Numărul curent: 52

Numerele 37, 38, 39 si 40 din 2014 ale revistei Romania literara, apar cu sprijinul AFCN.

Cartea Straina:
La umbra multiculturalismului în floare de Simona Brînzaru


Nancy Huston s-a născut în Canada, a studiat în Statele Unite, apoi în Franţa unde şi-a luat masterul cu Roland Barthes, a făcut parte din Mişcarea pentru Eliberarea Femeilor şi a participat la mitingurile organizate de grupările marxiste (fapt pe care astăzi îl dezaprobă cu vehemenţă), l-a cunoscut pe Tzvetan Todorov a cărui soţie este de mai bine de douăzeci de ani. Scrie în franceză şi/sau engleză; primele volume (eseuri şi romane) le-a publicat la Editions du Seuil iar ultimele la Actes Sud.

Romanele sale au în comun structura binară: ,,jurnalul" textului alăturat textului propriu-zis dar şi problematica dublului, a ,,gemenilor", (,,Les Instruments des ténèbres" a obţinut Prix Goncourt des Lycéens în 1996 iar în 1997 premiul Livre Inter), juxtapunerea evenimentelor reale cu cele ficţionale (,,L'empreinte de l'ange), clivajul dureros al existenţei unei artiste ce trebuie să aleagă între familie şi creaţie (,,La Virevolte"). Interesant este că personajele acestui ultim roman se regăsesc, printr-un procedeu de factură balzaciană, în recentul ,,Dolce agonia""(Actes Sud, 2001). De Ziua Recunoştinţei se reunesc în casa poetului şi profesorului universitar de origine irlandeză, Sean Farrell cîţiva prieteni. Sînt de profesii (universitari - Derek şi Rachel - care sînt şi scriitori - Hal şi Charles, tatăl acestuia din urmă fiind unul dintre susţinătorii lui Martin Luther King -, un avocat, o doctoriţă, un pictor ratat ajuns zugrav, un brutar, care a predat antropologia în Africa de Sud, o poetă care ţine un magazin de artizanat, o secretară şi o fostă prostituată) şi de naţionalităţi diferite (italiană, bielorusă, ucrainiană, canadiană). Prezentarea lor este făcută în primul capitol (,,Prolog în cer") de către personajul principal al cărţii, Creatorul însuşi. Acelaşi binarism face ca ,,Dolce agonia" să cuprindă discursul unui autor omniscient prin excelenţă care ştie cu precizie ce urmează să se întîmple cu fiecare personaj în parte, ba mai mult le prezintă sfîrşitul, uneori tragic şi deseori nedrept, de pildă Katie, poeta şi Leonid, soţul ei, pictorul ratat, vor muri într-un accident de aviaţie, avionul prăbuşindu-se undeva ,,între Tîrgu Mureş şi Piatra Neamţ", alături de un narator omniscient, replică parodică a celui consacrat ca atare de către ,,doxa". De altfel, autoarea pendulează între critica marilor naraţiuni totalizatoare şi complicitatea cu acestea, romanul fiind o construcţie unitară, în buna tradiţie a canonului pe care îl prezintă şi îl ironizează în acelaşi timp. Juxtapunerea celor două tipuri de reprezentări ale unui discurs totalizator subminează tocmai ideea de naraţiune totalizatoare, rămînîndu-i în acelaşi timp complice. Astfel, în finalul primului capitol se face aluzie la lumină ca metaforă (topică) a cunoaşterii prin citarea celebrei fraze goetheene şi a Verbului Divin din ,,Geneză", reluate într-o propoziţie scurtă care le precede: ,,Puţină lumină, vă rog!" Este o parodie ce problematizează proiectul Luminilor, subliniind declinul acestora, neîncrederea într-o ,,naraţiune care să dizolve toate diferenţele şi contradicţiile" (Linda Hutcheon).
În acelaşi timp este o pendulare între viitor, prolepsele prin care cititorul află cum vor sfîrşi eroii cărţii, datorate Creatorului şi trecut, prin analepsele ce survin, inserate în prezentul naraţiunii. Nu numai că cititorul este pus la curent cu tot ceea ce gîndeşte fiecare personaj dar află şi lucruri pe care ceilalţi nu le ştiu; bunăoară, Aron Zabotinsky, brutarul care este şi un cititor pasionat de poezie - Brodsky, Milosz şi Sean Farrell (eroul citind nu doar operele unor poeţi celebri şi reali dar şi pe cele ale unui poet aparţinînd lumii romanului), a fost profesor de antropologie în Africa de Sud şi s-a confruntat direct cu gravele probleme ale rasismului. De asemeni, Brian, avocatul lui Sean şi soţul năbădoioasei şi supraponderalei Beth, fost participant în războiul din Vietnam, îşi refulează dezamăgirea şi surzenia incipientă. Leonid este foarte marcat nu doar de moartea tragică a fiului său ci şi de catastrofa nucleară de la Cernobîl, de suferinţele atroce ale puţinilor supravieţuitori de care află vizitîndu-şi, după o lungă ezitare, ţara din care fugise în condiţii umilitoare, sperînd să devină un pictor celebru la New York şi sfîrşind prin a ajunge un simplu zugrav dar simţindu-se cu adevărat un cetăţean american, chiar dacă trebuie să-şi refacă anual, ,,cartea verde". Participarea eroilor fictivi la evenimente reale creează o atmosferă de ,,indeterminare", în care imaginarul şi realul se suprapun într-o mişcare aleatorie.
Conversaţiile sînt amicale, nelipsind uşoarele altercaţii între moralizatoarea Beth, medicul ce vede zilnic atrocităţi la spital şi pentru a le suporta se refugiază în bulimie şi ironicul Sean, dar sînt imediat reparate prin scuze sau neutralizate mental printr-o replică adresată în gînd celuilalt, aşa cum procedează Charles.
Se vorbeşte mult; literatura nu putea lipsi dat fiind mediul din care fac parte personajele. Brian, cel care visase cîndva să devină scriitor, fericit să fie avocatul şi prietenul poetului Sean Farell, deschide discuţia, curios să ştie ce cred scriitorii despre literatură. Şi află cu mirare că este ceva extrem de periculos; Hal povesteşte cum, aflat la L. A. pentru un atelier de proză, la un moment dat, unul dintre cursanţi, înainte de a-şi citi creaţia, scoate pistolul şi ameninţă că-l va ucide pe cel care va îndrăzni să rîdă fiindcă proza îi fusese inspirată de propria-i mamă; Charles completează imaginea cu descrierea devastării propriului birou de către cîţiva studenţi, creaţiile lor ţinînd de gangsta rap, după ce se străduise să le explice că limba engleză conţine mai mult de 17 cuvinte şi că, mai înainte de a începe să scrie poezie, ar fi bine să-i citească măcar pe clasici. Entuziasmul lui Brian este temperat, literatura nefiind doar un gadget ci şi generatoare de violenţă. Nu lipseşte intertextualitatea: Ted Hughs, Ionesco, Tolstoi, Puşkin, Philip Roth, Joyce, Whitman, Singer. La sfîrşitul cărţii autoarea prezintă o listă în care citează ,,bibliografia": cărţile, texte de cîntece, film, articole, ba chiar prietenii care i-au povestit fapte reale sau i-au sugerat titlul cărţii. Este un thanksgiving de gradul al doilea ce contribuie la structura arborescentă a cărţii oferind, ca într-o pagină de calculator, link-urile necesare.
Lumea contemporană este prezentă, nu doar prin citările de evenimente verificabile istoric (Holocaust, războiul din Vietnam, catastrofa nucleară de la Cernobîl) ci şi prin ,,eroii" săi, ameninţările ce o pîndesc sau cele mai recente descoperiri ştiinţifice. Astfel Sean propune un joc în care fiecare invitat este rugat să numească un element indezirabil al lumii reale, instaurînd un fel de ,,embargo" sui-generis. Unii participanţi iau jocul în serios şi aleg: Sean - internet, Katie - clonă, clonaj, Leonid - nuclear, Patrizia - cancer, Beth - calorii, Charles - divorţ; Chloé - lucernă (în amintirea unui fost client) restul se amuză: Brian - Palestina, Rachel - Woody Allen, Derek - Sadam Hussein iar Hal încheie en beauté, propunînd, în rîsetele comesenilor, viagra. Elemente grave în notă carnavalescă, heterotopie ca în celebra proză borgersiană citată de Foucault, o lume plurală, instabilă, ameninţată de nenumărate primejdii dar care, conştientă de acest lucru, se ex-pune într-o ,,apocalipsă veselă" ce frizează ficţiunea şi care povestită şi repetată îşi pierde orice sens. Este observaţia pe care o face Derek pe marginea tragicei morţi a fiului lui Katie şi Leonid, în urma unei supradoze de droguri. Tot repetat, evenimentul se goleşte de real, devine ficţiune. Şi tot el, invitat să ţină o conferinţă despre ,,idealul epicurean în lumea postmodernă", notează că lumea contemporană se bucură de o ,,comunicare instantanee dar insignifiantă", pierzînd arta de a coresponda, de a conversa, de a pregăti şi împărţi hrana, pentru că ,,nimeni nu mai stă în faţa cuptorului dar bucatele sînt insipide" iar ,,tehnologia avansată ne-a permis să funcţionăm cu spiritul într-un loc şi trupul în altul". Urmarea este pierderea ,,intensităţii, a contactului adevărat, a sensului acut al lui acum şi aici". O lume a reprezentărilor diverse, dominată de boală şi violenţă dar care, în acelaşi timp face posibilă ,,egalitatea diferenţei" iar eroii nu numai că ştiu acest lucru dar ţin foarte mult la acceptarea lor ca individualităţi, opunîndu-se oricărei încercări de a fi uniformizaţi, conform unei norme unice. Este cazul lui Sean care se desparte de Jody, fosta lui soţie, tocmai pentru că aceasta încerca, dorindu-i binele, să-l normalizeze, să-l forţeze să accepte ,,calea" ei despre care era convinsă că este singura justă.
Finalul serii - acţiunea petrecîndu-se, în acelaşi loc şi pe parcursul unui interval limitat de timp, reciclare parţială şi ironică a unei reguli clasice - îi surprinde obosiţi de vorbă, de mîncare multă (tradiţionalul curcan ce le inspirase lui Hal şi Charles o hermeneutică amuzantă, cîntărise 12 kilograme), de băutură, de propriile griji. Fiecare îşi găseşte un loc unde să doarmă; Charles alege bucătăria unde va încerca, poietizînd à la Poe, să scrie un poem în vreme ce prietenii lui adorm după ce şi-au luat pastilele de rigoare. Dimineaţa cel dintîi se trezeşte Hal jr. descoperind cu încîntare zăpada. Luminoasă, desigur. Circularitate care aduce în prim plan metafora luminii, dar tot ironic, prin Lux fit. Trecutul este marca dispariţiei unei forme mentale create pe baza ideologiilor ,,Luminilor".
Fericirea, spunea cu înţelepciune precoce, la cei nouă ani, fiul Patriziei, este ,,un pelerinaj făcut la locul fericirii". Însă unul complice şi critic totodată, înglobînd evenimente reale, literatură, prietenie, boală, totul într-o variantă ,,light" a adagiului stoic ,,vivre c'est apprendre à mourir, într-o Dolce agonia.