Pare că sîntem făcuţi să luăm în posesie realitatea pe cont propriu. Fiecare îl percepe pe aproapele lui în funcţie de afinităţi, de subiectivitatea centrată în jurul unor puncte de atracţie care definesc cât de cât riguros personalitatea sa şi, de ce nu, prin prisma interesului proxim sau de perspectivă. Sesizarea, distingerea, înţelegerea individualităţii este consecinţa senzaţiei plus amintirii acelei personalităţi ori prima idee simplă produsă pe calea reflecţiei. Personal, îl percep pe Remus Georgescu în primul rînd în calitate de compozitor. Nu pentru că, vezi Doamne, creaţia componistică este cea care-i va supravieţui ci, efectiv, datorită unor lucrări precum Exorcisme pentru flaut şi orchestră, oratoriul Cîntare străbunilor sau Concertul pentru orchestră care se constituie în adevărate focare de lumină din lumea subterană a creaţiei sonore. Pe de altă parte, compozitorul Remus Georgescu îmi este mai la îndemînă decît dirijorul ori profesorul. Nu de alta, dar măcar solidaritatea de breaslă se cade să prezerve o atare opţiune. Ascultîndu-i muzica am remarcat întotdeauna sensibilitatea gravă, soluţiile sobre, elevate într-un fel, princiare, eficienţa şi eleganţa aliajelor instrumentale, forţa şi volumul exprimărilor melodice, contrapunctice ori omofone. Remus Georgescu dibuieşte de fiecare dată forma ideală de exprimare a raţionamentelor sonore. Minimum de obiecte, maximum de sens. Opusurile sale sunt ca nişte flori în stare de graţie, alese parcă să conceapă Logosul muzical şi să-l nască. Pînă şi o degringoladă de evenimente sonore se transformă într-o suită de monumente solemne. Mai presus de fraze, perioade, secţiuni, ansambluri arhitectonice muzica sa relevă tensiuni, aşteptări, rezolvări. Compozitorul evită ambiguităţile semantice: alegerea propusă poate declanşa în conştiinţa ascultătorului o anume stare, fie ea de satisfacţie, surpriză, angoasă, optimism etc. Cu toate acestea Remus Georgescu este un structuralist, fie şi pentru că, aşa cum remarca Milan Kundera, muzica reprezintă forma simbolică umană care se pretează cel mai lesne demersurilor structurale, în măsura în care acestea pun accentul pe relaţiile dintre semnificanţi. De altfel, statutul semiologic al majorităţii compoziţiilor lui Remus Georgescu traversează nu numai reflecţia estetică, ci şi raportul muzică-limbaj cu poziţiile sale formale şi normative. Avea dreptate Jakobson atunci cînd insista asupra caracterului autotelic al muzicii deoarece sintaxa muzicală se organizează la nivelul notelor şi la nivelul "cuvintelor purtătoare de semnificaţii". Aceasta nu înseamnă că muzicile lui Remus Georgescu nu trimit la trăire ori că nu deţin capacităţi denotative. Dimpotrivă, sensul lor este deopotrivă imanent, intrinsec şi narativ, extrinsec. Aceasta poate şi pentru că imersiunea operei muzicale în contexte constrîngătoare, mai ales cel religios, eroic ori tragic, îi conferă o forţă de expresie semantică mai puternică decît aceea pe care, adesea, sîntem gata să o recunoaştem în cazul muzicilor pure, abstracte, fie ele formale sau informale, evolutive sau non-evolutive, expozitive sau dezvoltătoare, unidirecţionale (închise) sau pluridirecţionale (deschise). în aproape toate lucrările sale, Remus Georgescu instaurează (şi nu doar porneşte de la) un programatism implicit (nemanifest) şi chiar explicit (manifest). Oricum ar fi însă, programul propriu-zis muzical sau extramuzical nu funcţionează aşa cum afirma, de pildă, Leonard Bernstein despre planul narativ al unei muzici - cam ca muştarul peste crenvurşti -, ci dă un înţeles suplimentar muzicii graţie, vorba lui Adorno, unor gesturi solidificate capabile să comunice conotaţii, precum şi o pluralitate de sensuri ce depăşesc intenţia şi voinţa compozitorului, ignorînd chiar programarea auctorială. Existenţa componistică presupune însă şi altfel de "programări". Bunăoară, Remus Georgescu însuşi a fost parcă planificat să ducă povara unor roluri administrative pe care nu le-a rîvnit, singura consolare fiindu-i compoziţia. A fost ani de-a rîndul directorul Filarmonicii "Banatul" din Timişoara, instituţie care, iată l-a omagiat vineri, 12 octombrie, în mod firesc, cu ocazia împlinirii vîrstei de şaptezeci şi cinci de ani, printr-un concert simfonic "fermentatî" exclusiv din creaţia sărbătoritului. De amicitia - ciclu de lieduri pentru voci de soprană şi mezzo-soprană, violoncel, cor şi orchestră (în prima audiţie absolută) - restituie, sub forma dedicaţiei, o afectivitate ivită din memorabile întîlniri cu persoane care i-au împodobit unele clipe ale vieţii. Muzicalizarea textelor poetice (aparţinînd lui Octavian Goga, Radu Stanca, Lucian Blaga, Tudor Arghezi orin Iuliana Paloda) surprinde posibile rădăcini rituale ale sincretismului artistic. Cuvintele înseşi în zborul lor vorbit devin sunete, iar sunetele în aventurile lor îmbrăţişează cuvintele pe care le ocrotesc şi le livrează în deplinătatea semanticii lor originare. Prin atitudinea-i discretă, altruistă şi responsabilă, sunetul întăreşte cuvîntul, sporindu-i sensurile şi semnificaţiile ori congestionîndu-l în aşa măsură încît să poată atrage atenţia şi chiar să monopolizeze interesul, pentru ca apoi să umble liber, nestingherit de propriul reazem sonor. în oratoriul Ecouri pentru solist, cor de femei, bandă magnetică şi orchestră, Remus Georgescu cedează identificarea evenimentelor sonore din perspectiva unei consecuţii liniare, ireversibile şi ineluctabile unei perceperi a discursului muzical într-un mod ciclic, a cărui istoricitate este evitabilă şi, oricum, interpretabilă. Traiectul spiralat, cu neîncetate reveniri asupra lui însuşi permite obţinerea unei poetici aparent atemporale, tipic contemplativă, mai ales că substanţa tematică este îndeajuns de severă şi de comprimată pentru a favoriza meditaţia, interiorizarea. Un alt oratoriu - De profundis pentru solist, cor mixt şi orchestră - (lucrare alcătuită din şapte secvenţe, din care în concertul cu pricina am auzit doar patru) deconspiră şi mai elocvent tentaţia epuizării semnificaţiilor într-un spaţiu dat şi într-un timp asumat cu stoicism: pe de o parte, încremenirea unor structuri modale ce creează staze sonore vecine cu actul suplicaţiei mistice; pe de altă parte, cochetăria cu elemente de gematrie sonoră capabilă să sublimeze atît articulaţiile sintactice cît şi pe cele formale.
în sfîrşit, simfonia Triade riscă o neverosimilă, pînă nu demult, asociere a muzicii cu sculptura. Sursa extramuzicală se întemeiază aici din cîteva "monade", "oglinzi" şi, cu deosebire "triade" plămădire în lut, lemn, bronz ori piatră de Peter Jecza. De ce mai ales "triade"? Desigur, pentru că întreaga lucrare are drept armătură ideea de trison. O curgere irepresibilă de acorduri majore, minore, mărite şi micşorate în varii stări şi poziţii, descriind trasee oblice, directe sau contrare determină dalta compozitorului să arunce în subsidiar materia sonoră degajată de obsesia unei Trinităţi atotstăpînitoare. Morfoza, Metamorfoza, Anamorfoza, Catharsis sunt secţiuni în care magma melodică, polifonică sau omofonă este brăzdată de fenomene pulsatorii ori, dimpotrivă, extatice, de procese ce fie că aglomerează, fie că rarefiază discursul sonor. Iar cele douăzeci şi unu de salve - "in memoriam decembrie 1989" -, ce dramatizează copios finalul simfoniei, nu fac altceva decît să sculpteze la rîndul lor tăcerea, tăind de data aceasta în carnea unei sensibilităţi de sorginte hiper-romantică. Fiecare salvă s-a dovedit a fi aidoma unei clipe care, ca şi lui Goethe odinioară, mi-a apărut drept "un fel de public pe care trebuie să-l înşeli lăsîndu-l să creadă că faci ceva: atunci te lasă în voie şi vei putea, continuînd în taină, să înfăptuieşti lucruri de care se vor minuna nepoatele ei" (ale clipei sau ale salvei...). în tot ce face, Remus Georgescu dă senzaţia că nu se mai teme nici de clipa care trece, nici de salva care tună. în prodigioasa lui carieră a compus nu numai muzici, dar şi orchestre (cea de pe malul Begăi fiind la un moment dat una dintre cele mai prestigioase din Europa), discipoli (mulţi dintre tinerii muzicieni timişoreni fiindu-i pînă nu demult studenţi) sau chiar şi caractere (n-a obligat pe nimeni să facă într-un anume fel ceva, ci a deschis tuturor calea spre opţiunile proprii). Iar atunci cînd îmbătrînim noi înşine, îmbătrînesc şi amintirile, iată vin colegi de breaslă care se încăpăţînează să paralizeze timpul, clipa, turnînd în cupa unei cariere exemplare un strop de şampanie savuroasă, împreună cu alte amintiri proaspete, apetisante. Sînt cei ce din respect, vocaţie şi talent sădesc nu numai amintiri, dar fac şi istorie: dirijorul Ovidiu Bălan, başii Pompei Hărăşteanu şi Alexandru Moisiuc, sopranele Bianca Manoleanu şi Teodora Ciucur, violoncelista Alexandra Guţu şi nu în ultimul rînd directorul Ioan Coriolan Gabrea, cel ce-şi ascunde insomniile sub o fortifiantă speranţă în viitorul vieţii muzicale timişorene.
O speranţă moştenită, probabil, de la Remus Georgescu, acum cînd, părăsindu-şi învelişul său de trei sferturi de veac, s-a trezit nemaipomenit de tînăr. Iar această tinereţe nu este confecţionată nici din entuziasm, nici din dorinţe deşarte, ci dintr-o extraordinară seninătate. O seninătate incorporată în ceea ce se apropie de veşnicie şi nu în ceea ce întîmpină în faptul zilei clocotul vieţii.