Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Eseu:
Lady Macbeth şi Nenea Anghelache de Horia Gârbea

O apropiere care nu s-a făcut, din câte ştiu, între două personaje foarte diferite ca epocă a vieţii şi statut social, este cea între Lady Macbeth şi mult mai umilul, deşi destul de celebrul, cel puţin în literatura noastră, Anghelache. Prima este soţia unui puternic şi viteaz „thane“ de Glamis şi Cawdor, ulterior regină a Scoţiei. Al doilea e un „mânuitor de bani“, e drept că la o mare administraţie.
Anghelache se sinucide prin împuşcare din cauze (aparent) misterioase. Lady Macbeth moare, încă mai misterios, poate prin sinucidere, în afara scenei, în pragul înfrângerii şi morţii soţului ei. O ipoteză pe care o susţin.
Lady Macbeth, ca şi Anghelache, simte povara unei vinovăţii, povară pe care nu o mai poate suporta. La ambii, actul final este precedat de rătăciri ale minţii.
Lady Macbeth are crize de somnambulism:

Am văzut-o ridicându-se din pat, îmbracă un veşmânt de noapte, descuie dormitorul, ia o hârtie, o împătureşte, scrie ceva pe ea, citeşte cea scris, îi pune un sigiliu şi se întoarce iar în pat, iar toate astea în timp ce doarme somnul cel mai adânc. (V.1.)

Doctorul curţii regale îşi dă seama că „boala“ reginei este rezultatul remuşcării, care o poate împinge chiar la sinucidere:

Se-aud destule şoapte. Fapta rea
Naşte boli rele, mintea tulburată
Îşi spune taina pernei, care-i surdă.
Ea are trebuinţă de un preot
Mai mult decât de doctor… Dumnezeu
Pe toţi ne mântuiască. S-o veghezi
Şi ia-i tot ce-ar putea-o vătăma.
Deci noapte bună. Ea mi-a răvăşit
Gândirea iar privirea mi-a uimit-o. (V.1)

Avertismentul lui este limpede:Şi ia-i tot ce-ar putea-o vătăma. După acesta, cu care se închide prima scenă a actului cinci, este uşor de presupus că, în scena a cincea din acelaşi act, cu reşedinţa sub asediu şi soţul angajat în bătălie, regina a găsit acel lucru care o poate „vătăma“ fatal. Boala ei, la care e mai necesar un preot decât un medic nu era de natură să-i pună viaţa în pericol, altfel decât pe calea uciderii de sine:

O tulbură, stăpâne, doar vedenii
De groază, ce-i împiedecă odihna. (V.3)

Malcom însuşi bănuieşte, deşi nu e sigur, că regina şi-a luat singură viaţa:

Pedeapsă hotărâtă celor care,
Cu marea lor cruzime, l-au slujit
Pe măcelarul mort şi pe sinistra
Demnă de iad care i-a fost regină
Şi care, după câte s-ar părea,
Cu mâna ei cumplită şi-a luat viaţa. (V.7)

De asemenea, Anghelache e irascibil, părăseşte domiciliul, lipseşte şi de la serviciu, lăsând casa de bani încuiată. Nici măcar nu află că un controlor urmează să verifice registrele, dar şi sumele din această casă. Verificare ce se va petrece chiar şi în lipsa lui. Comportamentul său, urmat de glonţul care-i pune capăt zilelor, nu lasă niciun dubiu anturajului: Anghelache trebuie să aibă în casă o lipsă însemnată. Controlul nu descoperă însă nimic în neregulă. Anghelache s-a sinucis „degeaba“. Aşadar, nu numai „fapta rea“ naşte boli, fandacsie, depresie.

În opera lui I. L. Caragiale mai sunt personaje care trăiesc în angoasă, torturaţi de o (veche) vinovăţie, de astă dată reală: Stavrache (În vreme de război) şi Dragomir (Năpasta). Aşteptarea amplifică teroarea. Stavrache îşi aşteaptă fratele, deşi sunt indicii serioase că a murit, Dragomir împlinirea termenului de prescripţie pentru crima sa, Anghelache controlul a cărui întârziere îl dezechilibrează.

Ce aşteaptă însă Lady Macbeth? Nu a ucis cu mâna ei, chiar dacă a instigat la uciderea lui Duncan şi a servitorilor lui pe care cade bănuiala crimei. Ea nici nu ştie că Macbeth a ordonat uciderea lui Banquo şi el nu-i dezvăluie „fapta înfricoşată“ la care face aluzie că se va petrece în acea noapte:

Mai bine să n-o ştii, puiuţul meu,
Şi să te bucuri după. Vino, noapte,
Tu, vânător cu şoimi aşează gluga
Pe ochii blânzi ai liniştiei zile. (III.2)

Aşa încât Malcom exagerează vorbind de mâna ei cumplită.
Totuşi, regina anticipează o pedeapsă şi această anticipaţie o duce la sinucidere. În timp ce Macbeth, vinovatul real, ucigaş manu propria, nu are de gând să părăsească lumea şi luptă până la capăt:

O să mă lupt până mi-or smulge carnea
De pe ciolane. Dă-mi armura. (V.3)

Nici înainte de bătălia finală, Macbeth nu intuieşte că el este „boala“ ţării şi-l desfide pe doctor s-o afle în altă parte, prin analize specifice secolului al XVI-lea, ulterior lui, în care medicii „ghiceau“ boala după culoarea emisiilor bonavului:

Hai. De-ai putea să cercetezi pişatul
Acestei ţări şi să îi afli boala,
Ducând-o la deplină sănătate,
Eu te-aş aplauda până ecoul
Te-ar mai aplauda şi el odată. (V.3)

Echilibrul reginei se tulbură înainte de bătălie şi se rupe definitiv „în vreme de război“.
Nu s-a referit nimeni, din câte ştiu, la semnificaţia titlului nuvelei lui I. L. Caragiale. Trimiterea directă e limpede: acţiunea chiar se petrece „în vreme de război“, e vorba de cel de Independenţă, în care pretinsul „Iancu Georgescu“, popa-tâlhar, pleacă voluntar. Dar titlul e ambiguu, are şi un înţeles figurat. Cugetul lui Stavrache se află „în vreme de război“ cu sine. Răstimpul dintre plecarea fratelui său şi revenirea acestuia este pentru Stavrache un timp al luptei care durează, cu coşmaruri, cinci ani, jumătate cât Războiul Troian.
La început, Lady Macbeth este şi ea hotărâtă. Porneşte spre faptă cu luciditate şi cruzime:

Veniţi strigoi care-ndemnaţi la crimă
Sexul să-mi luaţi. Din cap până-n picioare
Umpleţi-mă de grea ferocitate,
Să îngroşaţi sângele meu în vine.
Faceţi să nu m-ajungă remuşcarea
Şi niciun simţământ de îndurare
Să nu-mi abătă ţelul, să nu-mi şadă
În drum. Veniţi la ţâţa-mi de femeie
Şi sugeţi fiere, servitori ai crimei. (I.5)

Încrederea şi mintea i se zdruncină treptat. Anghelache intră în vibraţie când un alt contabil fuge în lume, probabil în urma descoperirii unei lipse cauzate (eventual) de neglijenţă şi favorizate de lipsa controlului periodic. Stavrache devine neliniştit abia când află de presupusa moarte a fratelui fugar. Lui Leiba Zibal i se declanşează frica paroxistică după ce află, din expunerea unei teorii lombrosiene, că Gheorghe este un „portret robot“ al unui criminal născut. Dragomir acumulează lent nelinişte pe măsura apropierii termenului de prescripţie şi procesul se accelerează când află de fuga de la ocnă a celui condamnat în locul lui.

Cei doi dramaturgi, despărţiţi de aproape 300 de ani, înţeleg perfect dar şi redau magistral mecanismul angoasei, dezvoltarea ei: ca a unei boli insidioase care se acutizează deodată şi duce la deznodământul fatal. Singur, Dragomir nu ucide şi nu se sinucide la final, fiind totuşi pedepsit pentru o aparentă crimă. Alta decât cea comisă efectiv.

A avut ştiinţă I. L. Caragiale de remuşcările doamnei Macbeth? Piesa s-a tradus în româneşte încă la 1864, de P. P. Carp (Spirituri, veniţi,/ Voi ci numai idei de d‘ocidere pìndiţi./ Desfemeeţi mê, êmpleţi a me fiinţe/ De la capu la picioru cu barbarê cru?ime!). Faptul acesta e însă puţin important, chiar dacă o influenţă nu este exclusă. Tema vinovăţiei şi remuşcării e una de efect literar şi mai ales teatral. La Shakespeare au loc destule scene în care faptele rele îi chinuie pe protagonişti.

Originalitatea Inspecţiunii lui I. L. Caragiale constă în faptul că protagonistul nu-şi cunoaşte vina dar, implicit, şi-o (re)cunoaşte, omorânduse. Deşi vina nu există. Şi titlul spune mai mult decât pare, pentru că „Inspecţiunea“ nu este cea de care Anghelache nu are habar şi care se va derula efectiv după moartea lui. Adevărata „Inspecţiune“ este cea care nu a venit la timp ori cea pe care şi-o face în conştiinţă şi eventual în fandacsie Anghelache şi a cărei sancţiune este pedeapsa cu moartea, cea care constituie „o lacună“ – cum ştim din altă povestire – a Codului Penal. Lipseşte din Cod, dar casierul şi-o aplică singur!

Ce-ar fi păţit Lady Macbeth de la Malcom şi Macduff putem doar bănui.

Horia Gârbea

Din volumul Lunaticul, îndrăgostitul şi poetul sau Despre personajele lui Shakespeare, în curs de apariţie la Editura Neuma. Traducerea fragmentelor aparţine autorului, conform Macbeth, în William Shakespeare Opere, vol. IX, ediţie coordonată de George Volceanov, Editura Tracus Arte, 2014.

Parteneri Romania literara




                 

                                   

           

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara