(19 februarie 1918 – 6 martie 2015)

În vremurile noastre, studiile au ajuns să coste din ce în ce mai mult. Iar pentru un student român, un parcurs complet de opt ani de studii (licenţă, master, doctorat) la o universitate occidentală este imposibil de încheiat fără un sprijin financiar constant, fie din surse părinteşti, fie din burse sau stipendii.
Concurenţa pentru a obţine o bursă e acerbă şi, odată bursa obţinută, studentul trebuie să dea constant rapoarte, să înşire realizări şi publicaţii, astfel încât sponsorul să fie cât mai sigur că banii aduc profit, fie el unul doar intelectual. Ideea că cineva ţi-ar putea oferi lunar o sumă de bani, fără să-ţi ceară nimic în schimb şi fără să te pună să raportezi, silitor, progresul studiilor tale, ţine de domeniul irealului. Şi parcă ţi-e şi frică să nu cheltuieşti banii aiurea… Toţi, sponsori şi sponsorizaţi, asumăm tacit logica productivităţii şi a planificării. Şi totuşi, există întotdeauna ceva ce scapă acestei logici, pentru că vine dintr-un timp de dinaintea ei. Există oameni care dăruiesc fără să întrebe şi fără să ceară nimic în schimb. Am avut şansa de a cunoaşte un astfel de om şi aş vrea – acum când el nu mai este – să-i mulţumesc vorbind despre el. Poate că voi reuşi să prind esenţa unui asemenea dar.
În anii 1998-99, mă aflam la studii de filozofie şi greacă veche la Universitatea din Freiburg, iar bursa DAAD, cu ajutorul căreia îmi înfiripasem primii doi ani de studii, se terminase. Până la examenul de master mai erau încă doi ani, în condiţiile în care aş fi lucrat temeinic la bibliotecă, ţinându-mă de raţia cotidiană de Heidegger şi de exerciţiile de traducere din Homer şi Platon. Suma trimisă lunar de acasă nu-mi ajungea pentru plata chiriei la căminul studenţesc şi nici pentru mâncare. Spectrul unei slujbe se profila la orizont; dar în anii ’90 România nu era încă membră UE, astfel încât slujbele cât de cât legale erau rare şi cu câştig limitat; cel puţin, aşa scria pe viza de student din paşaportul meu: nu mai mult de 250 de mărci pe lună. Deja începusem să lipesc afişe de concert prin oraş: ieşeau vreo 50 de mărci pentru 50 de afişe lipite, dar munca nu era uşoară, pentru că bătălia pentru un loc de afişaj era acerbă, în condiţiile în care vroiai să respecţi regula nescrisă de a nu-ţi lipi afişul peste un altul proaspăt lipit... Trebuia să străbaţi kilometri buni pe bicicletă ca să scapi de sulul gros de afişe din rucsac.
Şi totuşi, ce alternativă aveam? Să renunţ şi să mă întorc acasă? Greu de înghiţit, după doi ani de Freiburg (cel mai simpatic oraş din Germania), de seminarii maraton cu profesorul Friedrich-Wilhelm von Herrmann (ultimul asistent al lui Heidegger şi editorul principal al operelor complete ale acestuia) şi de senzaţii tari în faţa unui text elin ce începea să se lase descifrat fără dicţionar… Urma să mă confrunt direct cu eterna sfâşiere între muncă şi libertate, între alergătura cotidiană şi liniştea în care începeai să te auzi pe tine însuţi. Sfâşierea asta grecii o priveau ca luptă între ascholía şi scholé, între privarea de răgaz şi răgazul însuşi – de unde se vede că, pentru ei cel puţin, starea normală nu era truda cotidiană, oricât ar fi fost ea de necesară pentru a putea trăi, ci altceva, mai greu de spus fără înconjur – o stare în care eşti alături de divin (cum ar zice Platon) şi pe care trebuie să o obţii în fiecare zi. „Şcoala” adevărată, înţeleasă ca dobândire a sinelui deja avut din naştere dar încă neasumat ca atare, e construită – etimologic şi structural – pe ideea de „timp liber”, de timp numai al tău. Câţi studenţi şi oameni ai cărţii nu trăiesc oare acea sfâşiere între dedicarea pentru ceea ce este doar al lor şi zbaterea pentru existenţă? Într-o scrisoare, i-am povestit lui Gabriel Liiceanu despre impasul în care mă aflam, iar el i-a spus mai departe lui Walter Biemel, care trăia la Aachen.
Născut la Braşov într-o familie de saşi, Biemel studiase mai întâi la Bucureşti filozofia între anii 1937-41, apoi plecase în 1942 în Germania ca să-şi dea doctoratul cu Heidegger, la Freiburg. Fusese acolo prieten cu Alexandru Dragomir. După război, a tradus şi editat textele lui Husserl şi Heidegger şi a devenit, mai târziu, profesor de filozofie la Aachen şi Düsseldorf, cu importante contribuţii în filozofia literaturii şi artei contemporane.
Am primit imediat un telefon de la el, în care îmi spunea, simplu şi direct, că e gata să îmi ofere lunar o bursă de 300 de mărci, cât timp va fi nevoie. Şi aşa a şi fost, pentru mai mult de doi ani de zile, vreme în care am putut să-mi scriu lucrarea de master, să trec examenul şi să mă înscriu la doctorat, moment în care am primit o bursă a statului german. Îi datorez, astfel, domnului Biemel, continuitatea studiilor mele şi faptul că am putut rămâne în spaţiul acela productiv, al liniştii şi construirii libere. Dar ceea ce m-a impresionat atunci nu a fost atât generozitatea şi disponibilitatea lui totală de a ajuta pe cineva. Ştiu că sunt mulţi cei care au beneficiat de un asemenea ajutor; îmi vine în minte cu deosebire cazul unei tinere violoniste, căreia domnul Biemel i-a cumpărat o vioară (el însuşi fiind violonist împătimit şi fiul dirijorului orchestrei din Braşovul de dinainte de război). Mai degrabă, ceea ce – în acel moment – mi-a făcut un semn a fost simplitatea şi directeţea gestului, care, tocmai pentru că era atât de degajat şi lipsit de emfază, genera un efect de surpriză cu bătaie lungă. Era tipul de gest care nu te mai părăseşte, care îţi vine în minte în situaţii dintre cele mai diverse şi îţi dă de gândit fără a se lăsa epuizat. Vorbind greceşte, am avut atunci un moment „noetic”. Am văzut ceva.
L-am vizitat de mai multe ori, de-a lungul a opt ani, în casa lui din Aachen. Ultima vizită mi-a rămas cu deosebire în amintire, iarăşi datorită acelui ingredient de surpriză al situaţiei. În timpul întrevederii, mi-a dăruit originalul notelor sale de seminar de la Freiburg, din anii 1942-44, când fusese studentul lui Heidegger. Fără alte comentarii, şi-a exprimat speranţa că mă vor ajuta pesemne în vreun fel. Eram impresionat de gestul lui. Când s-a făcut ora plecării, domnul Biemel s-a ridicat, a luat dintr-un sertar un caiet, l-a pus în geantă şi m-a invitat să mergem în oraş cu maşina lui. Credeam că vrea să mă conducă până la gară, dar s-a oprit la un centru de copiere. I-a întins doamnei de la copiator caietul, fără să o prevină că ar fi un document deosebit, şi a rugat-o să facă o copie A3, color. În timp ce foile ieşeau din aparat, mi-a dezvăluit că este manuscrisul conferinţei Vom Wesen der Wahrheit, „Despre esenţa adevărului”, redactată de Heidegger în 1929, manuscris pe care el însuşi îl primise în dar de la autor şi pe care, acum, dorea să mi-l ofere în fotocopie color. Am simţit un val de emoţie văzând pentru prima oară un manuscris heideggerian şi, pe deasupra, unul din cele mai profunde texte ale lui Heidegger – mai ales că nu îmi fusese arătat demonstrativ (de felul: „Ia uitaţi-vă ce am eu aici!”). Dimpotrivă, am aflat despre ce era vorba privind la o doamnă care supunea absentă caietul unui banal procedeu de copiere… Contrastul era imens. Nici nu mai ştiu dacă am pus efectiv mâna pe caiet. Am apucat să-l întreb pe domnul Biemel de ce ţinuse ca manuscrisul să fie copiat color. „Pentru că – veţi vedea – Heidegger folosea trei tipuri de culori pentru a sublinia anumite cuvinte cu rol special în frază şi acest lucru face cu putinţă înţelegerea mai precisă a textului.” Gestul său avea, aşadar, un sens mai adânc, nu se închidea într-o cultivare de moaşte fenomenologice. Era un ajutor de studiu. Mi-a întins fotocopia, am ieşit din magazin şi ne-am despărţit. A fost ultima oară când l-am văzut. Toată scena aceea, desfăşurată cu simplitate şi dezinvoltură, care lăsase să apară pentru mine manuscrisul heideggerian cu maximă forţă, trăda natura fenomenologică a acelui om retras, tăcut şi, simultan, creator de surprize. Nu era nimic introvertit în el, ci doar o imensă disponibilitate de a fi acolo pentru ca lucrurile însele să apară aşa cum sunt ele şi pentru cine doreşte ca ele să apară. Privirea domnului Biemel din fotografia alăturată exprimă, cred, tocmai această natură gelassen, concentrată, adunată şi, de aceea, „lăsătoare să fie”, eliberatoare. E tipul de priviri ce produc, atunci când timpul se coace pentru unul sau altul dintre noi, momente „noetice”. Şi aceasta dintr-un singur motiv: eşti lăsat să fii aşa cum vrei, chiar dacă (sau tocmai pentru că) nu îţi dai seama cu adevărat decât în acel moment de ce anume voiai de fapt. Această lăsare îmi pare a fi însăşi esenţa darului.