Acolo, în vîrful dealului, corespondenţa ajunge greu. Şi omul. Dar asta pisica nu o ştie. Şi nici nu dă semne că ar preocupa-o. Stă pe o canapea, pe terasă, şi se spală languros. Ba chiar provocator. O privesc şi-mi dau seama că ar trebui să o studiez mai atent şi să bag ceva la cap. Cînd îmi acord eu aşa deşănţat răgazul ca să-mi răsfăţ trupul şi să-i ofer tandreţe? Pisica Miţi stă o oră, ruptă de tot şi de toate, şi nu o interesează decît propria blană. Totuşi, şi-a ridicat o sprînceană ca să-şi arate uimirea. Cum am ajuns acolo?
Am mai spus-o şi o repet. Am un mare noroc pe lumea asta: cei cîţiva prieteni ai mei. Cu fiecare am amintiri fabuloase şi ştiu că orice salt aş executa, chiar mortal, există o plasă ţesută de ei, dedesubtul meu, care mă prinde, de la orice înălţime, care mă protejează şi-mi amortizează căderea. Acum două săptămîni, am fost în vizită la unii dintre ei, dincolo de Breaza, pe un deal unde şi-au aşezat o căsuţă. Departe de foşnetul civilizaţiei. Un loc divin şi binecuvîntat, cu linii blînde, cu dealuri armonioase, cu păşuni şi căpiţe ca în vis, cu infinite tonuri de verde care se combină cu nuanţele ciudate ale pămîntului argilos, cu văi care se deschid la picioarele noastre pînă hăt, departe, cu un amestec neobişnuit de foioase, sălcii şi brazi, cu vîrfuri de munte care abia se întrezăresc. Nu-i chiar atît de simplu, însă, să ajungi în acest loc splendid. Şi plin de paradoxuri. Aici şi poşta se supune nu preciziei, ci hazardului. Căsuţa prietenilor mei se află pe o stradă fără nume. Şi nu are nici număr. Dacă trimiţi un răvaş, scrii numele proprietarului, satul, comuna şi judeţul. Cînd ajunge şi, mai ales, dacă, asta este deja problema expeditorului. De fapt, şi stradă este cam impropriu spus. Deşi în registre figurează ca drum judeţean, care presupune o anumită îngrijire, nu zic asfalt neapărat, dar măcar ceva pietruială, accesul este lăsat pe mîna naturii. De aici, o aventură întreagă. Ajungînd sus însă, începi să-ţi redescoperi adevărata condiţie de trecător şi să înţelegi că, oricît şi orice ai avea, eşti mărunt. Şi redevii smerit. De pildă, dacă nu plouă, n-ai apă în fîntîna. Îţi mor florile, roşiile, cartofii, pomii, n-ai ce bea, cu ce te spăla. Măcar pe picioare, înainte de a intra în casă. Cei de acolo nici că se gîndesc la toate astea. Sînt mai aproape de cer. Sau aşa par.
Am urcat în sus şi-n jos, mi-am îmbibat nările de toate mirosurile, auzul de sunete incredibile, m-am jucat cu distanţele şi m-am lăsat păcălită de ele, în sus, în jos, am stat cu căpiţele aşezate ca bătrînii la sfat. Şi am privit. Nu m-am mai săturat privind şi mulţumind că poate să încapă în mine atîta bucurie. Într-un amurg, m-am aşezat în cot pe vîrful altui deal cu doi ţărani la taclale. Îşi păzeau caii şi vacile şi nu mai auzeau de mult zgomotul talăngilor. Între ei, o prietenoasă sticlă de ţuică. De un litru. Unul bea direct de la sursă, celălalt, dintr-un borcan de iaurt de pe vremuri, cu gura largă. Şi nu vărsa deloc pe el. Eu nu mai sfîrşeam cu laudele pentru locul unde trăiesc, în ritmul adevărat lăsat de Dumnezeu, ei beau liniştiţi, fără să scoată o şoaptă. Cînd au priceput că nu mă grăbesc, şi-au dezlegat limbile. "Domnişoară, dragă în mine creştea pipota de aşa un compliment ce spuneţi este o aiureală", a început preţios şi sigur pe el cel slăbănog, cu bască, cu o haină de un fel şi cu pantalonii de alt fel, legaţi straşnic cu o sfoară. " Păi domnişoară, la noi, la Florica, litru’ de ţuică e cincizeci de mii de lei. Se poate aşa ceva? La Bucureşti e juma." Eu am căscat ochii la maximum, iar el a continuat, înainte să apuc să spun o vorbă. "Cînd merg acolo, la ceva neamuri, beau zdravăn ţuică la cîrciumă şi-mi mai rămîn şi bani să mă duc acasă cu taxiul, unde pun capul să mă odihnesc. Aşa viaţă, mai zic şi eu, bre De ce vă văitaţi toată ziulica, nu ştiu La noi, la Florica, pîinea e 8.500 de lei. Păi cîte îi trebuie ăluia din vale, cu unşpe copii? Una mănîncă la deal, una cînd se lasă la vale. Asta numai omu’. La Bucureşti, cît e pîinea?" Am vrut să-i răspund că depinde. N-am apucat. Aici distanţele sînt înşelătoare ca şi vîrsta oamenilor. Ca şi discursul lor. A apărut nevasta celuilat, grăsuţ şi pulbere. Zvîrlugă femeia Aleargă din deal în vale şi invers în gumari şi la iuţeală o pierzi din ochi. Strînge vitele cu un pai în colţul gurii. Priveşte la noi într-o parte. Faţa toată îi rîde, arsă de soare. Cu trei dinţi în gură zice că are 50 de ani... Bărbată-su se dezleagă la limbă. Nu ştiu dacă de la băutură sau din orgoliu. Îmi spune, în conversaţie, că s-au făcut grozav prunii. Aud chestia de cînd am venit. E un fel de frenezie în zonă. Am crezut că e o sursă de îmbogăţire, că vor vinde prune, magiun, gem. Aiurea Prietena mea mă lămureşte că nu-i vorba decît despre ţuica cea de toate zilele. Pe aici oamenii sînt deja chercheliţi doar cu gîndul la cît or să bea. Pe urmă, toamna, şi femeile zăpăcite de alcool spun că sînt năuce fiin’că tocmai au văzut ursu’. Mă uit în jur. Crengile supraîncărcate se îndoaie pînă la pămînt şi se rup. Nimeni nu se oboseşte să le scuture, să le elibereze de povară. Apare şi femeia celuilalt, ocărînd de pe potecă. Nu mai întreb cîţi ani are, spun "bună seara" şi dispar spre casă. Mă opresc pe la Florica să iau nişte brioşe nemaipomenite, ochite cu greu printre gumari, chiloţi, sticle cu ţuică şi oţet... Munceşte mult. E tot timpul tristă şi stă cu un caiet în faţă. Înţeleg, în sfîrşit, că nu rulează bani, ci datorii. Oamenii plătesc la salariu sau la pensie. Sau niciodată.
S-a înnoptat.
Se văd într-o parte, jos, luminile Cîmpinei, iar în cealaltă, Breaza. Departe. Linişte. Linişte. Sentimentul de pustiu, de libertate, de vis. Deodată, ţîşnesc nemilos ma-ne-le-le Cu forţă, zguduind pămîntul şi auzul. Cuceresc totul, mă cotropesc. Mă aflu în vîrful unui deal, în plin absurd. Pisica Miţi doarme. Eu ştiu cum am ajuns acolo, sus, dar manelele? Foşnetul civilizaţiei.
A început week-end-ul. Mă întorc la Bucureşti să caut ţuică cu douăşcinci de mii de lei litru’.
