Numărul curent: 52

Numerele 37, 38, 39 si 40 din 2014 ale revistei Romania literara, apar cu sprijinul AFCN.

Cronică Literară:
La pachet de Cosmin Ciotloş


Eseist, prozator, umorist, epistolier, memorialist, gazetar, ideolog. În Ultimii eretici ai Imperiului, Vasile Ernu e din toate acestea câte puţin. Dar din nici una atât de mult încât să justifice o interpretare "pe culoar", împinsă până la detalii de poetică a genului sau de istorie a metodei. Noutatea, la Ernu, o dă nu tehnica, ci plasamentul. Stilistica lui, aşadar, nu e una om la om, ci una mai curând zonală. O găsim şi ici, şi colo, şi la Bucureşti, şi la Moscova, şi în dreapta, şi în stânga axului politic, fără a avea răgaz să o diagnosticăm cum se cuvine. Pusă sub lupă, ea dispare. Nu e accesibilă decât ocheanului (eventual întors).

Aşa se face că, în urmă cu trei ani, când apărea Născut în URSS, critica a fost integral favorabilă ca verdict, dar în bună măsură confuză ca încadrare. Unii au vorbit despre nostalgia vechiului regim, alţii despre ironie liberală, alţii despre imbricarea discretă a acestora două. Au fost comentatori care şi-au pus problema formală a raportului cu literatura, după cum au existat analişti mai aplicaţi, în stare să-i găsească autorului, aflat atunci la debut, precursori locali. (O idee despre această dispersie dă şi ultima copertă a cărţii de acum.) Categoric, Ernu devenise un caz. Încă nerezolvabil sau, oricum, încă mai presus de rezolvări.

Mă tem că nici recenta Ultimii eretici ai Imperiului nu oferă, pentru elucidare, indicii mai utile. Căci Vasile Ernu disimulează încă o dată inteligent, de data asta călcând pe propriile urme din 2006. Nu mă refer doar la fidelitatea faţă de editură şi faţă de colecţie, deşi şi aceasta spune ceva despre o anume consecvenţă a formatului, ci la construcţia minuţioasă a unei tradiţii personale. Cei doi eretici de aici sunt, ambii, născuţi în URSS. Ca identitate, desigur, dar mai ales ca mentalitate.

Ce vreau să spun nu e că Ernu se repetă (e prea mobil ca să poată face una ca asta), ci că se legitimează la fel. Cum anume? Întâi şi-ntâi, printr-o echitabilă distribuţie a măştilor, care creează iluzia de grup. Sunt, în principiu, două personaje în toată cartea (doi eroi, cum îi place autorului să-i numească): Vasilyi Andreevici şi un anume, până la capăt necunoscut, A.I. Primul, ajuns din Uniunea Sovietică în plină Balcanie bucureşteană, al doilea, ieşit din Gulag în Rusia modernă a tranziţiei. Vârste diferite, experienţe diferite, ba chiar şi opinii diferite, expuse pe larg într-o corespondenţă savuroasă şi adeseori paradoxală. N-aş vorbi, totuşi, despre roman epistolar (naraţiunea e ca şi inexistentă, iar aspectul de lettres russes rămâne o convenţie ieşită din pălăria unui singur autor), cât despre, schimbând tot ce-i de schimbat, dialoguri platonice. Ceea ce îndreptăţeşte impresia, remarcată de mai toţi cronicarii, că Ernu ia lucrurile de la zero, fără a se sinchisi de reziduurile analitice sedimentate în timp.

Un bun exemplu îl reprezintă rezerva faţă de prea uşoara corelare dintre totalitarismul fascist şi cel comunist, destul de la modă astăzi: "Încercarea de a pune într-o paradigmă comunismul şi fascismul mi se pare o mare eroare. Fireşte, sunt două regimuri totalitare violente şi absurde, însă fascismul, îmi pare rău că trebuie să spun acest lucru, este mult mai aproape de capitalism decât comunismul. Fascismul este înrudit cu sistemul capitalist tocmai datorită acestei logici metrice, matematice, prin care se produce. Dacă regimul capitalist se produce prin bani care, cum am mai zis, pot fi calculaţi, fascismul se susţine pe Ťgeneticăť, prin Ťbiologiať ideologizată care se bazează pe măsurare. În ideologie şi ştiinţele fasciste, Ťevreulť este o entitate Ťbiologicăť ce poate fi măsurată exact şi care diferă de Ťarianť. Astfel, entitatea Ťevreuť este pentru Ťarianul purť un produs biologic, nu unul cultural. ŤEvreuť te naşti, nu devii, Ťarianť, la fel, iar două popoare Ťaleseť nu prea pot exista." (pag. 78)

Evident că, situându-se de-a curmezişul tendinţelor dominante (chiar dacă prin vocea lui A.I., nu în nume propriu), Vasile Ernu ar putea fi contrazis în empirismul său de destui politologi de meserie. Nu sunt eu însă cel care trebuie să stabilească dreptatea acestui punct de vedere (şi nici nu cred că autorul Ultimilor eretici ai Imperiului vrea cu tot dinadinsul să aibă dreptate), dar mărturisesc că gust acurateţea raţionamentului. Cu atât mai mult cu cât nu-l simt încorsetat. Distincţia aceasta antropologică între datul natural şi acumularea culturală va opera şi mai târziu, într-o scrisoare a lui Vasilyi Andreevici, dar în registru uşor derizoriu şi cumva pe dos decât ne-am fi aşteptat: refugiul în alcool al generaţiilor mai vechi ar fi aşadar unul genuin, pe când paradisul artificial al drogurilor postcomuniste ar avea o dimensiune culturală adăugită.

Deja din aceste rânduri jocul lui Ernu iese la iveală. Din loc în loc, el pare să fie, spontan, în dezacord cu sine, să uite crezul de adineauri pentru o convingere abia cristalizată. (Şi nu întotdeauna astfel de retractări beneficiază de alibiul de-a fi enunţate de instanţe diferite. Şi Vasilyi Andreevici, şi A. I. îşi dau singuri peste mână cu fervoare.) Pentru un ideolog, lucrul ar fi amendabil. Dar cel care-a scris Ultimii eretici ai Imperiului nu e un ideolog! O dovedeşte până şi titlul, deviaţionist cât cuprinde. Căci pledoaria de aici nu se duce în favoarea unei direcţii sau a alteia. Dimpotrivă, ea urmăreşte coexistenţa contrariilor, toleranţa faţă de cealaltă tabără, înţelegerea reciprocă, normalitatea în cele din urmă.

E drept că Ernu are aici câţiva cai de bătaie predilecţi (dezavuarea anticomunismului radical se numără printre ei). Dar, îmi permit o formulare neconvenţională, pe nici unul nu-l rupe de şale şi nu-l încarcă cu desagi prea grei. Preferă spectacolul echitaţiei. Am urmărit cu atenţie de câte ori dezacordul se exprimă pamfletar sau măcar virulent polemic. Cum fiecare scrisoare conţine, ca romanele de demult, un rezumat promiţător, căutarea mi-a fost dintru-nceput înlesnită. N-o să credeţi, dar, de pildă, ceea ce porneşte ca o revanşă faţă de intelighenţia autohtonă ajunge să sune mai degrabă ca un exerciţiu de admiraţie:

"Într-una din seri am avut ocazia să stau la masă cu Ťdelegaţiať română. Nu a fost nimic intenţionat. Doar că aşa s-a întâmplat. Oameni foarte simpatici şi vioi. Am observat un soi de umor vivace, chiar dacă de suprafaţă, însă foarte ingenios şi ascuţit. Făceau asta cu o uşurinţă pe care nu o găseşti la intelectualul rus, ce fuge mereu înspre Ťproblemele fundamentaleť, Ťîntrebările grele ale umanităţiiť, ca şi cum, în orice moment, ar trebui să dea un răspuns definitiv. Încă o chestiune interesantă pe care-am observat-o: sunt extraordinar de buni la replici, la jocuri de cuvinte şi la retorică, pe care o fac cu o naturaleţe incredibilă. Cu toate că au tendinţa de a se plânge în permanenţă, reuşesc să creeze o atmosferă plăcută şi au o atitudine lejeră, ceea ce nu întâlneşti în mediul intelectual rusesc." (pag. 105)

Elogiul acesta prudent nu-i deloc lipsit de subînţelesuri. Căci, dacă-l considerăm pe Vasile Ernu în calitatea sa (parţială, repet) de eseist, tocmai aici e deficitar, în materie de intuiţie a găselniţei de limbaj. Să remarcăm că la el practic nu există butade sau etichete memorabile, ci numai sofisme. Cuvintele în sine nu au încărcătură ludică. Numai logica se pretează la jocuri (şi încă ce jocuri!). La un moment dat, unul din eretici aminteşte de anecdota celebră conform căreia potcoavele aninate deasupra uşii aduc noroc şi celor care nu sunt superstiţioşi. Ernu îi dă însă o încărcătură emblematică de metaforă conceptuală a disidenţei. N-o ia uşor, ci o dă serios. Pus astfel între ghilimele, râsul devine grimasă a sobrietăţii. Fiindcă de cele mai multe ori, acesta e aici citat, nu produs. Umorul e doar un stadiu intermediar către o finalitate de cu totul altă factură.

La fel stau lucrurile şi cu imaginea de pe copertă (ce reproduce o sculptură în bronz din 2006 a lui Alexander Kosolapov). Mickey Mouse e purtat, de-o parte şi de alta, de V.I. Lenin şi de Isus Hristos. Un eretic contemporan deci, în raport cu dogmele amândurora. Despre asta (dar exact despre asta) relatează într-un rând şi Vasilyi Andreevici: "Aşa că, în viaţa mea de zi cu zi, eroi precum patriarhii Abraham, Isaac şi Iacov făceau casă bună cu Lenin şi Troţki sau Karamazov şi Karenina. Poveştile despre Lenin sau cele din Evanghelii, scrisorile lui Engels căte Marx sau cele ale apostolului Pavel către Timotei erau pentru mine la fel de interesante. Mai târziu, Maiakovski şi Esenin, Ahmatova şi }vetaeva, Psalmii şi Iov, formau în mintea mea cupluri de nedespărţit care, treptat, se combinau în mintea mea, într-o promiscuitate incredibilă. Ereziile se construiau una peste alta, iar viaţa mea îşi urma un curs destul de nefiresc pentru lumea în care trăiam. Când eram mic, mă visam mereu cum merg spre şcoală cu Isus ţinându-mă de mâna dreaptă şi cu Lenin de cea stângă. Eu să ţopăi alături de ei şi toţi să zică: uite ce prieteni tari are Vasika." (pag. 213)

Adevărat, în paragraful acesta, aşezarea celor trei nu corespunde celei din grupul statuar al lui Kosolapov. Dar ce contează o erezie în plus? Şi, dacă tot am devenit, la final de cronică, permisiv, recomand sincer lectura acestei cărţi împreună cu Apocalipsa timpului nostru, a unui alt relativist cu principii, Vasili Rozanov (1856-1919), tradusă mai demult la Editura Institutului European. Întâmplarea a făcut să le descopăr în aceeaşi săptămână.