Parcurg un aeroport - Tel Aviv, Ben Gurion - nemăsurat de mare, în care tot mergând pe parcă nesfârşite culoare şi benzi rulante nu-i întrezăresc capătul. Când mă întâmpină la ieşire soţul meu, venit mai demult, şi prieteni din lumea dansului de aici - Cora Benador, fiica scriitorului Ury Benador, primă balerină şi parteneră, cu ani în urmă, a lui Ioan Tugearu pe scena Operei din Bucureşti, cu soţul ei Ghiuri şi Nadya Timofeeva, balerină, maestră de balet şi directoare la Jerusalem City Ballet - şi le împărtăşesc celor din urmă impresia creată de urieşenia aeroportului, imi spun că toată lumea se miră - "La o ţară atât de mică, un aeroport atât de mare!" Faptul se datorează numărului foarte mare de turişti. Mă voi convinge, în timp, mai ales la Ierusalim, de această realitate. Cora mă întreabă dacă realizez unde sunt? Nu, totul a fost prea neaşteptat. Nu pare verosimil că suntem în Ţara Sfântă. Un dar pe care l-am primit, fără să fi îndăznit să îl cerem. Deci, un dar cu atât mai mare.
*
Nadya Timofeeva ne duce cu maşina de la Tel Aviv la Ierusalim şi pe drum încerc să mă familiarizez cu peisajul locului, cu totul aparte, extrem de pietros, vegetaţia făcându-şi parcă loc cu dificultate printre pietre mai mari sau mai mici, o vegetaţie exotică: palmieri, pini, măslini, leandri şi nişte tufişuri cu flori mărunte mov, pe care le voi reîntâlni pe multe ziduri din Ierusalim şi voi afla că se numesc Bughenvilia.
*
Ierusalimul ni se face cunoscut de departe, ca o largă panoramă, cocoţat pe coaste stâncoase, cu casele unele peste altele şi construit, la prima vedere, parcă numai din piatră. Impresia nu se va schimba după ce vom intra în oraş, toate zidurile având aceeaşi culoare ocru pal a pietrei, ceea ce dă o primă mare unitate de stil întregului oraş. Şi curând ne convingem că faţadele sunt chiar din piatră cioplită sau doar aparentă, adică din panouri de ciment cu suprafaţa exterioară zgrunţuroasă, ca a pietrelor. Şi dacă pământul este pietros, el va fi exploatat şi decorativ: în parcuri, printre pomi şi flori, tronează pietre mari, neregulate, desprinse parcă atunci din munte. A doua caracteristică a oraşului este simplitatea majorităţii construcţiilot prismatice, mari sau mici, arare ori cu elemente decorative, gen coloane, pilaştri sau arcade şi cu acoperişuri plate, cu geamuri pentru captarea energiei solare şi numeroase bazine cilindrice cu apa astfel încălzită - o pădure de cilindri. Acum, în octombrie e răcoare, ne spun localnici, doar puţin peste 30 de grade Celsius. La severitatea formelor arhitecturale se adaugă şi micimea ferestrelor, toate cu gratii şi obloane, ultimele apărând de căldură, primele răspunzând, în bună parte, vieţii tensionat a locului. Un loc şi un stat cu o istorie extrem de zbuciumată, trimilenară - regele David stabilise capitala la Ierusalim în anul 1003 îH - şi o istorie recentă la fel de zbucimată. Istoria veche ni se va dezvălui, pe larg, la Muzeul de Istorie a Ierusalimului, cea recentă pluteşte în aer.
*
Primul drum a fost către Oraşul Vechi, cu ziduri împresionante, care închid între ele locuri încărcate de istoria a trei dintre cele mai mari religii ale lumii - în ordinea ivirii lor, cea mozaică, cea creştină şi cea musulmană. Dar unele monumente sunt şi în afara zidurilor şi la ele poposim mai întâi: la Mormântul regelui David şi la Biserica Adormiri Maicii Domnului, alăturate, ca o alăturare biblică a Vechiului şi Noului Testament. Psalmii lui David, preluaţi în Psaltirea creştină, i-au inspirat lui Igor Stravinsky Simfonia Psalmilor, iar când, cu un an şi ceva în urmă, Ioan Tugearu a montat pe scena Operei bucureştene un spectacol pe această partitură, nici măcar nu a visat că va poposi, nu peste mult timp, langă locul îngropării acestui - între altele - mare poet, căruia îi plăcea să şi danseze în cinstea lui Dumnezeu. Iar eu, cu doua zile înaintea plecării, pierdusem pe cineva drag şi citisem, la priveghi, din psalmi, iar acum am citit, din nou, Psalmul 50 - în final părâdu-ni-se că toate aceste lucruri se înlănţuiseră cu un rost abia descifrat de noi. După aceea, am stat mult la Biserica Adormirii Maicii Domnului, locul unde fusese casa apostolului Ioan, căruia Iisus, pe cruce, i-o încredinţase pe mama sa: ŤFemeie, iată fiul tău!ť Apoi i-a zis ucenicului: ŤIată, mama ta!ť Suntem în mijlocul unei mulţimi. Grupurile turistice conduse de ghizi nu îmi plac. Îmi plac cele conduse de preoţi, indifernt de confesine, care, odată intraţi într-un lăcaş, oficiază împreună cu tot grupul o mică slujbă. Acesta e modul potrivit de a te purta într-un astfel de loc. Noi, la început, am fost singuri. E bine şi aşa.
*
După ce am intrat în Oraşul Vechi din Jerusalem, cum spun localnicii, pe Poarta Jaffa, prima biserică care ne-a ieşit în drum a fost Biserica Armenească. Era slujbă, susţinută, alternativ, de două grupuri de preoţi, aşezaţi în dreapta şi stânga altarului. Stăm pe scaunele de pe margini şi privirile îmi sunt atrase în primul moment de mulţimea de candele, care atârnă din tavan ca nişte stalactite şi de altarul somptuos, după care alunecă pe o scenă mare, pictată pe peretele de deasupra unui stâlp: o scenă adesea reprezentată în pictura exterioară din nordul Moldovei, Arborele genealogic al lui Iisus, mai general numit Arborele Vieţii. Mă bucur ca de o reîntâlnire cu cineva cunoscut.
*
Soţul meu, care lucrează la Jerusalem City Ballet, are, de obicei, numai jumătăţi de zi libere, fie dimineaţa, fie după-amiaza. Mergem totdeauna împreună. Nu am curajul să pornresc singură la drum. Într-o după-amiază, spre seară, ajungem la Zidul Plângerii: un fragment dintr-un zid foarte înalt, tot ce a mai rămas din al doilea Templu, dărâmat de romani în anul 70. Pe lângă turişti, majoritatea celor veniţi aici sunt mozaici, de toate vârstele, familii întregi. Bărbaţii poartă pe cap o mică tichie, mi s-a spus ca o calotă protectoare, sau unii dintre ei un veşmânt complex: un costum negru, peste el uneori şi un pardesiu maxy negru, o pălărie cu boruri mari negre sau un cilindru scund, din blană. Ca şi perciunii ondulaţi care pornesc din dreapta şi stânga frunţii şi de la brâu le atârnă, în dreapta şi stânga, de pe şolduri, mai multe şnururi albe. Nu ştiu cât de vechi este acest costum, dar am sentimentul că am pătruns, prin tunelul timpului, cu sute sau poate chiar cu mii de ani în urmă. Porţiuna de zid rămasă e împărţită în doua, bărbaţii de-o parte, femeile de alta, se apropie de zid şi se roagă, unii cu înclinări repetate ale bustului, alţii citind din cărticele de rugăciuni, aşezaţi pe scaune. Mergem şi noi. Imi lipesc fruntea de zid, în semn de respect pentru marea durere a acestui popor, care şi-a pierdut, de doua ori, cel mai insemnat templu al său şi las în inserţiile dintre pietre câteva bileţele ce mi-au fost date din ţară, cu rugămintea de a le pune acolo. La mijlocul lui octombrie se înserează repede. Plecâm de la Zidul Plângerii, cu un sentiment de tristeţe, accentuat de lumina crepusculară. Mergem mult pe jos, înconjurând Oraşul Vechi. Casele care se suprapun pe coastele de peste vale - Valea Gheenei, unde în vechime se dădea foc la gunoaie, astăzi un parc, pe care îl vom vedea altădată, ziua - par scheletele unor clădiri nelocuite, străpunse din loc în loc de golurile ferestrelor. Şi, dintr-odată, peste văi se aude foarte puternic - probabil de la Moscheia de pe Stâncă - cîntecul muezinul. Puţin mai târziu, peisajul se schimbă brusc, se animă, când se aprind pretutindeni nenumărate luminiţe.
*
În afară de o zi de sabat, când am mers mult pe jos, în restul timpului mergem cu autobuzul. Unii şoferi ne-au învaţat şi-i perforeză imediat soţului meu două bilete. Mă uit la figurile din autobuz. Da, sunt în orient! N-ai cum întâlni astfel de chipuri, şi atât de multe, într-un autobuz european. Intrăm, din când în când, la un mic resturant arab, ca să mâncăm ceva. Şi patronii de aici ne-au învăţat. Ne salută şi când nu ne oprim la ei. Cât aşteptăm să ne pregătească mâncarea ne dau câteva gogoşele să le ronţăim. Da, amabilitate orientală! Dar ne sunt oferite direct cu mâna. Tot stil oriental! Şi nu putem refuza, căci am putea jigni. Dar unde oriental se arată din plin este la cofetărie. Ce mai sarailii şi baclavale şi încă o mie şi una de alte prăjiturele care nu ştiu cum se numesc, dar pe care le mănânci mai întâi cu ochii, înainte de a te bucura şi de gustul lor!
*
Nu am mai intâlnit atâţia tineri soldaţi cu pusti automate, din vremea războiului, de când eram în clasele primare: pe străzi, în autobuze, în drumurile lor spre serviciu sau spre casă şi chiar pe acoperişuri, în zi de vineri, când puhoi de musulmani - printre care îţi faci loc cu greu - se îndreaptă spre moschee şi trebuie prevenit orice incident. I-am întîlnit şi la Muzeul de Istorie a Ierusalimului , unde erau învăţaţi propria lor istorie. Erau toţi tineri şi frumoşi, ca toate fiinţele tinere. De ambe sexe şi de mai multe rase, dar toţi destinşi, puşi pe glume şi pe fleurt. Unii ghizi vorbeau pentru ei înşişi, deşi, ca să le capteze atenţia, toţi participanţii erau invitaţi să ia parte la discuţii. Dar, totuşi, aşa cum păreau acolo, destinşi şi poate puţin superficiali, nici un tânăr sau tânără nu lipsea de la datorie. Şi un popor al cărui tineret este atât de implicat în istoria lui este un popor care se salvează istoric. Cu tristeţe mă gândeam la tineretul român, atât de indiferent, în marea lui majoritate, faţă de soarta propriului neam. Şi cine oare în afară de ei ne-ar putea scoate din mocirla politică în care înnotăm? Numai impetuozitatea şi robusteţea tinereţii lor ar putea să o facă.
*
Părintele Petre, duhovnicul meu de la Bucureşti mi-a dat adresa Bisericii româneşti din Ierusalim. Prima dată când ne-am dus să o căutăm ne-am rătăcit, preţ de vreo două ceasuri, din cauza asemănării de nume a unor străzi. Am stăbătut o foarte lungă stadă comercială, pe care se puneau şine pentru tramvai. Ulterior vom afla că până în 1967, parcă, pe acolo a trecut graniţa şi, ca să poţi traversa de pe o parte pe alta, trebuia să arăţi paşaportul. Ulterior, tot Cora ne va ghida, prin telefon, de la Tel Aviv. Fusese la Biseria românescă şi participase la căsătoria religioasă a unei românce care lucrase penru ea şi ne va da numărul de telefon al soţului acelei persoane, care conduce acum pe mulţi români veniţi la Ierusalim - fratele Vasile. Dar tot Cora ne-a vorbit şi despre părintele David de la Biserica românească, ca despre o persoană inteligentă şi cultivată. Fratele Vasile este un personaj cu o istorie demnă de reţinut. Este inginer şi a lucrat în construcţii, în Germania şi în Israel. A căzut de pe o schelă de la opt metrii şi a stat prin spitale vreo doi ani cu coloana frântă, făcând multe operaţii. Prima soţie l-a părăsit după accident. Nu credea că îşi va mai reveni. Şi el ne vorbeşte despre părintele David, în timp ce abia ne ţinem după el, căci merge grăbit, deşi sprijinindu-se şi de o cârje, deoarece stie când se închid unele monumente şi trebuie să ne grăbească. Părintele David, de la Biserica românescă din Ierusalim, pe care-l iubesc deopotrivă români şi evrei, l-a ajutat să fie din nou om pe picioarele lui şi după ce acest lucru s-a petrecut, fratele Vasile a hotărât să rămână definitiv la Ierusalim şi nu de mult şi-a gâsit şi perechia adevărată şi s-a recăsătorit. De două ori ne-a însoţit şi de fiecare dată ne-a atras atenţia asupra unor lucruri pe care singuri nu le-am fi descoperit şi ne-a dat sfaturi şi cum să ne descurcâm şi singuri, pornind către alte locuri pe care vroiam să le vedem. La Biseriaca românească din Ierusalim, am mers într-o după amiază cu fratele Vasile şi apoi numai eu, la o slujbă de duminică - singura dată când m-am încumetat să pornesc neînsoţită la drum , căci soţul meu nu era liber. Biserica, închinată Sfântului mare mucenic Gheorghe, este mică dar frumoasă, la fel ca şi grădina din jur, cu plante exotice. A fost construită între anii 1935-1938, în timpul Patriarhului Miron Cristea, când Ierusalimul se afla sub mandat britanic şi a fost pictată între 1963- 1964, având şi un iconostas frumos sculptat şi pictat. Mai are şi o cameră premergătoare, ca un pronaos, pe al cărui perete vestic este pictată (din 1990) imaginea României mari, peste care apare Maica Domnuluii tronând, cu pruncul Iisus în braţe. La slujba de duminică m-am simţit ca într-o oază, din mai multe puncte de vedere. M-am bucurat să aud din nou limba română, după o săptămână în care auzisem numai ivrit, engleză sau rusă - limba rusă este un fel de a doua limbă, neoficială, în Israel, foarte mult vorbită în mediul artistic, dar şi pe stradă. Dar mai ales m-am simţit ca într-o oază, după ce am ascultat pasajul evanghelic din duminica respectivă, în care era vorba despre iubire şi iertare, tocmai aici, într-un loc atât de încărcat de tensiuni, a căror rezolvare este greu de întrezărit. I-am mulţumit lui Dumnezeu că sunt creştină, chiar dacă sunt conştientă, că nici de-a lungul istorie şi nici în prezent nu am fost şi nu suntem in stare să urmăm preceptele creştine. Dar cel puţin ele există şi putem, oricând ne simţim în stare, să ne îndreptăm către ele. În acelaşi timp însă, poate cea mai mare strângere de inimă am avut-o la Ierusalim, în acest loc de întâlnire al celor trei mari religii, văzând cum toţi musulmanii se duc la moscheie, toţi mozaicii la templu, numai noi creştinii mergem fiecare la biserica Ťnoastrăť, ortodoxă, catolică, protestantă de nu ştiu câte feluri. Multă răbdare are Dumnezeu cu noi!
*
În unele zile l-am însoţit pe soţul meu la Jerusalem City Ballet., la orele de balet ţinute de Nadya Timofeeva cu copii sau cu profesionişti, cât şi la orele de master class ţinute de Ioan Tugearu, cu şase tineri coregrafi, în pregătire, sau la repetiţiile în care compunea coregrafia pentru piesa Violoncelul, gândită pe Concertul pentru violoncel şi orchestră al compozitorului contemporan din Israel, Benjamin Yusupov. Studiile se desfăşoară în cea mai autentică linie a scolii ruse de balet, şi anume a celei moscovite, cu maximă exigenţă pentru o corectă plasare în spaţiu a corpului, şi o exersare a lui ca să poate răspunde oricărei solicitări a dansului clasic. O singură remarcă s-a putea face, legată de faptul că profesorul nu se străduieşte să-i aducă pe toţi elevii la acelaşi nivel, ci merge în pas cu cei mai buni, ceilalţi trebuind să-i ajungă din urmă pe aceştia, după cum pot. Şi, ar mai fi de adăugat că nicăieri nu am mai văzut atâta dragoste între elevi şi profesor, ca aici. Nici un elev nu pleacă acasă, după ce s-a îmbrăcat, până nu vine să o mai imbrăţişeze odată pe Nadya Timofeeva. Iar această atmosferă cordială se extinde şi asupra coregrafului invitat din România, înconjurat cu o deosebită atenţie, ca în puţine alte locuri prin care a trecut. Asist şi la câteva dintre momentele în care Ioan Tugearu creează, pe corpurile dansatorilor, structura unor fragmente din lucrarea sa. De obicei nu scriu despre piesele lui, lăsând cuvântul altor cronicari. Dar, de astă dată, numai eu asist la ceea ce face, şi trebuie să dau mărturie. El nu spune ce trebuie făcut, ci arată, după ce a ascultat acasă de foarte multe ori muzica. Mişcările se ivesc însă atunci, se înşiruie abundent - coregrafa Vera Proca Ciortea spunea că dintr-un spectacol al lui ea ar face trei - şi se modifică adesea, după felul cum şi le însuşesc corpurile dansatorilor. Din opera lui Benjamin Yusupov el şi-a ales lucrarea care i-a plăcut cel mai mult, o muzică plină de forţă dramatică, în genul muzicii lui Şostakovici: un fel de dialog între violoncel şi restul orchestrei. Orchestra atacă cu agresivitate motivele, în timp ce violoncelul pare a se întreba mereu: de ce? De ce atâta agresivitate în lume? Surpriza cea mare a fost cănd compozitorul, vrând să-i spună mai multe despre concertul său, i-a trimis două pagini scrise despre această compoziţie şi s-a văzut că, în plan muzical ideile fuseseră gândite aşa cum au fost apoi intuite şi redate în plan coregrafic. Compozitorul şi coregraful s-au cunoscut puţin la început, iar după întoarcerea la Bucureşti a coregrafului, compozitorul i-a trimis un e-mail de mulţumire, pomenind despre ecourile care au ajuns până la el, ale celor încântaţi de lucrarea coregrafică văzută.
*
Drumurile noastre pe urma paşilor lui Iisus ne-au dus şi în Palestina, pentru că Betleemul se găseşte în teritoriile palestiniene, Beit Lehem în evrit însemnând Casa Pâinii. Da, casa pâinii noastre spirituale. Un autobuz ne-a dus de la Ierusalim la Betleem, iar acolo, necunoscând deloc oraşul, am luat un taxi până la Biserica Naşterii. Taximetristul nu ne-a dus însă direct acolo, ci mai întâi la un zid foarte înalt, mai ceva decât zidul Berlinului, construit de israeliteni şi ne-a spus, într-o engleză aproximativă, că acel zid desparte doi fraţi. Nu ştim câtă istorie biblică cunoştea taximetristul palestinian, dar de fapt aşa şi este, căci cele două naţii sunt descendentele celor doi fraţi după tată, fii lui Avraam, Ismail şi Isaac. Impresionaţi de spusele taximetristului, la întoarcere i-am povestit la telefon Corei cele spuse de el şi ea ne-a răspuns cu o poveste: un băieţel pleacă de la şcoală şi, urcându-se într-un autobuz, îşi sună tatăl spunându-i ca în câteva minute ajunge acasă; dar peste câteva minute autobuzul face explozie. Cine are puterea de a se pune în locul acelui tată? Drept care de intrat am intrat uşor în Palestina, dar la întoarcerea în Israel am fost atent controlaţi, şi noi şi autobuzul.
Deasupra Peşterii Naşterii Domnului, Impăratul Justinian a ridicat o biserică, la anul 531, pe locul unei mai vechi biserici construite de Impărătasa Elena. Peste tot în drumurile noastre am dat de o construcţie sau de o primă construcţie, ridicată de această împărăteasă creştină, care a mers pe urmele lui Hristos, marcând cu un aşezământ toate locurile împortante din istoria Lui pământească. Dacă acele locuri nu ar fi fost atunci consemnate, în primele decenii ale secolului IV, începând din anii 326-327 - deci, cam la peste un deceniu după ce fiul ei Împăratul Constantin a dat libertate de manifestare cultului creştin, în 312 - urmele lor, şi aşa greu găsite, s-ar fi pierdut cu totul şi, de-a lungul veacurilor creştinii nu ar fi avut unde să meargă în pelerinaj. Iată numai unul dintre motivele pentru care orice creştin, indiferent de confesiune, ar trebui să-i cinstească memoria. La Biserica Naşterii am stat un timp îndelungat, admirând, între altele, două importante donaţii româneşti - despre care, bineînţeles, ghidurile nu scriau cui se datorează - catapeteasma din biserica superioară, o minunată operă de sculptură şi pictură, dăruită de Şerban Cantacuzino şi, sub altarul Peşterii Naşterii, pe pardoseală, o mare stea de argint aurit, dăruită de Constanin Brâncoveanu., purtând inscripţia: Hic de Virgine Maria Jesus Christus natus (Aici Fecioara Maria a născut pe Iisus Hristos). Acolo ne-am plecat genunchii şi fruntea, multumind pentru darul Întrupării.
*
În ultima zi a noastră de hagialâc la Ierusalim (am aflat din dicţionar că eu mă numesc acum hagiică, ceea ce îmi sună ciudat, dar dacă aşa spune dicţionarul...) am fost invitaţi acasă la Nadya Tymofeeva, care tot timpul a fost deosebit de atentă cu noi. La ea am servit, între altele, un somon cu nucă, la cuptor şi o mâncare specifică locului, cu un nume ciudat, humus, şi un gust picant, pe care nu am reuşit să îl asemănăm cu vreunul cunoscut, dar am aflat că este un fel de pastă de năut, cu tot felul de condimente. Şi tot atunci, la masa la care mai erau o sculptoriţă şi un medic, acesta din urmă ne-a spus şi singurul banc pe care l-am auzit în Israel. Ni s-a spus că ar exita două posibilităţi de rezolvare a conflictului actual din aceste locuri. O posibilitate realistă - să intervină Dumnezeu şi o alta fantastică -să ajungă cele două părţi să se inţeleagă între ele. De la sculptoriţă, Inna Polonsky, am primit în dar o piesă de argilă, făcută de ea, sub forma a cinci degete, numită în arabă, dar şi în ivrit Hamsa, un semn care, ne-a spus, aduce noroc. Oricum noi avusesem şi până atunci noroc cu carul. A doua zi, tot Nadya ne-a dus la Tel Aviv, la Cora şi la Ghiuri, care la rîndul lor ne-au plimbat prin oraş şi pe malul Mării Mediterane, oraşul părându-ni-se cu totul altfel decât Ierusalimul, asemănător, în bună măsură, unui oraş european, şi ca atmosferă şi ca arhitectură. Şi, în fine, tot Cora şi Ghiuri ne-au dus la aeroport şi au stat cu noi până am trecut de ultima barieră, luînd cu noi un sac de amintiri.
*
Dar toată această poveste, deloc neînsemnată, este, totuşi, doar ceea ce a îmbrăcat firul principal al călătoriei noastre, care, plecând de la Betleem, s-a oprit pe Muntele Măslinilor, printre trunchiurile bimilenare, cu aspectul unor sculpturi şi duritatea unor stânci, martore încă vii ale însingurării Mântuitorului şi ale arestării Sale, a continuat pe Drumul Patimilor, drumul badjocoririi şi umilinţelor, apoi pe Muntele Ghetsemani, locul suferinţei supreme a părţii omeneşti a Dumnezeului nostru, la Piatra Plâgerii, unde a fost înfăşurat în giulgiu, şi la Mormântul Învierii, unde, la fel ca la Betleem, ne-am plecat adânc genunchi şi fruntea. Dar tot ce am agonisit în această călătorie nu mai poate fi povestit, ci doar păstrată undeva în adâncul sufletului. Pentru totdeauna.
Octombrie, 2009
