Numărul curent: 52

Numerele 37, 38, 39 si 40 din 2014 ale revistei Romania literara, apar cu sprijinul AFCN.

 
La dispariţia lui George Munteanu: Profesorul îngîndurat de Mihai Zamfir


A fost un om trist. Această afirmaţie, emisă peremptoriu, rămîne amendabilă ca oricare alta; o convieţuire de peste treizeci de ani creează însă certitudini: George Munteanu a fost într-adevăr un om trist. De o politeţe extremă şi de o exemplară bună-creştere, el nu-şi afişa tristeţea şi nu făcea paradă de ea; dar omul era de o tristeţe adîncă, vizibilă, pe care nu şi-o putea reprima şi care aduna parcă o bună parte din melancolia lumii.
La începutul anilor '80, cînd disperarea cuprinsese întreaga ţară, neagra umoare a lui George Munteanu reuşea să se izoleze chiar şi pe fondul deprimării generale. Mi-a spus atunci că ar vrea că scrie o carte de memorii (mi-am dat seama să deja o scria) şi că-i găsise titlul, un titlu la care ţinea foarte mult: O viaţă de om cum n-ar mai fi fost. Îşi vedea existenţa sub semnul eşecului, iar aluzia la Iorga ar fi vrut să pună în oglindă două vieţi complet opuse ca realizare. O mică parte din această carte a şi apărut acum cîţiva ani în "România literară", oferindu-ne o idee destul de clară asupra ansamblului.
Cred însă că melancolicul profesor era nedrept cu el însuşi, deoarece viaţa lui nu reprezentase nici pe departe eşecul pur. După călinesciana Viaţă a lui Mihai Eminescu, biografia poetului compusă de George Munteanu (Hyperion, 1973) rămîne unica istorie completă a vieţii lui Eminescu, scrisă cu o mînă inspirată în stare de febricitare. I se pot reproşa acestei cărţi, redactate parcă în transă, unele luări de poziţie ori interpretări; nu-i mai puţin adevărat că ea se prezintă pînă astăzi rotundă şi întreagă, sfidînd pentru multă vreme orice încercare similară.
Poate şi din cauza obsesiei eminesciene, George Munteanu s-a ataşat, iremediabil, secolului romantic. A scris pagini memorabile despre Heliade şi despre Bolliac; dar, mai ales, ne-a pus la îndemînă un manual esenţial e literatură română din a doua jumătate a secolului al XIX-lea, operă de referinţă, fără consultarea căreia nimeni nu se va mai putea ocupa de aşa-numita "epocă a marilor clasici". Nu produce răsturnări spectaculoase de perspectivă, nici nu afişează soluţii novatoare; dar interpretările lui sunt mereu subtile, aduse la zi, fără replică; în cazul unor autori, precum Eminescu sau Creangă, noutatea de substanţă a lecturii propuse frapează în continuare pînă astăzi.
Sunt convins că secolul al XIX-lea a reprezentat pentru acest intelectual un refugiu, o oază de estetic într-o epocă troglodită. Ajuns prin hazard biografic la Cluj, basarabeanul obligat să-şi părăsească locul naşterii din cauza ocupaţiei sovietice a făcut parte din prima echipă a "Stelei" clujene. În anul de graţie 2001, aluzia la "Steaua" anilor '50 riscă să treacă neobservată. În realitate, alături de cîteva condeie tinere şi exasperate, George Munteanu încercase atunci, fără succes, experienţa unei liberalizări culturale "din interior" a regimului comunist. Iluzii periculoase şi repede pierdute! În atmosfera sinistră de după înnăbuşirea Revoluţiei din Ungaria, toţi campionii tentativei de deschidere de la "Steaua" au fost obligaţi să tacă, să se supună ori să-şi caute refugiul aiurea. Şi astfel George Munteanu a venit la Bucureşti. Însă cantonarea lui în perimentrul secolului al XIX-lea s-a dovedit a fi fost, pînă la urmă, spre beneficiul culturii române. Nu ştim ce şi cît ar fi putut realiza George Munteanu în calitate de teoretician (era vocaţia sa!) în paginile unei reviste asupra căreia veghea ochiul cenzurii. Oricum, criticul a nutrit aproape toată viaţa nostalgia unei lumi în care opiniile să fie libere, iar inteligenţa să se dezvolte nestingherită.
Poate că cel mai impresionant document scris de mîna lui George Munteanu îl constituie lunga suită de memorii adresate Comitetului Central comunist; în aceste naive şi dramatice suplici, autorul îşi cerea, senin, cîteva dintre cele mai elementare drepturi: acela de a putea călători în străinătate, de a fi plătit cît de cît omeneşte, de a avea o locuinţă etc. Dorinţe himerice, dar pe care scriitorul îndrăznea să le formuleze cu un ciudat amestec de curaj şi de umilinţă.
Recent, adresantul acestor memorii oficiale (în acea perioadă - adjunct al temutului Leonte Răutu) a avut indelicateţea (sau cinismul? sau prostia? la un activist de partid e greu de decis) de a publica in extenso paginile nefericitului profesor, pe atunci încă în viaţă. Le parcurgi cu inima strînsă şi cu indignarea că cel ce le-a făcut publice este tocmai politrucul care - cu o simplă semnătură - ar fi putut rezolva multe dintre inestricabilele dificultăţi ale bietului critic refugiat la Bucureşti. Dar, evident, adjunctul de şef de secţie n-a făcut-o, aşa cum n-ar fi făcut-o pentru nimeni.
Cînd, în sfîrşit, a putut spune cu voce tare ce gîndeşte, George Munteanu a vorbit patetic în Piaţa Universităţii; pentru el, ca şi pentru mulţi alţii, era însă prea tîrziu. Teroarea exercitată timp de decenii reuşise să diminueze una dintre cele mai vii conştiinţe ale perioadei.
Acum, în noiembrie 2001, ne despărţim de un simbol: George Munteanu a personificat onestitatea intelectuală aflată în luptă cu cea mai cumplită orînduire politică; dar onestitatea lui a ieşit, oricît ar părea de curios, învingătoare. Refugiindu-se în trecutul cultural, basarabeanul gonit din ţara lui a reuşit să străbată, cu fruntea sus, deceniile de ciumă şi să nu scrie nici un rînd de care să-i fie ruşine. Pentru tinerii afirmaţi după Revoluţia din decembrie, performanţa poate părea oarecare: a nu fi scris nici un rînd în care să nu crezi înseamnă, la urma urmelor, destul de puţin. Pentru cei care au trăit cea de a doua jumătate a secolului XX, este însă enorm.