe picioare şi pufăia dintr-o ţigară lungă. De unde ştiu? Păi am văzut-o, că a venit cu rusul la noi în sat, ierea într-o maşină din aia neagră şi s-a stricat maşina şi noi ne-am adunat mai mulţi să ajutăm. Că maşini atunci nu prea vedeam, aşa că dacă una se stricase la noi pe uliţă, am dat toţi năvală să vedem ce şi cum. Noi nu ştiam cine este, numai că jandarmul de la noi, unul Ţepordei, a recunoscut-o după o poză din ziar. Ne-a dat pe toţi deoparte şi el s-a dus şi i-a sărutat mîna. Ea nu s-a ferit, ba mai mult l-a bătut pe spate, bărbăteşte, pe jandarm şi l-a întrebat cam cum stă treaba la noi. Jandarmul i-a spus că treaba merge brici, că el păzeşte să fie ordine, să asculte lumea de autorităţi şi că de jumătate de an nu au mai fost evenimente în comună. Ana Pauker l-a felicitat, a întrebat cine este primar în comună, dacă e cu comuniştii, dacă e om din popor. Şi Ana Pauker a surîs cînd a auzit că primarul e cu comuniştii, că e din popor. Şi a fost foarte bucuroasă şi l-a mai bătut o dată pe spate pe jandarm, prieteneşte.
Şoferul era chiar rusul de care vă spuneam. Apoi rusul a ridicat capacul din faţă al maşinii, a meşterit ceva, a suflat într-o ţeavă, iar a mai lovit cu un ciocan în ceva, după care a trîntit capacul. Motorul mergea acum. Rusul era numai muşchi, îi jucau sub piele muşchii ca nişte şopîrle. Rusul a rîs la noi, a spus ceva pe ruseşte Anei Pauker, a făcut cu ochiul unei fete care stătea cu gura căscată şi cu şorţul ridicat pînă la gură de uimire, după care au plecat fluturînd mîinile în aer. Ţigara pe care ea a fumat-o doar aşa, de formă, nici pînă la jumătate, a aruncat-o în praf, de unde a pescuit-o chiar jandarmul Ţepordei şi care seara la crîşma lui Stavarache şi-a aprins-o şi privind aşa în zare a ţinut să spună: Puah, nici nu se compară...!
Nimeni nu a înţeles cu ce ar fi trebuit să se compare, de vreme ce jandarmul nu fumase niciodată pînă atunci.
Era luna mai şi bătea spre iunie. Doamna Ana şi cu rusul au stat la sanatoriu cam două săptămîni. Sau poate trei? Sanatoriul era bine păzit, erau paznici cu pistoale automate, nu se apropia nici rîndunica fără consimţămîntul celor doi şi al paznicilor.
De trecut au mai trecut ei prin comună, în goana maşinii, erau greu de văzut că geamurile erau fumurii, praful se făcea o perdea groasă pe uliţe. Dar aşa cam la o săptămînă a venit unul de-al lui Guraliuc, care se reangajase în armată spuneau unii sau că făcea treburi murdare în numele comuniştilor spuneau alţii, dar care era de aici din sat şi l-a luat pe Fotache, lăutarul comunei şi l-a dus la sanatoriu.
Acolo, la sanatoriu, erau la momentul respectiv şase oameni, două femei şi patru bărbaţi. Pe lîngă doamna Ana mai era una care părea să fie acolo doar ca să îi întreţină pe ceilalţi trei bărbaţi, tot ruşi care o stîlceau puţin şi în rumâneşte, cred că înţelegeţi ce vreau să spun, că doamna Ana era cu celălat rus, de care v-am mai zis, Igor îl chema. Cealaltă femeie era româncă, îi spuneau madmazel în sus, madmazel în jos, după care o înghesuiau prin colţuri, fiecare cînd îi venea rîndul. Pe Fotache l-au chemat ca să cînte, că dăduse relaţii despre el că e bun lăutar chiar al lui Guraliuc. Cică ar fi cîntat Fotache acolo cum nu mai cîntase niciodată în altă parte, ba valţuri, ba de-ale noastre, ba de la oraş, ba cîntece de jale. Fotache ştia şi cîteva cîntece ruseşti, că trăise pînă pe la zece ani la Cernăuţi şi acolo şi învăţase să mînuiască acordeonul şi vioara. Tot umblînd pe la nunţi, pe la botezuri, pe la înmormîntări Fotache învăţase că dacă vrei să mulţumeşti lumea, trebuie să-i spui exact ce vrea ea să asculte. Aşa că pe dată a mirosit cam ce trebuie să le spună celor care îl chemaseră acum, lume simandicoasă cum nici nu visase el vreodată că o să servească. De asta s-a întrecut pe sine. Şi era atent la doamna Ana, ea era cea care comanda cîte un cîntec, ea făcea semn cu palma ca să tacă. Şi el tăcea. Au băut şampanie din pahare cum nu mai văzuse Fotache niciodată şi umblase, slavă Domnului, în lumea asta. Erau nişte pahare cu picior, înalte, subţiri, care ciocnite scoteau un clinchet de clopoţel de gheaţă. I-au pus pahar şi lui Fotache şi a băut şi el din acele pahare nemaivăzute prin zona noastră, iar băutura era, cică, aşa cum te-ar curenta bateria de la lanterna pe care o aveam noi în armată, şi la care încercam dacă e încărcată punînd limba pe cele două tăbliţe.
Doamna Ana şi cu rusul ei, cu Igor, au băut numai din paharele acestea, cu stil, pe cînd ceilalţi au trecut la căni de tablă, pe care le-au găsit pe undeva pe acolo şi pe care şi le umpleau cu vodcă. Şi rîdeau toţi şi doamna Ana era roşie la faţă iar Igor o sorbea din ochi cum şi ea îl sorbea pe el.
Fotache a cîntat un cîntec cu tovarăşul Stalin, pe care îl învăţau şi copiii la şcoală şi doamna Ana îi traducea lui Igor şi Igor se uita cu uimire la Fotache, după care o sorbea iar din ochi pe doamna Ana.
Apoi a cîntat ceva cu un soldat sovietic care a ajuns în timpul războiului în munţii Carpaţi, la noi şi aici este rănit şi un ţăran român îl ia acasă şi îl pune pe picioare şi după ce acesta se face bine, ţăranul îi spune că trebuie să se întoarcă acasă, la copii şi la nevasta lui, căci aşa îi spusese ţăranului, că are o nevastă frumoasă ca o zambilă şi doi copii frumoşi ca doi luceferi. Numai că soldatul iese în faţa porţii, hotărît să o ia înspre Răsărit, dar aici are o ezitare şi o ia cu paşi şovăielnici spre Vest, să îşi ajungă din urmă tovarăşii de armă, ca să meargă cu frontul pînă la capăt, la victoria finală. Traducîndu-i lui Igor cuvintele, doamna Ana a lăcrimat parcă puţin, iar Igor s-a uitat ţintă în tavan şi a oftat.
L-a întrebat doamna Ana cine a compus acel cîntec şi Fotache i-a spus că el l-a compus, lucru care a mirat-o dar a şi bucurat-o şi i-a cerut voie lui Igor să îl sărute pe Fotache, drept răsplată, pentru acel cîntec. Şi Igor a fost de acord făcîndu- i semn cu ochiul lui Fotache, în timp ce acesta îşi ţinea respiraţia să nu o deranjeze cumva pe doamna Ana în timp ce aceasta i-a atins un obraz cu buzele. Mirosea a parfum cum nu mai simţise vreodată Fotache şi nici altcineva din neamul lui.
La un moment dat Fotache a tras o cîntare cu Dej, o auzise el pe undeva, numai că doamna Ana i-a făcut semn să cînte altceva, că o enervează.
Apoi Igor i s-a adresat el lui Fotache, în ruseşte, iar doamna Ana i-a tradus, deşi înţelegea şi el ceva, ceva. Igor îl rugă pe Fotache să cînte un cîntec despre Hannah, aceasta fiind doamna Ana, dar aşa îi spunea el, acesta fiind numele ei de acasă, în evreeşte şi care lui îi plăcea mai mult cum sună. Eventual să compună un cîntec despre Hannah Rabinsohn şi Igor Petrov, cum îl chema pe el, sau mai simplu despre Hannah şi Igor. Ar putea să facă el aşa ceva?
Da, sigur că ar putea, s-a prins Fotache rapid.
Bine, i-a spus Igor, dacă tu faci cîntecul acesta, eu îţi pun în palmă o sută de ruble. Sau două sute de ruble. Sau trei... Te îmbrac în bani.
Boierule, i-a spus Fotache, mîine ai cîntecul. O să-l fac aşa de bine, că o să furnice pînă în creieri şi pînă în inimă pe oricine îl ascultă.
Doamna Ana i-a tradus lui Iogor ce a spus Fotache, i-a fost greu să înţeleagă el cum e cu cuvîntul boier, dar după ce a înţeles tare a mai rîs şi i-a făcu din nou din ochi lui Fotache. De data asta i-a făcut din ochiul stîng, deasupra căruia avea o rană veche, cicatrizată, care întinzîndu- se pe faţă, în rictus, părea o gură imensă care rîdea strîmb.
După miezul nopţii doamna Ana i-a făcut semn lui Fotache să plece. Ceilalţi trei bărbaţi tot dispăreau pe rînd cu madmazel care revenea din cînd în cînd în salon ca să îşi clătească gura cu şampanie şi să-şi refacă coafura. Doamna Ana nici nu o băga în seamă, deşi madmazel îşi făcea o mutriţă de fetiţă pusă pe şotii, se uita ca jenată spre doamna Ana atunci cînd cîte unul dintre bărbaţi îi băga mîna între picioare sau între sîni. Se simţeau bine.
La ieşire l-a preluat pe Fotache de la poartă chiar Guraliuc şi l-a condus în tăcere cu arma în cumpănire pînă la jumătate de kilometru, ca să fie sigur că nu rămîne prin preajmă, să spioneze obiectivul.
Nu i-au plătit nimic, dar asta nu-l deranja pe Fotache, trăise într-o lume la care nici nu visase vreodată. Imaginea doamnei Ana îl încălzea la inimă, tot drumul pînă acasă, cu acordeonul pe umăr şi cu vioara în mînă îşi imagină că dînsa l-ar fi oprit acolo, că i-ar fi băgat mîna pe sub surtucul său de lînă, că l-ar fi mîngîiat pe spate, pe gît, pe frunte.
Ajunse acasă transpirat tot şi cuprins de friguri.
Nevastă-sa, Catinca, l-a aşteptat cu inima strînsă, avusese nişte semne rele toată ziua. Cînd şi-a văzut bărbatul, s-a liniştit. Că nu adusese bani nu era mare lucru, nu era pentru prima oară cînd cînta mărimilor pe gratis, bine că se întorsese sănătos.
Somnul nu i-a fost somn, ci o zbatere continuă. S-a bîţîit prin somn, a vorbit, aşa cum nu o făcuse niciodată, în cei cinsprezece ani de cînd erau împreună. Femeia l-a trezit şi i-a făcut de deochi. Aici bărbatul i-a povestit despre prinsoarea pe care o făcuse, că va compune cîntecul lui Hannah şi Igor, care le va aduce o mulţime de bani, dar că îi era frică acum că nu o să reuşească.
Femeia i-a dat aici cel mai bun sfat. Cine o cunoaşte pe Ana dintre locuitorii din comună? Jandarmul Ţepordei, că el a recunoscut-o atunci cînd a rămas cu maşina în pană. Hai, du-te la Ţepordei acasă, să-ţi spună ce şi cum, ce ştie despre ea, că după aia te descurci tu.
Ţepordei s-a codit la început, dar după ce Fotache i-a promis că-i lasă ceva la preţ cînd o să-i cînte la nunta lui fecioru-său, a acceptat. Şi i-a povestit lui Fotache despre ce se întîmplă în lumea noastră, în politică mai ales, acolo unde Ana Pauker este vioara întîi. Că şi Petru Groza şi Dej şi ceilalţi ascultă de ea ca de Hristos. Însuşi tovarăşul Stalin, tătucul popoarelor şi cu tovarăşa Ana, lugu, lugu ... ştiţi dumneavoastră...! Şi aici jandarmul Ţepordei, după ce s-a uitat cu grijă în jur, i-a spus şoptit la ureche ce i-a făcut tovarăşul Stalin tovarăşei Ana, deşi nu mai era nimeni în preajmă. Îi era frică şi de sine însuşi să spună cu voce tare.
– Chiar aşa? întrebă Fotache.
– Chiar aşa, răspunse Ţepordei.
– Dar faină muiere mai e, îndrăzni Fotache.
– |-hă, consimţi Ţepordei.
Aici Fotache se simţi dator să povestească lui Ţepordei despre seara de dinainte cînd le cîntase celor de la sanatoriu, despre cum l-a pupat doamna Ana, despre Igor, despre madmazel şi despre hăndrălăii care o înghesuiau prin colţuri. Chiar şi despre mutriţa lui madmazel îi spuse, atunci cînd se întorcea în salon după ce dispărea cu cîte un rusnac undeva în spate şi lua paharul cu şampanie şi îşi clătea gura şi se hlizea apoi ca şi cum ar fi făcut o şotie bună.
– Nu ai cumva febră?
– Nu am, spuse Fotache. Şi aici îi povesti de prinsoarea pe care o pusese cu Igor, ca să compună un cîntec despre Hannah şi despre Igor, ceva care să fie nemaiauzit de ei şi de lumea întreagă.
Ţepordei rămase pe gînduri. Nu, nu era bine să se bage. Că şefimea asta – şi el o ştia bine, azi e, mîine nu mai e, şi tot tu tragi dacă te încrezi prea tare. De asta îi spuse lui Fotache că el altceva nu mai are de spus, că are treabă, că are misiune şi să îl lase în pace. Numai că Fotache deja scosese vioara, şi-o potrivise sub ureche, îşi frecă arcuşul cu degetele îmbibate de sacîz şi fără să îl asculte pînă la capăt pe Ţepordei începu cu oarecare timiditate, cu voce tremurată ca şi cum ar fi încercat cuvintele:
Foaie verde, foi de viţă,
Am să cînt de o domniţă
Care Hannah se numeşte
Dă Doamne de-o ocroteşte
Că e fată din popor,
Din poporul muncitor,
Din poporul muncitor, măi...!
Aici Ţepordei conveni că e bine, numai că Dumnezeu nu prea are ce căuta în cîntec, în primul rînd că Ana e evreică şi cu Dumnezeul românilor e în relaţii mai proaste şi în al doilea rînd că e comunistă şi că nu prea se încurcă ea cu Dumnezeu şi cu biserica. Să încerce altceva, mai ateist.
Aici Fotache îl contrazise pe Ţepordei şi îi spuse că în seara trecută el le cîntase Anei şi lui Igor nişte cîntece în care Dumnezeu îl salvase pe soldatul rus scoţîndu-i în cale pe un brav ţăran român care l-a adăpostit şi l-a doftoricit şi l-a redat frontului. Şi că ei nu avuseseră nici o reacţie împotrivă, că dacă aşa e cîntecul, aşa se cîntă. Că ei numai aşa, de ochii lumii, zic despre Dumnezeu aşa şi pe dincolo, că în sufletul lor, că în inima lor, că în casa lor nu au cum să nu creadă. Şi apoi, dacă dintr-un cîntec îl scoţi pe Dumnezeu, apoi ai terminat-o, nu ai ce să mai spui.
Deşi habar nu avea despre acest lucru, Ţepordei aprobă cu indiferenţă.
...Lume, tu nu fi vicleană,
C-ai să dai la Domnul samă,
Că pofta duşmanilor,
Taie drumul lui Igor,
Şi-n sufletul chiaburilor
Coace buba urilor
Şi-n unirea din popor
Jalea şi pieirea lor.
Hanăă, Hanăă...!
Seara Fotache, înarmat cu acordeonul şi cu vioara s-a prezentat la poarta sanatoriului şi a fost întîmpinat de unul dintre gardieni, de Cozorici Grigore. Acesta l-a somat de departe şi l-a oprit la cîteva sute de metri de intrare. Deşi îl cunoştea pe Fotache, că îi cîntase la nuntă, Cozorici Grigore îl întrebă de nume ca şi cum atunci l-ar fi văzut prima dată, îl percheziţionă, îl puse să desfacă acordeonul, să scuture vioara. Nu era nimic suspect înăuntru, Fotache ieşise bine la control. Numai că nu mai era aşteptat înăuntru, tovarăşa Ana dăduse ordin să nu fie deranjată de absolut nimeni, că lucra, avea ceva urgent de rezolvat. Cu atît mai mult nu ar fi avut chef de un lăutar în aceste vremuri în care ţara fierbe de probleme şi tovarăşa Ana trebuie să le rezolve pe toate.
– Şi tovarăşul Igor?
– Şi tovarăşul Igor. Şi el lucrează, îi răspunse paznicul.
– Dar eu le-am făcut cîntecul şi în seara asta trebuia să vin să le cînt, spuse Fotache. E vorba de „Cîntecul pentru Hannah şi Igor” şi tovarăşul Igor mi-a zis că dacă fac cîntecul, el o să mă îmbrace în bani, o să- mi dea o sută, două sute, trei sute de ruble...
Cozorici Grigore era iritat de această prelungă discuţie, era interzis prin regulament să discuţi mai mult de cîteva vorbe, de identificare cu cei care ajungeau la poartă, aşa că îşi puse arma în cumpănire şi îi făcu semn, ameninţător, lui Fotache să o ia din loc.
Lăutarul se înecă cu propia salivă de nervi, îi zvîcneau tîmplele de neputinţă, se simţi dintr-o dată bătrîn şi gîrbov. Era convins, foarte convins că doamna Ana nu ştia de acest lucru, că ăştia de la pază au decis să nu îl lase înăuntru şi dacă doamna Ana va întreba de ce nu a venit lăutarul, adică el, Fotache, aceştia îi vor spune că e un ins neserios, care nu prea se ţine de cuvînt, că e o hahaleră. Şi doamna Ana, care nu are cum să ştie adevărul adevărat, va crede ce spun aceşti mizerabili şi va rămîne în memoria ei ca un individ fără cuvînt, demn de dispreţ. Iar domnului Igor, atunci cînd va întreba de el, îi vor spune că nu a reuşit să compună cîntecul, că nici nu ar fi în stare, că e un lăudăros fără pereche, un lăutar de doi bani. Şi domnul Igor va da atunci din mînă, a lehamite, dezamăgit şi nefericit că nu i-a putut oferi doamnei Ana un dar deosebit, un cîntec.
Fotache se întoarse cu greutate şi o luă din loc cu calabalîcul de instrumente legat de gît. Apoi, după ce ieşi din raza de acţiune a paznicului, se opri, se îndreptă de şale, scoase vioara, privi în sus, erau stele, multe stele, puse patul viorii sub bărbie şi începu să cînte, mai întîi timid, apoi mai tare, tot mai tare, să audă, da, să audă şi doamna Ana:
Foaie verde, foi de viţă
Am să cînt de o domniţă
Care Hannah se numeşte
Dă Doamne de-o ocroteşte
Că e fată din popor,
Din poporul muncitor,
Din poporul muncitor, măi.
Cînd aproape să termine cîntecul, tocmai în momentul în care Igor apare ca să o salveze pe frumoasa Hannah din mîinile ciocoilor care o urau cu ură de moarte, doi dintre paznici de la sanatoriu, Cozorici Bănel şi Falău Gheorghe au apărut din noapte, hotărîţi şi fără nici un fel de explicaţie i-au spart vioara lui Fotache, în picioare i-au jucat-o de schelălăia sărmana ca un motan spînzurat de coadă. Unul a apucat-o apoi de partea mai subţire şi icnind a aruncat-o într-un copac, unde a şi rămas agăţată. Şi apoi i-au împuns acordeonul cu baioneta de la armă, încît bietul instrument gemu ca un porc înjunghiat, dîndu-şi suflarea pe un sunet gros, de do de jos. De foarte jos. Iar pe Fotache l-au îmbrîncit pînă cînd i-au pîrîit oasele şi i-au spus că dacă mai calcă pe acolo îl închid fie la politici, fie la nebuni. Şi vor alege ei unde îl vor închide, nu îi vor da posibilitatea lui să o facă. Clar?
Nimic nu mai era clar pentru Fotache, nici chiar atunci cînd nevasta îi pansa rănile şi îi storcea surtucul îmbibat de sînge.
– Catinca, – îi spunea el nevestii –, eu nu cred că doamna Ana ştie ce au făcut ăştia, eu nu cred că doamna Ana ar consimţi aşa ceva. Nu cred, nu cred. Că ăştia ai lui Cozorici, după ce au fost la legionari, au fost la cuzişti, acum se dau bine pe lîngă comunişti, `tu-le mama lor de căcănari. Că eu în viaţa asta, uită-te la mine, nu mă las pînă nu ajung din nou pînă lîngă doamna Ana şi să-i spun: ştiţi cine sînt ăştia ai lui Cozorici? Să nu aveţi încredere în ei! Şi ştiţi ce mi-au făcut? Şi cînd? Cînd tocmai veneam să vă cînt Cîntecul lui Hannah şi Igor, aşa cum m-am prins cu domnul Igor, atunci, la Glod. Că nu de bani e vorba, e vorba de onoare şi de cuvînt şi eu, Fotache, am cuvînt, nu ca ăştia. Că aşa cum o cunosc eu acum pe doamna Ana, nici mucii nu i-ar da pe ăştia ca de-alde Cozorici sau Falău sau Guraliuc...
– Şi de acum cu ce ai să mai cînţi?, îl întrebă nemiloasă nevasta.
– Cu gura am să cînt, că asta nu mi-au spart-o, pe asta nu mi-au luat-o. Am să cînt la drîmbă, la solz de peşte şi tot nu mă las.
Dar fără instrumente Fotache nu mai avea însă nici un haz la nunţi sau la botezuri. Cu gura nu era de ajuns, iar la drîmbă cînta aşa, una, două piese, de amuzament, dar nimeni nu mai juca după solz de peşte sau după cîntecele piţigăiate îngînate la frunză. Să-şi cumpere un acordeon, nu avea bani, că dacă l-ar întîlni pe domnul Igor, acesta cu siguranţă i-ar da cele două, trei sute de ruble promise şi şi-ar cumpăra cel mai al naibii acordeon, să cînte singur, nu alta.
Din om iubit în sat, de care toată lumea avea nevoie la necaz sau la bucurie, să zică ceva de inimă albastră sau de inimă neagră, Fotache ajunse să fie ocolit de toţi. Toţi îl luau peste picior cu povestea lui cu doamna Ana, iar el, ca şi cum nu ar fi înţeles bătaia lor de joc, se apuca să spună iar şi iar povestea, să cînte Cîntecul lui Hannah şi al lui Igor. Pînă şi Catinca, atunci cînd cineva o întreba ce face Fotache, ducea un deget la tîmplă şi simula mişcarea sfredelului. Acolo, înăuntrul ţestei lui Fotache era, sugera ea, un vierme.
Oamenii din sat mai ştiu că Sabin Drăgoi şi cu o echipă de cercetători de la Institutul de Folclor din Bucureşti au trecut prin zonă şi l-au înregistrat şi pe Fotache cu Cîntecul lui Hannah şi Igor. Cîntecul a fost difuzat, parţial, la radio. Se zice, de asemenea, că însuşi poetul Dan Deşliu a fost fascinat de versurile cîntecului, l-a căutat pe Fotache cu gîndul să dea o formă cultă textului, să îl îmbunătăţească, să dea încă o dată lovitura în literatura română, aşa cum făcuse şi cu Lazăr de la Rusca. Ghinionul a făcut ca Ana Pauker să intre brusc în dizgraţia şefilor ei de la Moscova, să ajungă la puşcărie iar poetul Deşliu a trebuit să se lase păgubaş.
Cînd Ţepordei i-a spus lui Fotache că doamna Ana a intrat la puşcărie, asta era prin februarie 1953, acesta a luat vestea ca pe o manevră a lumii întregi de a-i scoate din cap povestea pe care el o trăise de adevăratelea. S-a frămîntat cîteva zile, a mai trecut pe la Ţepordei doar, doar o mai afla ceva veşti, însă acesta ocolea subiectul, era periculos să vorbeşti despre o persoană sau alta, nu ştiai pe cine deranjezi.
Apoi Fotache a dispărut de acasă. Catinca îl ştia la biserică, unde mai cînta în strană duminica. Nu a ajuns acasă nici luni, nici marţi. Miercuri Catinca s-a dus la Ţepordei, jandarmul satului care acum fusese avansat miliţian şi l-a întrebat pe acesta dacă nu ştie ceva despre bărbatul ei. Nu, acesta nu ştia, dar se va interesa în comunele din jur. În zilele acelea ninsese zdravăn, aşa că dacă Fotache a luat-o cumva aiurea pe cîmpuri, l-au înghiţit zăpezile, îi spuneau femeii vecinii.
Pe 6 martie 1953 cînd Fotache intra în comună în duba miliţiei, care se strecura greu printre troienele rupte cu plugul unei maşini de război, cu şenile, clopotele băteau de ceasuri întregi anunţînd trista veste a morţii lui Stalin. Femeile plîngeau, bărbaţii umblau fără rost pe uliţele satului sau chiar păşind peste troienele cît gardul, îngheţate, întrebîndu- se ce e de făcut în situaţia dată. Nimeni nu ştia şi asta adîncea şi mai tare panica, prin mai toate curţile se auzeau bocete şi înjurături, zbierete de animale uitate neadăpate şi nehrănite. Zăpada îngheţată scîrţîia. În acest vacarm nu putea trece neobservat faptul că a apărut în sat o maşină neagră a miliţiei, care claxona de mama focului ca să atenţioneze pe cei care umblau fără rost pe drum. Din maşină a fost coborît, mai mult tras şi îmbrîncit, Fotache. Cînd l-a văzut pe bărbatul ei în mijlocul miliţienilor, cu o vînătaie la ochiul stîng, cu barba crescută pînă sub pleoape, cu hainele flendurite, ţinut cu mîinile la spate, Catinca a avut o presimţire:
– Nenorocitule, tu l-ai omorît pe Tătuca...! Dar nu, Fotache nu ajunsese atît de departe. El pornise doar să ajungă la Doftana, acolo unde bănuia că fusese închisă doamna Ana. Fusese oprit de o patrulă militară ruso-română la intrare în oraş. Părea suspect pentru că povestea lui despre doamna Ana Pauker şi domnul Igor nu semăna cu poveştile celorlalţi care vagabondau în căutarea unei coji de pîine şi care nu ţineau să ajungă la puşcărie, precum Fotache. L-au dus la miliţie unde l-au închis laolaltă cu borfaşii de rînd. Nu l-au ţinut decît cîteva zile, locurile erau limitate şi acolo. L-au anchetat doi miliţieni plictisiţi, care l-au înregistrat într-un registru mare, cu foile soioase. Fotache le-a spus povestea sa. L-au luat drept nebun. Şi de ce o caută pe doamna Ana? Ei, aici Fotache avea răspunsul pregătit, din cauza asta nu putea el dormi, asta îl frămînta zi şi noapte:
– Da, eu atîta vreau să îi spun, că nu e bine că s-a înhăitat cu de-alde Guraliuc sau Cozorici sau Falău, nişte căcănari, că dacă atunci ajungeam să le cînt Cîntecul lui Hannah şi Igor, multe le-aş mai fi strecurat eu, ca să înţeleagă şi ei în ce lume trăiau cu adevărat.
L-au băgat în dubă şi l-au expediat acasă.
Catinca, nevastă-sa, s-a mai liniştit cînd a aflat că nu bărbatu-său l-a omorît pe Stalin, de asta a şi plîns de bucurie, în timp ce povestea unor vecine, în faţa porţii, ce mai delirează omul ei. O poză cu femeia lui Fotache plîngînd a apărut în Scînteia, ziarul partidului, iar dedesubt era o explicaţie dată de ziaristul care scrisese articolul: „Cetăţeancă din Glod plîngînd la moartea Tătucului Stalin. Imaginea arată emoţia pe care o trăieşte omul simplu în faţa acestei mari tragedii a istoriei contemporane”. Catinca a aflat de poză şi de ziar de la Ţepordei care i-a cedat ziarul contra a doi saci de cartofi. Deşi ştia că nu e adevărat, că ea plînsese soarta nenorocită a bărbatului ei şi nu moartea lui Stalin, Catinca nu a protestat şi a luat prezenţa ei în ziar ca pe un dat al sorţii. Ziarul a circulat cîţiva ani în familie, era scos la zile mai festive sau la sărbători, după care a dispărut. Femeia l-a ascuns sub rufele din lada ei de zestre, tovarăşul Stalin intrase în dizgraţie, lumea făcea bancuri cu el, pozele care mai rămăseseră pe ici, colo erau mîzgălite cu creionul chimic, îi erau desenate coarne, i se ataşau ochelari cu lentile mîzgălite cu cărbune, ba în cîteva imagini la gît i se aplicase o frînghie care îl atîrna pe Tătuca Popoarelor de o grindă bine conturată din creion. Vorba lui Ţepordei, spusă odată la crîşma din sat, cînd le explica oamenilor cam spre ce se îndreaptă lumea: cît o fi de important omul încuiat într-o statuie, tot îl găinăţează porumbeii.
Ce s-a mai întîmplat cu Fotache?
La un an, doi şi-a mai revenit din boala de nervi de după acele evenimente, dar rămăsese cu o stare de muţenie pe care nu o avusese mai înainte. Dacă îl puneai să facă treabă, făcea treabă. Dacă îl lăsai să stea pe prispă, o zi stătea pe prispă fără să facă nimic, să se uite aşa în gol. Unul, altul îl mai provocau cu întrebări despre doamna Ana, dar Fotache nu părea să se lase provocat: îi privea cu milă. Apoi în anul 1960 a murit tovarăşa Ana, ştirea a apărut într-un colţ de ziar. A fost incinerată. Ţepordei a oprit maşina miliţiei la poarta lui Fotache, care stătea pe bancă, era un miez de iunie înflorit, şi i-a comunicat că tovarăşa Ana kaput, koneţ, a dat ortu` popii, a murit. Fotache nu a părut să dea importanţă prea mare veştii, l-a privit pe miliţian ca şi cum ar fi văzut prin acesta pînă departe, dar după două, trei zile a făcut febră mare, a început să delireze, a refuzat mîncarea şi apa şi a murit.
Cîntecul lui Hannah şi al lui Igor, cel compus de Fotache, a mai fost cîntat în sat o vreme, după care cineva, probabil profesoara de muzică Lia Slabu, care a făcut şi o monografie a satului, a înlocuit pe Hannah cu Ana şi pe Igor cu Ioan, susţinînd că e vorba de un cîntec popular apărut în zonă din vremuri incerte. Şi nici un cuvînt despre Fotache, închipuiţi-vă.