Chiar din prima lună a anului, ni s-au deschis câteva ferestre către lumea dansului, în locuri şi de la creatori cât se poate de diferiţi, fiecare propunându-ne un alt univers.



Simona Şomăcescu şi Opera Naţională Bucureşti

Opera bucureşteană a prezentat către mijlocul lunii ianuarie două opere într-un act, Golem şi Arald, ambele aparţinând compoziorului transilvănean Nicolae Bretan (1887 - 1968) - uitat o vreme îndelungată şi redescoperit, nu de mult, atât pe plan naţional, cât şi internaţional. Ambele opere, dirijate de Tiberiu Soare, au fost puse în scenă de Anda Tăbăcaru Hogea, în scenografia Hristofeniei Cazacu. Opera Arald, inspirată de poemul eminescian Strigoii, a avut în economia ei scenică şi părţi încredinţate dansului, personajele poemului, Arald (Cătălin Mustaţă) şi Maria (Madeleine Pascu), fiind continuu secondate de mişcările aşa-numitelor Spirite ale pământului. Recunoaştem că ne-a fost frică de întâlnirea cu acest poem, în versiune scenică, dar din fericire teama ne-a fost spulberată. În montare a lipsit ceva din suflul romantic al poeziei (posibil nici desfăşurarea libretului nu permitea prea mult), dar am fost încântaţi de scenografia modernă şi cât se poate de inspirată a Hristofeniei Cazacu şi de coregrafia realizată de Simona Şomăcescu cu elevele Liceului de Coregrafie "Floria Capsali", Laura Alecsandru, Claudia Iagăr, Andeea Hosszu şi Eugenia Stoian. Vedem pentru prima oară o coregrafie semnată de foarte talentata balerină Simona Şomăcescu şi primul ei pas în această nouă direcţie a fost făcut cu dreptul. Ajutate de voalul costumului, dar şi de mişcare, evoluţiile dansatoarelor au sugerat exact ceea ce trebuiau să sugereze, încarnarea unor fiinţe uşor stranii, parcă din altă lume şi totuşi aievea, având un aer inefabil. Plastica când rotunjită, când unghiuloasă, şi mereu curgătoare ne-a amintit în bună parte, însă, de cea din piesa Rugăciune, interpretată de coregrafă în ultimii ani. Îi dorim ca, pornind de la ceea ce a realizat acum, să îşi modeleze treptat o viziune întru totul personală, prezenta coregrafie fiind doar un bun punct de pornire, un început de drum.



Vava Ştefănescu şi Teatrul Masca

Capacitatea de creaţie a Vavei Ştefănescu din ultimii ani este de-a dreptul prodigioasă. Când la Cluj, când la Târgovişte, când la Sibiu şi în turneu şi la Bucureşti, am văzut mereu piese personale ale coregrafei sau cotribuţii substanţiale la lucrări semnate de Mihai Mănuţiu. De curând, tot către mijlocul lunii ianuarie, am urmărit şi ultima ei piesă montată la Teatrul Masca din Bucureşti, Ghetto Blaster. Înarmaţi fiecare cu câte un CD player (Ghetto Blaster), cei unsprezece actori implicaţi în demersul ei, Ana-Maria Pâslaru, Ana Daponte, Alina Crăiţă, Laura Dumitraşcu, Mihaela Huru, Ruxandra Chelaru, Ştefania Dumitru, Valentin Mihalache, Aurel Sandu, Bogdan Angelescu şi Ionuţ Ghenu, s-au pliat, în bună măsură, cerinţelor şi modalităţilor de gândire scenică ale Vavei Ştefănescu - pentru ei toţi această implicare constituind o nouă provocare. Cum autoarea însăşi şi-a subintitulat piesa drept "o experienţă coregrafică şi sonoră", coregrafa i-a condus pe actori către noi modalităţi de exprimare şi anume către interpretarea mută a ceea ce fiecare înregistrase pe casetă despre el însuşi şi apoi către ceea ce ilustra ulterior, mai pe larg, într-un moment de dans, fie singur, fie cu un partener sau în grup - partea sonoră a experimentului fiind realizată de Julien Trambouze, un mai vechi colaborator al coregrafei, iar scenografia fiind semnată de Damian Bulz.

Autoarea ne spune că a pornit de la rememorarea ambientului social al rapperilor americani ai anilor '80 ai secolului trecut, care încercau să se impună în spaţiul public mai ales sonor, prin folosirea unor CD player, adesea uriaşe şi oricum zgomotoase, funcţionănd ca un "detonator" (blaster) musical, pentru a ajunge, de fapt, să evidenţieze cum se petrec lucrurile în actualul context social, în care "eroii" zilelor noastre - complet indiferenţi la autenticitate - au ca principală preocupare să fie cât mai bine văzuţi şi auziţi, să-şi facă un loc cât mai vizibil, în prim plan. Un atare subiect a atras de la sine o substanţială încărcătură parodică, multe momente ilustrând-o din plin. Dar aceste momente trebuiau să se prindă firesc, ca nişte ramuri, de trunchiul arborelui unei structuri generale, ceea ce în bună parte nu s-a întâmplat. Dacă în ultimii ani coregrafa Vava Ştefănescu a umplut cel mai adesea structuri preexistente, gândite de un regizor, de astă dată a trebuit să îşi construiască propria structură, şi nu numai pentru un personaj sau două, ci pentru un grup mai mare de interpreţi, configuraţie pentru care are nevoie de mai multă experienţă. Luate ca momente în sine, cele mai multe partituri individuale, duete sau mişcări de grup, s-au conturat veridic, expresiv, până la scena "duelului" dintre două player-e, pe muzica lui Prokofiev, din Romeo şi Julieta, care nu s-a mai configurat convingător şi, din acel moment, tonalitatea întregului spectacol a scăzut puţin.

Dar, dincolo de "experimentul" în sine, încercat de Vava Ştefănescu pe scenă, şi de actualitatea subiectului, alte două experimente ni se par importante - cel al actorilor de la Teatrul Masca, care au încercat să se remodeleze după noi tipare ale dansului contemporan, şi cel al coregrafei Vava Ştefănescu, care a lucrat pe scenă, nu în ateliere de creaţie, cu un grup mare de artişti, gândind pentru ei şi compoziţii de dans, nu numai mişcare scenică.

Alexandra Pirici şi Centrul Naţional al Dansului Bucureşti

Nu de multe ori i se poate întâmpla unui cronicar să îşi modifice radical părerea despre creaţia unui coregraf, care pe parcursul a câţiva ani nu i-a spus mare lucru şi dintr-odată îi spune foarte mult. Este cazul Alexandrei Pirici care a prezentat către sfârşitul lunii ianuarie, la Centrul Naţional al Dansului Bucureşti, o piesă gândită pentru sine, din păcate cu un titlu lung şi marcat de preţiozitate: You Should Know That He Drank Like An Old Whale. Dar despre titlu mai în josul paginii. Piesa este un solo pe care şi l-a compus în timpul unei rezidenţe oferite în cadrul proiectului Jardin d'Europe, proiect coordonat în România de atât de activa şi eficienta Asociaţie Artlink, care anul trecut ne-a dat prilejul să urmărim două Festivaluri internaţionale de dans contemporan. Şi iată că beneficiem, în continuare, de rodul activităţii acestei Asociaţii şi prin această piesă pe care Alexandra Pirici a compus-o în rezidenţa din vara trecută, la palatul brâncovenesc de la Mogoşoaia.

Saltul substanţial al coregrafei de la joaca, pe scenă, cu tot felul de obiecte, manevrate cu mişcări civile, la joaca cu propriul ei corp, înseamnă o schimbare esenţială de concepţie, în cadrul căreia corpul şi capacitatea lui de expresie revin în prim plan, dovedind în acest fel o depăşire a artei conceptuale, care ne văduvea de bucuriile pe care ni le pot dărui infinitele posibilităţi ale acestui instrument. Iar instrumentul pe care-l orchestrează Alexandra Pirici este unul sensibil, rafinat, cu nenumărate posibilităţi de exprimare. Piesa prezentată a fost constituită prin alăturarea unor motive de mişcare, conduse fiecare până la punctul la care ar fi fost foarte aproape de cizelarea lor finală, care le-ar fi îngheţat însă într-o formulă, şi atunci motivul era părăsit şi, cu foarte multă naturaleţe, corpul aborda un alt motiv. Una dintre calităţile acestei suite a fost şi firescul acestor treceri, de la un motiv la altul, iar ca o reminiscenţă a preocupărilor trecute, coregrafa-interpretă a mai folosit în desfăşurările ei cinetice şi două obiecte, o caschetă şi un petic de hârtie, integrate însă demersului plastic al corpului în mişcare. Şi, precum altă dată Georges Appaix, care ne-a vizitat în 1992, în cadrul programului La danse en voyage, şi care nu separa vocea - ca rezultat al vibraţiilor coardelor vocale - de mişcarea întregului corp, şi Alexandra Pirici a cântat în două genuri distincte, dar nu a mers pe această direcţie până la punctul la care mergea coregraful francez, care-i punea pe dansatori să se mişte pe propriile lor emisii sonore. Drumul îi este însă deschis.

Despre titlul spectacolului, coregrafa ne-a mărturisit că este o propoziţie dintr-o carte a lui Vladimir Nabokov, autor care îi place foarte mult. El nu are legătură cu tematica piesei, nici măcar în răspăr, ca în cazul lucrării Mariei Baroncea, Odă artificialului, care de fapt era o pledoarie pentru firesc. Acest titlu, pe care ni l-a tradus o bună cunoscătoare de engleză, ar suna cam aşa: Află că ei beau ca o balenă bătrănă sau ca înţeles Trebuie să-ţi spun că ei beau de sting. Nostim titlu, demonstrând deplina libertate de alegere a coregrafei, dar şi fuga de o minimă constrângere, aceea de a sugera în titlu ceva din conţinutul piesei. Aparent fară o greutate deosebită, acest mod de fixare a titlului ne situează într-o zonă a unei libertăţi în care grija pentru a-l ajuta pe spectator să pătrundă în universal tău este inexistentă. Din fericire, dincolo de acest neajuns, piesa în sine a Alexandrei Pirici este chiar o încântare, sau cum s-a exprimat directoarea artistică a Centrului Naţional al Dansului Bucureşti, Vava Ştefănescu, este o mică bijuterie.