Numărul curent: 52

Numerele 37, 38, 39 si 40 din 2014 ale revistei Romania literara, apar cu sprijinul AFCN.

Lecturi la zi:
La margine de Bucureşti de Cătălin Constantin


Diversitatea umană este infinită; dacă vreau să o observ, de unde să încep?“. Întrebării lui Todorov, formulată în Noi şi ceilalţi, Adrian Majuru, istoric şi cercetător al Muzeului Municipiului Bucureşti, îi dă un răspuns simplu: de la periferie. Atît doar că periferia pare să lase puţine lucruri în afara ei. Cartea pe care Adrian Majuru a publicat-o de curînd la Editura Compania se numeşte Bucureştii mahalalelor şi este un studiu „pe tema spiritului periferic care irigă Capitala de la începuturi şi pînă în zilele noastre“.

Un oraş cunoscut de noi toţi, ignorat totuşi într-un anume sens, un oraş dintotdeauna bolnav şi murdar, stăpînit de contraste bizare şi ilogice, cu doar cîteva insule de Europă, îngropate într-un imens sat balcanic, unde pînă şi Orientul are tot aer periferic – acesta e portretul pe care, în linii îngroşate, îl compune Bucureştii mahalalelor. Cartea se deschide cu un text oarecum programatic al editurii, o scurtă prezentare a felului în care studiul acesta ajunge în faţa cititorului, şi care aşază polemic miza cărţii: distanţarea faţă de imaginea-clişeu a Bucureştiului idilic, construită în timp de scrieri şi albume nostalgice. Din trecutul Capitalei, volumul selectează în principiu partea neagră, maladivă, secvenţe ce au atras mai puţin sau chiar deloc interesul istoricilor şi care alcătuiesc o poveste deloc plăcută. Nu ştiu însă dacă imaginea neagră a Bucureştiului nu ţine tot de clişeu. E drept, un clişeu de altă natură, pe care nu îl întîlneşti în cărţii, ci mai degrabă în discursul de zi cu zi al bucureştenilor, de ieri şi de azi. La jumătatea distanţei dintre alb şi negru, logica amestecului şi a contratelor spune că Bucureştiul ar trebui să fie măcar cenuşiu, cu avantajul că uneori culoarea aceasta poate fi frumoasă. Aflată la o altă extremă decît cea îndeobşte frecventată, cartea lui Adrian Majuru are importantul merit de a fi prima scriere pe această temă. Creează ea, în felul acesta, o contrapondere?

Volumul e alcătuit din nouă capitole ce desfăşoară sub forma eseului istoria mahalalelor bucureştene, istorie adunată în mare parte din documente inedite de arhivă, adesea de un farmec surprinzător. Un loc important îl ocupă în carte ilustraţia – gravuri şi fotografii de epocă, majoritatea din interbelic şi de la începutul secolului al XX-lea, preluate din arhiva Muzeului Bucureştiului şi din colecţii particulare care şi dezvăluie o faţă a Bucureştiului vechi aproape deloc ştiută. Povestea oraşului–capitală, ne spune autorul, e povestea continuei extinderi a periferiilor sale. Între 1500 şi 1830, anul cînd sînt hotărnicite marginile oraşului, termenul mahala nu are nici o conotaţie peiorativă, aşa cum se va întîmpla mai tîrziu, şi denumeşte, indistinct, orice cartier al oraşului. După 1920, mahala dispare ca unitate administrativă, lăsînd locul comunelor suburbane, ceea ce nu înseamnă că din oraş dispare spiritul periferic – că aşa stau lucrurile descoperă cititorul în cel de-al treilea capitol al cărţii, un interesant studiu de caz, o istorie a cartierului Dămăroaia, mahala „modernă“, apărută după primul război mondial, care, paradoxal, a ajuns să capete astăzi statutul de zonă rezidenţială. Dar spiritul periferic e pretutindeni, mai mereu stăpîn. E cît se poate de vizibil şi în centru, singura parte a oraşului care, pentru scurt timp, între 1920 şi 1940, reuşeşte să se sustragă atmosferei de margine. Bucureştiul, spune Adrian Majuru, e o iluzie de oraş: Capitala „nu a reuşit să se descotorosească de amprenta unei adunături de sate transformate în aparente periferii ale unui tîrg negustoresc. Dintre aceste aşezări, spaţii moderne au devenit doar mahalale din centrul Tîrgului, ce s-au aflat în perimetrul oraşului interbelic. Excluse de la această realitate citadină au fost periferiile, transformate în cartiere-dormitor, de fapt, uriaşe sate pe verticală, care au nutrit o psihologie colectivă pe măsură“.

Citatul de mai sus sugerează poate şi tipul de istorie pe care încearcă să-l abordeze Adrian Majuru. Bucureştii mahalalelor urmează, pe de o parte, linia istorică obişnuită, clasică, iar pe de altă parte, linia istoriei mentalităţilor. O alăturare şi o alternanţă de discursuri care însă nu-i reuşeşte întotdeauna autorului. Cartea poate fi descrisă ca o istorie cu miez etnologic. „Mod marginal de cunoaştere“, spunea despre etnologie Levi-Strauss şi formula poate fi înţeleasă, cu această carte, în dublu sens.

Există în volum o istorie cronologică a mahalalelor, ceva mai seacă, dar şi documente de istorie măruntă, poveşti ale oamenilor neînsemnaţi şi secvenţe descriptive, poate prea jurnalistic alcătuite, ale Bucureştiului periferic de astăzi. Apoi ipoteze privind modul în care anumite aspecte sociale trec în imaginarul colectiv şi sînt influenţate de acesta. Intresant şi reuşit e, din acest punct de vedere, capitolul despre mahalaua Calicilor care prezintă felul în care superstiţiile rurale despre calici şi mişei capătă o formulă de mahala. Există, de altfel, o teză secundară a cărţii care afirmă tocmai acest fapt, transferul unui model mental dinspre rural spre urban: „Toate tîrgurile valahe, Bucureştiul îndeosebi, devenite cu timpul orăşele care au abordat la iuţeală modelul citadin european, au fost hrănite demografic cu ţărani liberi, mai ales clăcaşi. Aceştia, în ciuda deceniilor petrecute în periferiile Bucureştilor, nu s-au desprins mintal şi comportamental de satul de baştină. Prima generaţie de colonişti s-a familiarizat doar cu rutina şi accesoriile pe care le presupune viaţa urbană, dar nu şi-a putut însuşi şi caracterul ei. S-au conservat obiceiurile rurale, dar ele au fost treptat adaptate vieţii de la oraş. Iar formulele bastarde s-au perpetuat, cu mici modificări, prin generaţii“. Un colonialism întors pe dos s-ar zice, în care primitivul, aici perifericul, e cel care învinge şi îşi impune modul de a fi. Aceasta şi e, formulată răspicat, concluzia lui Adrian Majuru, convins că normalul e în Bucureşti minoritar, în timp ce a-normalul, vizibil peste tot, s-a impus, fără să întimpine prea mare rezistenţă. Adevărul e, poate, ceva mai nuanţat. Din cenuşiul istoriei cartea distilează doar negrul, aşa cum alte cărţi distilează doar albul. Defect şi calitate în acelaşi timp.



Din nou despre Nichita





ColecŢia „Canon” a Editurii Aula s-a îmbogăţit recent, sub semnătura lui Vasile Spiridon, cu Nichita Stănescu, monografie, antologie comentată, (dosar de) receptare critică.

Încercând să surprindă fizionomia spirituală a poetului şi treptele devenirii sale încă de pe primele pagini, Vasile Spiridon - îmbrăcat „în frac” şi cu o retorică „la patru ace” – cedează destul de des ispitei limbajului uşor academizant şi suprasolicita vocabularul în raport cu simplitatea referentului, păcătuind astfel prin inadecvarea faţă de pretenţiile (nivelul) tinerilor cititori. Demersul critic necesită, pe alocuri, o zonă prea consistentă a implicitului informaţional. Presupunând că monografia se adresează cu precădere elevilor de liceu (mai greu de crezut că se va regăsi în bibliografiile universitare), atunci este uşor de intuit dificultatea primă a învăţăceilor: înţelegerea fragmentară datorată lipsei unui substrat teoretic suficient pentru a înţelege diferenţele dintre semnificant şi semnificat, dintre poetică şi poietica ori ce este metapoetica sau metasemantica. Observaţia este uşor de înţeles în momentul în care capitolul monografic va fi analizat în paralel cu fragmentele critice din final, adunate într-un dosar de receptare, unde Nicolae Manolescu, Matei Călinescu, Ion Pop ş.a., cuceresc printr-o limpede şi profundă simplitate.

Autorul nu se dezminte nici în dreptul analizei celor 23 de poezii selectate. Se poate presupune că, în vecinătatea textelor, critica lui Vasile Spiridon este inteligentă, bine plasată între poezia asupra căreia îşi concentrează atenţia şi ansamblul liricii stănesciene, dar „plusurile” sunt mai greu de înregistrat datorită aceluiaşi demers critic abstract, neadecvat. Câteva exemple. Văduvit de contextul iniţial, citatul care însoţeşte poezia Lauda somnului, vol. O viziune a sentimentelor, este totuşi relevant: „Contemplarea pietrei inerte ş...ţ presupune acum un elan ascensiv ce împreunează teluricul cu uranicul pe fundalul dematerializării. Zenitul celest este înconjurat de epifanii ale formelor terestre lipsite de inerţia gravitaţională. Pătrunderea prin transparentizarea albastră ar fi contrapondere la ispita reiterării vechii strădanii sisifice. Din moment ce fiinţa este observată de un obiect subiectivat, înseamnă că ea mai depinde de încă o transcendenţă, aceea a obiectului. Dacă subiectivul obiectivat abstractizează realul până la a-l deforma, obiectul subiectivat reifică fiinţa, o atrage spre regnul lui”. Un alt citat izolat din pagina critică ce urmează poeziei Foamea de cuvinte, vol. Oul şi sfera: „Doar ele, actele epurate ale logosului din manifestarea sa verbală, vor satisface trecerea deplină de la noţional spre poeticitate şi vor asigura o cale ce anulează incompatibilitatea dintre abstract şi concret prin cedarea reciprocă a specificului. ş...ţ Acest fapt se întâmplă într-un mod paradoxal: nu printr-o elevare eterică, ci printr-o pogorâre în straturile primitive ale limbii, nu prin repetate devieri de la sensul imediat, ci prin succesive contrageri ale puterii de iradiere semnificativă. Po(i)etica lui Nichita Stănescu, tinzând să revină la gradul zero al scrierii, se conturează tocmai din refuzul emfazei semnificante: orfemele reţin condiţia genuină, cu posibilităţile demiurgice nealterate şi cu o energie nepervertită încă de agenţii conturbatori”.

Dacă poezia poate fi văzută ca o „tensiune semantică spre un cuvânt care nu există, pe care nu l-a găsit”, şi dacă poetul „creează semantica unui cuvânt care nu există”, atunci criticul are sarcina de a găsi cuvintele potrivite şi de a-l conduce pe cititor pe cărările mai puţin cunoscute ale specificităţii limbajului şi viziunii unui poet. Din păcate, în raport cu textul comentat, critica lui Vasile Spiridon, sfidând gravitaţia, se înalţă în spaţii din ce în ce mai ermetizate.



Adrian Majuru – Bucureştii mahalalelor sau periferia ca mod de existenţă, Editura Compania, Bucureşti, 2003, 248 p.

Vasile Spiridon, Nichita Stănescu, monografie, antologie comentată, receptare critică, Ed. Aula, Braşov 2003. 100 pag.