Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Lecturi la zi:
La vie en prose de Tudorel Urian

Apariţia - în anul 2004 - cărţii lui Cezar Paul-Bădescu, Tinereţile lui Daniel Abagiu a produs o oarecare derută printre comentatorii noştri literari. Văzută de unii drept echivalentul literar al picturii naive, această carte îşi propunea să reconstituie copilăria şi adolescenţa unui personaj (autorul însuşi?) cu posibilităţile stilistice şi de construcţie ale unui copil. Tonul de compunere şcolărească a fost luat de către unii drept un afront adus literaturii sau o probă de maximă naivitate a autorului, chiar dacă parantezele explicative care spărgeau ici-colo textul erau în măsură să lumineze calea anti-literară/non-literară pe care autorul pornise la drum în căutarea maximei autenticităţi. Faptele anoste, lipsite de glorie şi de prea multe elemente memorabile, ale personajului narator erau puse în pagină într-un stil minimalist, perfect anodin. Impresia de autenticitate era maximă, dar satisfacţia cititorului, minimă, mai ales în condiţiile în care acesta nu observa efortul conştient al unui scriitor instruit de a vedea şi reproduce lumea cu mintea unui copil de 10-14 ani.

Luminiţa, mon amour, noul roman al lui Cezar Paul-Bădescu, duce experienţa cu un pas mai departe. Este istoria mariajului ratat al unui personaj care se numeşte chiar Cezar Paul-Bădescu. Fostul pionier din perioada comunistă a devenit studentul la Litere din anii tranziţiei, orizontul său cultural a suferit mutaţii majore, iar stilul naraţiunii ţine pasul cu noul său statut intelectual. Naivităţile stilistice de compunere şcolărească a unui copil din clasele I-IV au dispărut, ironia şi autoironia bat la porţile sarcasmului, referinţele culturale (în special la filme de autor, dar nu numai) răsar la tot pasul. Altminteri însă, miza rămâne aceeaşi - maxima autenticitate - iar autorul pare preocupat, în mod special, de aducerea la lumină a faptelor şi trăirilor pe care, cel mai adesea, oamenii se căznesc să le ţină sub obroc.

Un mariaj ratat este o experienţă traumatizantă, iar povestea nudă a acestui şoc existenţial poate îmbrăca aspecte de horror. Nu cunosc viaţa personală a lui Cezar Paul-Bădescu, aşa încât nu am habar cât din acest roman este realitate şi cât este ficţiune. De aceea, în virtutea faptului că autorul îşi pune scrierea sub eticheta "roman", prefer să o tratez drept ficţiune. Chiar dacă tonul de spovedanie şi grija anunţată de a schimba numele unor personaje sugerează, fără putinţă de tăgadă, faptul că elementul non-fictiv în construcţia acestui roman nu este neglijabil.

Istoria personajului-narator (Cezar Paul-Bădescu însuşi) care se spovedeşte în Luminiţa, mon amour " seamănă cu a multora. După o (prea) scurtă perioadă idilică, viaţa sa în cuplu se transformă într-un coşmar. Cei doi parteneri de viaţă devin hipersensibili la defectele reciproce (bărbatul înregistrează tot mai riguros pilozitatea excesivă a soţiei, inclusiv deasupra buzei sau în nas, zone unde tradiţionala viziune estetică asupra corpului femeii nu o recomandă, remarcă faptul că în timpul nopţii aceasta mai sforăie sau mai scapă vânturi, iar parfumul rămas în baie după folosirea scaunului de la toaletă nu seamănă cu cel al florilor proaspete), imixtiunile părinţilor în viaţa cuplului sunt tot mai groteşti şi mai greu de suportat, bolile mai vechi sau mai noi ajung să se manifeste în toată splendoarea lor. Soţia este atinsă tot mai des de atacuri de panică, devine cvasi-handicapată, nu mai poate ieşi pe stradă, trebuie să fie însoţită chiar şi în cabina de w.c. Doctorii ridică neputincioşi din umeri, frustrările devin maxime, personajul trăieşte disperarea unei permanente stări de alienare. Fireşte, referinţele sale culturale sunt cu totul altele, coşmarul cotidian îşi găseşte explicaţii în Freud şi Jung, dar aceasta nu duce şi la rezolvarea problemei. În final, după un program intens de psihoterapie, Luminiţa reuşeşte să scape de atacurile de panică, devine o femeie de succes, pe măsură ce se simte puternică, sigură pe ea, se vrea din ce în ce mai independentă, aşa încât hotărăşte să divorţeze de vechiul soţ, martorul vulnerabilităţii ei dintr-un trecut de care a ajuns să se jeneze.

Mutatis mutandis, până la un punct romanul lui Cezar Paul-Bădescu seamănă cu impresionanta carte a lui Matei Călinescu, Portretul lui M. Aceeaşi experienţă limită a vieţii de zi cu zi trăite în preajma unui bolnav, incapabil să ducă prin forţe proprii o existenţă normală. Sensul este însă complet schimbat. La Matei Călinescu scrisul are drept temei o imensă afectivitate, iubirea pentru cel în suferinţă, durerea neputincioasă de a şti cum va evolua boala, dar de a nu putea să i se opună, compasiunea pentru inocenţa cu care fiul său îşi înfrunta tragicul destin. Totul, în Portretul lui M, îndeamnă la înţelegere şi participare. La personajul lui Cezar Paul-Bădescu, dimpotrivă, tânărul soţ îşi asumă soarta cu un fel de blazare, se priveşte pe sine cu cinism, iar propria sa viaţă nu îi produce decât o imensă scârbă. E drept, aceasta trebuie pusă în relaţie şi cu deznodământul absolut surprinzător: divorţul femeii după ce forma dramatică a bolii a fost depăşită.

Autorul spovedaniei din Luminiţa, mon amour vede lumea cu privirea lipsită de iluzii a scriitorilor generaţiei 2000. Titlul, încărcat de sugestii romanţioase, este cinic pentru un roman care îşi propune să demitizeze violent dragostea, scris de un autor care citeşte Romeo şi Julieta ca pe un rod al emanaţiei în exces a unor glande, şi pentru care cântecele de celebrare a iubirii, de la menestreli la manelişti, nu sunt altceva decât răbufniri ale hormonilor. Traumatizat de eşecul căsniciei sale, personajul are tendinţa să vadă totul în negru. Simţurile sale foarte ascuţite înregistrează toate semnele barbariei care ne înconjoară. Nimic nu este în măsură să confere existenţei sale o cât de mică notă de optimism. Misoginismul şi mizantropia se simt îndărătul fiecărei fraze. Viaţa la bloc, descrisă de Cezar Paul-Bădescu pare reprodusă prin procedeul copy-paste din Ghidul nesimţitului, de Radu Paraschivescu: "Cine iubeşte clasa muncitoare să se ducă să trăiască măcar o lună într-un bloc ca acela. Să simtă mirosurile vieţii adevărate, câte un altul la fiecare etaj, combinate cu unul comun, de la toboganul de gunoi. Să nu aibă apă caldă, fiindcă ceilalţi locatari preferă mai degrabă să-şi dea salariile la cârciuma din colţ decât să plătească întreţinerea. Să asculte toată ziua manele de la boxele puse în geam de binevoitori. Să asiste la scene apetisante, cum ar fi cea a dusului gunoiului la tobogan: oamenii ies în şosete, intră în cămăruţa tomberonului, lipăie în zoaiele de acolo şi se reîntorc liniştiţi în casă (e de presupus că în aceleaşi şosete şi dorm. Să audă prin pereţii subţiri ai blocului desele certuri conjugale însoţite de ţipete. Să calce în balta de pişat sau, la ocazii mai deosebite, în căcatul care tronează în mijlocul liftului" (pp. 214-215).

Pe alocuri autorul se adresează direct cititorului aducându-i aminte că participă la o convenţie romanescă. În tradiţia postmodernă, el aduce explicaţii, comentează sau chiar critică anumite pasaje din romanul care tocmai se scrie. Aceste pasaje metatextuale au rolul unor supape menite să elimine ceva din tensiunea, ce tinde să devină insuportabilă, a acţiunii propriu-zise. Jocurile narative sunt mici pauze de respiraţie, elementele care justifică titulatura de roman dată cărţii şi care ar trebui să îi confere cititorului certitudinea, reconfortantă moral, că se află, totuşi, în faţa unui produs de ficţiune.

Cartea lui Cezar Paul-Bădescu, Luminiţa, mon amour este un bulversant document de existenţă, dar, ca roman, un eşec. Construcţia este previzibilă, lipsită de subtilitate, clin d'oeil-urile autorului sunt banale, iar stilul foarte direct este mai degrabă un loc comun în literatura celei mai tinere generaţii. Zdravăn ancorat în realitate, romanul poate stârni interesul prin povestea propriu-zisă (cu siguranţă, mulţi o vor percepe ca pe adevărul pur) şi în mult mai mică măsură prin realizarea sa tehnică. În fond însă, contează mai puţin dacă această carte este un roman sau un volum de memorii (ne)deghizate. Dincolo de realizarea artistică discutabilă, ea reuşeşte să capteze atenţia şi se citeşte cu real interes. Or, la urma-urmei, acesta este cel mai important lucru.

Parteneri Romania literara




                 

                                   

           

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara