o nouă retrospectivă Modigliani la Tate Gallery din Londra se bucură, în aceste zile, de un remarcabil succes dând naştere la o serie de întrebări privind posteritatea artistului şi cauzele interesului crescând pentru operele sale.

Odată cu trecerea timpului, istoria artelor îi privilegiază, în bună măsură, pe inovatori. Oricât ne-am strădui, este greu de susţinut că Modigliani s-ar înscrie în această categorie, mai ales comparându-i opera cu cea a acelor contemporani care au revoluţionat într-adevăr, într-o perioadă de însemnată efervescenţă creatoare, modul de a gândi despre artă şi rolul ei. Indiferent cât de mult a evoluat creaţia sa după sosirea sa la Paris la 1906, sub influenţa unor Cézanne, Toulouse- Lautrec sau Picasso, ea a rămas ancorată, de fapt, în arta tradiţională a Italiei natale, în eleganţa lumii lui Botticelli şi în voluptatea nudurilor veneţiene. Importantă sau nu pentru evoluţia artei moderne, pictura lui Modigliani are un farmec cu totul deosebit şi o prezenţă pe care n-o uiţi uşor.

Amedeo Modigliani s-a înscris, fără putinţă de tăgadă, în rândul castei „creatorilor blestemaţi“, trăindu-şi tinereţea, măcinată de tuberculoză, în mijlocul lumii boeme a Montparnasse-ului, într-o sărăcie marcată de beţii, sex şi droguri. Chiar şi printre cei trăind în afara regulilor societăţii burgheze, a fost mereu „altfel“: italianul trăind la Paris, evreul sefard printre catolici, îndrăgostitul de poezie, care recita din memorie stanţe din Purgatoriul lui Dante şi din Les Chants de Maldoror, iubitul vremelnic al Anei Ahmatova şi prietenul de o viaţă al lui Cocteau. Astăzi, într-o epocă în care amănunte biografice, oricât de nesemnificative, captivează atenţia maselor, supuse bombardamentului mediatic, mult mai mult decât valoarea unei opere, este firesc ca numele lui Modigliani să fie printre cele mai cunoscute dintre cele ale artiştilor de la începutul veacului trecut. În plus, portretele pe care le-a pictat – chipuri ovale cu ochi migdalaţi sau goi şi nasuri triunghiulare, gâturi exagerat de lungi, inspirate de Parmigianino şi mâini de multe ori inexpresive – sunt foarte uşor de identificat. Iubim ceea ce recunoaştem cu uşurinţă…

Retrospectiva de la Tate, cu împrumuturi din toate colţurile lumii, aduce puţine surprize. Importanţa sculpturii pentru Modigliani, o artă către care s-a îndreptat la îndemnul prietenului său Brâncuşi – un portret al celui din urmă este inclus în expoziţie – este de mult stabilită. Pictura sa, cu jocurile de suprafeţe simplificate, datorează enorm lucrărilor în piatră. La Londra, o sală plină de capete dăltuite în calcar, cu guri mici şi nasuri improbabil de lungi, este chiar mai impresionantă, în severitatea ei, decât o alta, plină de nuduri languroase. Demonstrând o remarcabilă varietate formală, în limitele unor structuri esenţialmente simetrice, capetele masive par să plutească între antic şi modern. Ele nu sunt, ca multe alte imagini contemporane, doar o apropriere directă a unor forme ce ţin de arta africană, ci vădesc o serie de influenţe, de la măşti Fang, la cultura Cicladelor sau cea romanică. Sculptura lui Modigliani este puternic legată de desenele sale. A fost un desenator împătimit şi asta se vede mult mai puţin în manifestarea de la Londra decât într-o expoziţie intitulată „Modigliani fără mască“ care tocmai şi-a închis porţile la Jewish Museum din New York. Incluzând mai ales desene de la începuturile carierei artistului, achiziţionate de doctorul Paul Alexandre, expoziţia a pus clar în lumină influenţele care au marcat începuturile pariziene ale artistului: ciudata combinaţie între hieratismul egiptean şi fragmentările cubiste sau amprenta mai semnificativă a esteticii sud-est asiatice decât a celei eline în celebrele Cariatide – desene şi sculpturi – cu arabescurile şi volutele lor pline de expresivitate.

Există o relaţie foarte apropiată între cariatide, cu braţele lor ridicate, şi faimoasele nuduri culcate ale lui Modigliani. În pofida scandalurilor stârnite, ele par astăzi mult mai puţin radicale, atât sociologic cât şi ca realizare artistică, decât cele schiţate de Egon Schiele, contemporanul său. De fapt cuminţi, ele confirmă caracterul convenţional al creaţiei unui artist lipsit de spiritul cercetător, de nevoia continuă de a explora ce caracterizează alţi mari pictori ai modernităţii. Chiar şi portretele, partea cea mai apreciată a moştenirii sale, sunt, în pofida aparenţelor, prea puţin diferenţiate. Indiferent cine i-ar fi fost modelul şi ce gânduri îi treceau prin spatele frunţii, chipul, inspirat adesea de portretul lui Gertrude Stein făcut de Picasso, nu era altceva decât o mască de o senină impenetrabilitate. Există desigur şi excepţii cum ar fi multiplele portrete ale lui Max Jacob şi, mai ales, chipul de Buddha al pictorului mexican Diego Rivera. Chiar dacă, în timp, linia contururilor devine mai puţin proeminentă şi portretele – de exemplu cele ale lui Jeanne Hébuterne – capătă o tandreţe care lipsise anterior, sentimentul confruntării cu repetiţiile, cu formule de reprezentare, cu manierismul devine tot mai apăsător pe măsură ce parcurgi sălile expoziţiei. Sunt unii artişti care „câştigă“ în statură prin alăturarea unor multiple lucrări. Modigliani nu face parte dintre ei. Atunci când era menţionat numele lui Cézanne, Modigliani obişnuia să scoată din buzunar, o reproducere a Băiatului în jiletcă roşie şi să pronunţe, graseind, „admirrrable.“ Pentru a vedea cât de mult îi datorează maestrului din Aix, măcar pentru colorit şi gradaţii tonale, în verde şi cenuşiu, este suficient să treci Tamisa şi să intri în National Portrait Gallery unde este găzduită o retrospectivă a portretisticii lui Cézanne, organizată împreună cu Muzeul Orsay şi Galeria Naţională din Washington. Mai puţin lăudate decât peisajele şi naturile sale statice, portretele lui Cézanne reprezintă o componentă esenţială a moştenirii sale. Tot ceea ce-i caracterizează arta este aici, în imaginile obsesive ale soţiei sale Hortense, în chipul unchiului Dominique, în umerii aplecaţi ai jucătorilor de cărţi… Forme sculpturale, din ce în ce mai simple. Lupta cu îndoielile. Ideea de transformare prin repetiţie. Accentul neaşteptat pus pe un detaliu. Volume definite prin culoare şi lumină. Conflictul dintre ceea ce artistul consideră „terminat“ şi percepţia privitorului neconvins.

Modigliani şi-a pictat în mod repetat prietenii. Printre ei, un pictor venit din Rusia, numit Chaim Soutine, la care a ţinut foarte mult şi pe care l-a încurajat mereu. Un portret al celui din urmă, aflat la Galeria Naţională din Washington şi pictat cu o afecţiune ce transcende impasibilitatea recurentă cu care Modigliani îşi trata modelele, înfăţişează un tânăr, cu ochii asimetrici şi haine nepotrivite, aşezat stângaci pe un taburet. Printr-una dintre acele coincidenţe ce apar în lumea expoziţiilor, aparent mai frecvent decât le-ar îngădui legea probabilităţilor, o prezentare ce a inclus circa douăzeci de portrete de Soutine a fost găzduită de Institutul Courtauld din Londra simultan cu retrospectiva Modigliani. Mult mai puţin cunoscut publicului larg decât mentorul său, Chaim Soutine este creditat ca un premergător al expresionismului abstract. Influenţa picturii sale – ce cuprinde, alături de portrete, naturi moarte sau peisaje animate de o forţă apocaliptică – se face simţită în opera unor creatori importanţi, de la Willem De Kooning la triada engleză Auerbach, Freud, Bacon.

Pictate după 1920, deci după moartea lui Modigliani, portretele din expoziţia de la Courtauld, intitulată „Bucătari, ospătari, şi băieţi buni la toate“, sunt mai cuminţi decât altele. Este un univers ciudat de caractere, lucrători în mari hoteluri şi restaurante, la care Soutine a avut brusc acces după ce faimosul colecţionar american Alfred Barnes i-a cumpărat zeci de tablouri. Aproape în toate picturile expuse există o clară tensiune între uniformele depersonalizante şi caracterele vulnerabile, cu priviri insolente sau ruşinoase, placide sau pline de energie. De fapt, s-ar putea foarte bine ca toate aceste personaje nenumite să nu fie altceva decât un vehicul pentru a pune în valoare nu ceea ce artistul are în faţa ochilor,ci reacţia sa la ceea ce-l înconjoară, propriile emoţii, la fel de distorsionate ca şi membrele convulsionate ale modelelor. Ceea ce atrage în primul rând atenţia este coloritul, zecile de nuanţe care vibrează într-un şort alb (Le Pâtissier de Cagnes) roşul de maci înfloriţi sau sânge proaspăt al unei jachete butonate (Le Groom). Suprafeţele fremătătoare ale pânzelor, sunt şi ele de o mare bogăţie, amintind de modul în care manipulaseră penelul Rembrandt sau Van Gogh.

Dispunerea personajelor în cadru, mereu ezitantă, este inspirată de Modigliani. La fel interesul pentru chipuri, gesturi şi caractere prin nimic ieşite din comun care dobândesc prin intermediul actului artistic o nebănuită monumentalitate. La rândul lui, Modigliani a fost influenţat de contactul cu opera lui Cézanne. Modelul primordial, Portretul Grădinarului Vallier, oaspete permanent al Londrei, la galeria Tate, este acum la loc de cinste în ultima sală a expoziţiei de la National Portrait Gallery la care m-am referit deja.

Nimic surprinzător. Fără Cézanne arta secolului al XX-lea nu există.