Un ochi miraculos, lacom de spectacolele lumii, de ceea ce e plenitudine materială în piatră şi în zid, în scoarţa copacului, în amploarea unui fluviu bătrân, saturat de mâluri obscure. Astfel se vădea, la Dan Er. Grigorescu, aparatul care-i permitea o siguranţă implacabilă în captura imaginii. Omul, vânător şi pescar tenace, dobândise de altminteri, în practica acestor îndeletniciri fără vârstă, un soi de fulgurantă acuitate. Îmi amintesc, pe o plajă, ne surprinse, o dată, saltul nebunesc al unui peşte care, zburând razant peste apă, ţâşni drept între noi. Cu o iuţeală incredibilă, ca în tresărirea unui reflex atavic, Dan se aruncă la sol, trupul său îl acoperi într-o descărcare de bruscă, sălbatecă eficienţă. Când vânezi, nu eşti demn de o pradă fertilă decât dacă ştii să respecţi rituri şi rigori imemoriale; aşa fiind, ochiul marelui fotograf trebui să se constrângă, în însuşi actul privirii, la o severă disciplină. Puterea spontană deveni energie spirituală, mândră şi exigentă, capabilă să ilumineze cele mai indocile recolte de imagini -, chiar şi acelea care se iţesc zănatec, la călcătura cotidianului.
Aptitudinea de a sesiza tocmai această graţie imprevizibilă, proprie cotidianului, şi inteligenţa anonimă a străzii, el şi-a făcut-o resort principal în albumul despre Paris; dar cu un gust suveran, sfidând orice program populist şi orice complezenţă facilă. La Roma, pe care îi place s-o aibă întreagă, larg aşternută sub ochi, nu i s-a întâmplat să caute vreodată ceea ce Stendhal desemna - a propos de Sant' Onofrio - "un des plus beaux lieux du monde pour mourir", unul din cele mai frumoase locuri de pe lume, pentru a muri. Dimpotrivă, acolo, în Urbea arhitecturilor grandioase, el te cheamă să respiri generos spaţiul, cu plămânii tonic inundaţi de o tărie inepuizabilă.
Fără nici o emfază, cu o peremptorie eficacitate, viziunea lui Dan Er. Grigorescu exaltă paradoxul unui tropism fascinant. Lângă izbânda neîntrecută a Domului de la Florenţa - scrie el, - simţi că poţi "plonja" în sus, că poţi "cădea" înspre culmea edificiului! Intuiţie răscolitoare, el are forţa să ne-o transmită vizual. Căci, scutit de "literatură", de false adaosuri sentimentale, imediatul imaginii nu recuză totuşi apetitul de vertiginos şi sublim.
În propria biografie a lui Dan Er. Grigorescu, ecouri venite de foarte departe aduceau, şi ele, zguduiri neprevăzute şi răspunsuri trufaşe. Aparţinând pe linie maternă unei familii cu titluri senioriale - gran duca de Negropontes - care îşi descoperă rădăcinile, pornite din Genova, în Eubea Imperiului Latin de Orient în veacul al XIII-lea, şi, după aceea, împletite cu veneţienii Giustiniani, pe insula Chios, prietenul nostru purta în sine, tainic, un fel de vulnerabilă melancolie răsăriteană: sub o platoşă voluntară, ce ar fi putut conveni unui erou din Hemingway, făurită din francheţe virilă şi demnitate sportivă. Şi-o făurise pe baza unor nobile constrângeri, adesea nemiloase ca un legământ care înspăimântă. La vremea războiului, de pildă, unde n-a ocolit nicicând primejdiile, tânărul şi bravul sublocotenent împinse dăruirea de sine până la un prag greu de imaginat. Cum generalul său, un comandant de armată cunoscut, şi deplasările lui între liniile frontului erau ţintă privilegiată pentru inamici, care le urmăreau cu gloanţe şi obuze, Dan luase asupra lui, timp de o lună, să-i deruteze, să-i facă a se încrede în nişte false mişcări. Substituindu-l fizic, ostentativ asumând acea identitate hăituită, în ţinuta şi maşina generalului, nadă care se oferea lucid primejdiilor, el atinsese, fără de bravadă, o sfidare extremă.
Ceea ce inspira atare gesturi era un soi de loialitate silenţios strunită, în economia sufletului său nu-şi aflau loc expansiunile parazitare. Dacă nu-i dădea ghies ispita de a se drapa în vreo apologie demonstrativă, Dan, în schimb, adâncea în sine, fără zgomot, moştenirea morală a părintelui său, generalul Eremia Grigorescu. Cel care salvase România în 1917, ducând la împlinire celebra rezistenţă de la Mărăşeşti, ţintuise pentru totdeauna în inima compatrioţilor săi, ca o imprescriptibilă datorie, enunţul ferm, imperios asemenea unui destin, "Pe aici nu se trece!". Amintirea ce i se păstra, printre cei apropiaţi, răspundea, în chip complex, unui model de eficienţă suplă, proprie strategului modern - trecut prin studiul matematicii, la Sorbona -, dar şi unui ideal cavaleresc, implicând virtutea unei inuzabile droiture. Crezând că-l neutralizează şi că se pune sigur la adăpost, von Mackensen, adăugând astuţie cerbiciei sale redutabile, instalase Cartierul General al armatei germane într-o frumoasă rezidenţă - un adevărat castel - care era tocmai proprietatea familiei Negropontes. Împotriva acestor calcule şi viclene aşteptări, Eremia Grigorescu dădu artileriei pe care o comanda ordinul de a îndrepta un tir distructiv asupra villei remarcabile a familiei sale, şi o nimici fără ezitare. La 70 de ani după exploziile şi înfruntările aprige suind atunci o neuitată cunună, de sacrificiu şi izbândă, pe cerul istoriei noastre, a-l evoca pe generalul vrednic, de la Oituz şi Mărăşeşti, intră firesc în ambianţa creatoare pe care o suscită expoziţia de faţă, găzduită în Galeria "Dialog".
Un anume curaj al opţiunilor aspre, la Dan Er. Grigorescu, vine şi din impulsul exemplului patern. "Un peu de dureté sied bien aux grandes âmes", eşti tentat a spune, repetându-l pe Corneille, - ecou, aici, la numeroase reuşite artistice, unde imaginea nu se lasă strivită de ceea ce ar însemna o inevitabilă pondere cumulativă, de ilustru şi imens; şi unde ea probează o atenţie conţinută şi pătrunzătoare, devotată şi deopotrivă austeră, fără nimic factice; urcând, în consecinţă, la nivelul unor faimoşi contemporani, cărora iată-le portretele, Sadoveanu şi Arghezi, Calder şi Chagall.
A-i învecina astfel, dincolo de prevenţiuni fade şi de respect convenţional, a-l vedea pe Calder, păşind ca un urs mare, în nişte greoaie încălţări colorate, amuzant şi benign, sau pe Chagall, în atelierul lui din Insula Saint-Louis, mimând un veritabil recital, rând pe rând dubitativ şi visător, - eşti redevabil, în asemenea momente, unei facultăţi de simpatie şi comprehensiune, pe care marii artişti ştiu s-o redea fără greş. Mi-l amintesc pe acest uriaş de bună spiţă, asemenea unui Grandgousier rabelaisian, obraz bucălat, candid şi jovial, care ne urmărea din ochi cu o indicibilă complicitate; era la Saint-Germain-des- Prés şi apoi la Galeria Maeght, Calder observa vivace travaliul lui Dan, îl încuraja râzător, prin semne de amiciţie plină de încredere.
Impresia luminoasă pe care o degaja, aceea a unei fiinţe de elecţie, menită unui alb calm, salutar, părea să capete un sens concret şi totodată ispitit de magice tranfigurări. Dan îmi explica - sunt oameni ce emană astfel lumina - Calder, Sadoveanu -, care te obligă să sub-expui când îi fotografiezi. Cu privire la asemenea uimitoare portrete de bătrâneţe, Haeckel, Goethe, rezultat al unei puternice discipline spirituale, Ernst Jünger bănuia că substanţa devine, în aceste cazuri, translucidă, traversată de undele luminii cosmice...
Astfel neadormit, cu daruri de percepţie ultra-sensibilă, Dan Er. Grigorescu îndrăzni a purcede, liber de coduri dichotomice, înspre versantele de unde răsare, netemător şi total, miracolul artei brâncuşiene. Deja, prin continentul de inedit care-i întinderea orizontală a Deltei, cu mişunarea ei incoercibilă, Dan Er. Grigorescu lăsase să filtreze apeluri către prototipuri ce rezumă, radioase, lumea. Cutare planşă de neuitat ne face să auzim un Strigăt de Nou-născut în desişul vegetal unde se cuibăreşte acest pui de egretă. Exclamaţii de viaţă, triumfând, inocente, asupra adversităţilor, cu un accent percutant, irezistibil, cânt şi zbor vertical, altădată, formă de fus fatidic, închis asupra lui însuşi, care ar putea proiecta un galben cocor oarecare, în regnul unde planează fără moarte Măiastra! Scrupulul descriptiv nu împiedică deloc, în aceste imagini, deschiderea către un orizont metaforic.
Itinerarele europene, pe care le-am realizat împreună, acum câteva decenii, pentru televiziune, în Italia, Franţa, în Mediterana, voiau să servească drept incitaţii spre imaginar. O societate aservită, obligată să se replieze mereu sub nivelul nevoilor şi posibilităţilor ei adevărate, îşi găsea în efortul nostru un semnal de împlinire benefică. La Bienala de la Veneţia, în 1982, în Pavilionul de Onoare, Omagiul de noi închinat lui Brâncuşi punea fotografiile lui Dan Er. Grigorescu, puternic mărite, în condiţia unui scenariu constructiv. Pentru a accede la spaţiile care le adăposteau, trebuia să treci sub arhitrava Porţii Sărutului, la o scară monumentală fotograful transportase Târgul-Jiu la Veneţia.
Fie ca această amintire, a unui portal de bun augur, să poată veghea succesul actualei expoziţii, la Galeria "Dialog"! Şi să constituie, acest prinos, la ani lungi după dispariţia artistului, vestirea unei voinţe de restituţie, înalt necesară, pe potriva datoriei pe care i-o purtăm!
