Nu de azi, nu de ieri, aici la Viena – şi nu numai aici – relaţia zonei profesionalismului muzical cu lumea înconjurătoare, cu iubitorii de artă, de muzică, cu lumea cea mare a locuitorilor oraşului se dovedeşte a fi una de intimă dependenţă.
Fiecare îşi respectă statutul. Şi-l onorează. Profesionalismul înalt capătă valoarea unei comunicări cordiale. Lumea cea mare a locuitorilor oraşului, a iubitorilor de artă dispune de conştiinţa demnităţii actului artistic. Indiferent de spectacol, sala Operei de Stat este plină. În fiecare seară, în cele treizeci de zile ale lunii. Rar de tot apare câte o zi de „relâche”. Cine nu ajunge în sală poate urmări spectacolul pe un ecran imens instalat pe una dintre faţadele Operei. E profitabil să urmăreşti din acest loc, spre exemplu, un spectacol de balet; scaunele pliante sunt special amenajate. Se vede mai bine decât în sală. Un plasator oferă programe. Cine e mai pretenţios dar nu are prea mulţi bani, vine cu două ore înainte de începerea spectacolului. Îşi poate cumpăra bilet pentru un loc în picioare. Audiţia este excelentă în orice zonă a sălii.
Personal am beneficiat de generozitatea gazdelor cu prilejul zilelor pascale; am putut viziona două dintre titlurile celebre ale scenei de operă, spectacole aflate în zone total diferite ale spiritualităţii europene; Faust de Gounod şi Parsifal de Wagner. Ambele sunt spectacole aflate de mulţi ani în repertoriul casei. Pentru un iubitor al genului este un adevărat regal. Pentru un profesionist, observator atent al scenei lirice, este o bucurie profesională importantă. Aspectul strict muzical este în mare parte entuziasmant. Cel scenic regizoral rămâne discutabil. Faust este o operă romantică franceză scrisă de Charles Gounod în mijlocul de secol XIX. A avut un succes imens, dobândit treptat în chiar timpul vieţii compozitorului. Reţine toate şabloanele genului, mizând pe melodica elegantă, pe o anume superficialitate a percepţiei proprie unui public care – şi atunci ca şi acum – apreciază aspectul epic, succesiunea evenimentelor, frumuseţ ea melodică şi mai puţin conţinutul spiritual al dramei lui Goethe. Fervoarea credinţei, sacrificiul Margaretei înving răul, aduc mântuirea. Autorii producţiei scenice, Andreas Reinhardt şi Kristina Siegel, s-au rezumat la o tratare sobră bazată pe module în mişcare, pe un decor absolut sumar; continuând această idee, spre exemplu, celebra scenă de balet, Noaptea Walpurgică, a fost lăsată deoparte. În rolul titular, Roberto Alagna a făcut deliciile unui public entuziast, iar aceasta în ciuda unor dificultăţi de emisie vocală în prima scenă a operei; dispune de o pronunţie impecabilă în limba originară, de un timbru solar, limpede, ce favorizează un registru acut calitativ la care are acces de o manieră absolut lejeră; dispune de o mişcare scenică dezinvoltă care a inclus chiar şi o tumbă de 360 de grade, executată la sfârşitul celui de al treilea tablou; a făcut-o la limita posibilă a unor dimensiuni corporale greu de imaginat în urmă cu câţiva ani, …când apărea în acest rol, tot aici, la Staatsoper Wien, în compania fostei sale soţii, soprana Angela Gheorghiu. O voce minunată de bariton, expresiv colorată timbral, este cea de care dispune Adrian Eröd în rolul Valentin. O soprană de serviciu în rolul Margaretei, un bas potrivit din punct de vedere scenic şi nesatisfăcător în plan vocal, în rolul Mefisto, au completat distribuţia acestui spectacol în bună parte agreabil, bine condus de dirijorul francez Alain Altinoglu; sosit de la Montpellier.
O zi mai târziu, spectacolul Parsifal avea să împlinească semnificaţia sfintei zile a Paştilor. Cadoul potrivit la momentul potrivit. Wagner însuşi l-a conceput drept un ritual menit a sfinţi scena de la Bayreuth, templul propriului teatru muzical imaginat de el însuşi, o realizare a unui vis de care puţini au parte. În urmă cu aproximativ un deceniu şi jumătate, în spectacolul de premieră, aici, la Viena putea fi văzut, putea fi auzit în rolul titular, Placido Domingo; este marele artist, cel pe care – în debutul acestui an, la Madrid – lumea muzicală internaţ ională avea să-l sărbătorească la împlinirea a şapte decenii de viaţă. Parsifal a devenit unul dintre marile roluri ale carierei sale. Este un spectacol extins pe durata a patru ore efective de discurs muzical vocal-simfonic. Responsabilitatea realizării a revenit acestui cuceritor maestru al baghetei care este dirijorul Ingo Metzmacher; dispune de un elan interior inepuizabil, de o energie artistică bine rostuită, capabilă a susţine, a conduce realizarea acestui grandios edificiu muzical dramatic. Publicul însuşi, bun cunoscător, s-a entuziasmat treptat. La sfârşitul spectacolului l-a ovaţionat îndelung. Echipa actuală a cântăreţilor solişti este în bună parte cea care a realizat spectacolele de premieră în urmă cu un deceniu şi jumătate. Îşi meţine vigoarea, forţa expresivă, aşezarea stilistică în ansamblu; mă refer la başii Franz-Josef Selig, Wolfgang Bankl, Ain Anger, la baritonul Falk Struckmann. În mod evident, cea mai spectaculoasă apariţie este cea a celebrei mezzosoprane Waltraud Meier în marele rol al lui Kundry, caracterul complex, schimbător, care parcurge drumul de la devoţiunea penitenţei la feminitatea malefică. Li s-a alăturat, în rolul titular, acest muzician de mare clasă care este Christopher Ventris, un autentic tenor wagnerian, un obişnuit al genului în marile case de operă actuale. Nu pot să nu o menţionez – într-unul dintre rolurile fetelor flori – pe soprana Simina Ivan, o veritabilă veterană a scenei vieneze de operă pe care apare în continuare, în roluri atent studiate, de aproape două decenii.
Punerea în scenă? Descumpă nitoare! În viziunea regizoarei Christine Mielitz, o obişnuită a teatrelor de operă de limbă germană, cavalerii Sfântului Graal se dovedesc a fi ocupanţi ai unui cămin de nefamilişti care folosesc un spălător comun, cu chiuvete „la vedere”. Marea scenă a seducţiei lui Kundry asupra lui Parsifal se petrece în hall-ul unui veritabil bordel înzestrat cu sofale de piele roşie şi lampioane la modă în cazinourile mijlocului de secol XX; …iar celebra spadă vindecătoare este sugerată de un banal tub de neon aprins.
O astfel de abordare apropie, oare, legenda Graalului de înţelegerea omului contemporan? Mă îndoiesc. O banalizează, o bagatelizează.
Un spectacol pe care mi-aş fi dorit să-l urmăresc şi nu am reuşit este Anna Bolena de Donizetti; …cu Anna Netrebko şi Elina Garanča în rolurile celor două regine; a fost marea premieră, intens mediatizată, a lunii aprilie. Ţin să menţionez că pentru Garanča – o superbă voce de mezzosoprană, originară din Riga, actualmente o celebritate în bună parte mondenă, în covârşitoare parte profesională – realizarea acestui rol nu a constituit un proiect vienez; cu aproape două decenii în urmă susţinerea acestui rol a constituit prima importantă apariţie profesională petrecută la Bucureşti, pe scena Studioului de Concerte din str. Berthelot, în compania Orchestrei Naţionale Radio, a dirijorului Horia Andreescu. Tânăra artistă se afla în pragul vârstei de douăzeci de ani; parcurgea un stagiu intens de lucru la Viena, sub îndrumarea profesoarei Irina Gavrilovici, originară şi domnia sa din România.
Lume multă, forfotă mare. Trecători de toate naţiile, sosiţi din toate colţurile lumii, se perindă pe Ring, prin faţa Operei, la orice ora din zi sau din noapte. Afişe multe, reclamă bogată. Unul dintre afişe menţiona faptul că Asociaţia Prietenilor Operei urma a organiza o întâlnire cu celebra artistă, cu mezzosoprana Agnes Baltsa. Are o longevitate profesională impresionantă. S-a lansat cu câteva decenii în urmă, la Bucureşti, într- una dintre primele ediţii ale Concursului Internaţional „George Enescu”. Relativ recent am urmărito tot pe scena operei vieneze în „Jenůfa” de Janáček. Magistral! Covârşeşte scena şi sala. Un rol imens. Spectacol susţinut integral în limba cehă! Cu ani în urmă, fostul director al Operei vieneze, actualul şef al Festivalului enescian de la Bucureşti, a suprimat concursul de canto. S-a gândit la ceva anume? A fost o competiţie care a lansat multe dintre capetele de afiş ale scenelor lirice actuale.
De această dată am avut bucuria de a fi asistat la Faust şi Parsifal. Definesc două zone distincte ale artei muzicale europene. Opera de Stat din Viena oferă de toate… pentru mulţi dintre noi.