Londra la sfârşit de an, de sărbători, îmbracă o haină stră- lucitoare: luminile inundă oraşul de pe Tamisa, magazinele forfotesc de cumpă rători grăbiţi să mai prindă o promoţie sau o reducere de preţuri, turiştii interesaţi de artă se îngrămădesc să savureze minunile din British Museum şi National Gallery.
Oferta muzeală este mare şi diversă, iar oportunitatea de a admira cu intrare liberă marile valori existente aici constituie un motiv în plus de interes.
Cei preocupaţi de artă şi de spectacole trebuie să-şi asigure din vreme pe internet bilete la operă întrucât la casă ele nu se mai găsesc.
În ideea de a intra la Royal Opera Covent Garden cu orice preţ, mi-am procurat din timp bilete la două spectacole importante: unul de operă şi altul de balet.
Am văzut, însă, şi un spectacol cu „Spărgătorul de nuci” cu English National Ballet pregătit special pentru sărbători. Baletul a avut loc la London Coliseum, o sală mare, în stil baroc, plină până la refuz de copii, dar şi de părinţi veniţi pentru a cunoaşte o poveste coregrafică celebră. Spectacolul creat în coregrafia lui Wayne Eagling a fost, într-adevăr, un basm, plin de farmec şi poezie, dansat impecabil de o companie valoroasă.
Pentru mine, piesa de rezistenţă a periplului cultural londonez a fost noua producţie de „Tannhäuser” a regizorului Tim Albery, despre care auzisem păreri extrem de controversate şi diferite. M-am dus fără prejudecăţi, fericit, însă, că-l voi vedea live pe Johan Botha, în rolul titular.
Trebuie să specific, încă de la început, că voi disocia în analiză cele două paliere diferite de apreciere, cel muzical de cel regizoral. Sub raport muzical, fără exagerări, am putea spune că spectacolul s-a împlinit în mare măsură printr-o execuţie specială. În primul rând, orchestra operei Covent Garden, condusă cu rafinament, subtilitate şi grijă pentru păstrarea stilisticii wagneriene de către un dirijor rus în vogă, Semyon Bychkov, a creat o atmosferă de o înaltă elevaţie. Bychkov este un muzician foarte atent la evoluţiile cântăreţilor, ştie să-i stimuleze şi să-i asculte, asigurând o coordonare perfectă între voci şi orchestră sub raportul interpretării rolurilor la nivelul unei exigenţe majore, aş putea spune că cei doi interpreţi principali au fost la cea mai înaltă cotă.
Johan Botha este, fără îndoială, cel mai reprezentativ tenor wagnerian al momentului. Vocea sa impecabil şi inteligent condusă se pliază perfect pe vocalitatea solicitată de rol. Este dramatic sau tandru, sensibil şi diafan atunci când e nevoie. În ciuda fizicului său masiv, mai puţin fericit, el se impune nu prin mobilitatea mişcării, întrucât ştie exact să-şi modeleze trupul atât cât trebuie, ci prin nuanţele subtile ale glasului său fenomenal. L-am ascultat pe Botha, uneori cu ochii închişi, şi mi l-am proiectat ca venit dintr-o altă lume ca să ne povestească frumos drama lui Tannhäuser. Într-un cuvânt, a fost sublim.
În Elisabeta, rol deosebit de dificil, am văzut-o pentru prima oară pe soprana Eva-Maria Westbroek, care se regăsea perfect în partitura cerută de compozitor. Era frumoasă, sensibilă. ştia să-şi modeleze glasul pentru a reda prin toate culorile timbrale pe care le poseda drama eroinei. De o mare frumuseţe a fost rugăciunea ei din actul al III-lea, în care soprana şi-a pus în valoare toate aceste calităţi. Evoluţia cântăreţei ne-o certifică ca pe o interpretă consacrată, impunând-o ca wagneriană pe mari scene ale lumii.
În Venus, mezzosoprana Michaela Schuster, după opinia noastră, a răspuns doar parţial cerinţelor rolului. Ea este mai mult o soprană, cu o voce în general frumoasă, din păcate, inegală în toate registrele, cu unele decalibrări care-i dau instabilitate. S-a achitat de rol, dar fără a fi strălucitoare şi a reţine atenţia.
Baritonul german Christian Gerhaher a fost, după opinia noastră, un Wolfram von Eschinbach mai puţin reprezentativ, aşa cum aş- teptam. În prima parte a spectacolului nu s-a impus aproape deloc în dramaturgia operei, iar în celebra arie a Luceafărului s-a redresat, a cântat frumos, fără a avea vocea cerută de partitură.
A nuanţat corect anumite fraze, dar, cel puţin pentru mine, nu a reuşit să redea acea nobleţe pe glas a personajului. A fost doar o interpretare corectă şi doar atât. Ne amintim cu emoţie culoarea timbrală nobilă a lui Eduard Tumagian în acest rol.
Marea dezamăgire, însă, a fost basul Christof Fischesser în Landgraful Herrmann, o apariţie ştearsă, fără a fi impunător şi puternic ca intenţie. Ne punem chiar întrebarea cum e posibil la Covent Garden să se comită asemenea greşeli în distribuirile artiştilor într-o producţie de mare cotă.
În rest, ceilalţi barzi au fost corecţi şi doar atât.
Corul a răspuns impecabil partiturii, răsunând nuanţat în toate pasajele.
Trecând la cel de-al doilea palier al analizei noastre privind concepţia regizorală, putem face câteva aprecieri care se vor integra în contextul general al noilor producţii pe marile scene.
Inovaţia în teatrul liric a pătruns şi la Covent Garden, acolo unde mai exista o grijă pentru autenticitate şi un respect pentru tradiţia muzicală.
Regizorul Tim Albery îşi doreşte un teatru politic, mergând pe anumite metafore care, după opinia noastră, sunt nepotrivite cu substanţa mitului.
Transpoziţia temporală mi se pare în acest context, total în dezacord cu spiritul wagnerian. Drama se consumă în timpul celui de-al doilea război mondial sau, poate, chiar mult mai târziu, în cadrul luptelor pentru independenţă naţională şi suveranitate, amintind de războiul din Sarajevo, de pildă.
Celebra întrecere de la Wartburg a poeţilor din marea sală se petrece într-un univers prăbuşit şi distrus de război, invitaţii fiind partizani ce poartă mitraliere Kalaşnikov (de ce oare?). Ne-ntrebăm ce apără aceştia şi pe cine într-o întrecere artistică. Elisabeta însăşi îmbracă haina de partizană într-un mod total de neînţeles. Pelerinii reîntorşi de la Roma devin foşti prizonieri de război, eliberaţi de pe front, mutându-se, astfel, întregul context ideatic.
Spectacolul ridică nişte întrebări pe care cu greu poţi să ţi le rezolvi. Venusbergul este proiectat pe scena unui Covent Garden, constituind, astfel, motivul teatru în teatru, iar Tannhäuser devine spectatorul care-şi va proiecta propria dramă. Acest teatru va fi distrus, însă, în actul al II-lea rămânând doar un fragment de decor din vechiul edificiu.
După opinia noastră, au existat doar două momente realizate în această producţie. Scena Venusbergului este concepută excelent de coregrafa Jasmin Vardimon prin mişcări şi printr-o plastică a trupurilor balerinilor sugerând o explozie de senzualitate şi sexualitate specifice acelui univers al lui Venus, proiectat în concepţia întregului spectacol într-un cadru de bordel modern.
Finalul lucrării este construit pe o metaforă simbol: păstorul copil sădeşte un copac care va înverzi, reprezentând o speranţă în mântuirea omului prin penitenţă, sacrificiu, luptă şi mai ales dragoste.
Este regretabil, însă, că regizorul nu a rămas la nivelul unor metafore discrete, păstrând esenţa mitului, fără exagerări şi distorsiuni care nu slujesc cu nimic lucrarea.
Am avut imensa şansă de a vedea Cenuşăreasa lui Prokofiev cu celebra companie a baletului regal la Covent Garden. A fost, într-un cuvânt, un spectacol splendid, un adevărat basm oferit publicului de sărbători.
Baletul a fost realizat în cunoscuta viziune coregrafică a lui Frederick Ashton, îmbinând armonios scenele de pantomimă a celor două surori, magistral realizate, cu ansamblurile de o frumuseţe picturală.
Cei doi interpreţi ai rolurilor principale, Roberta Marquez şi Steven McRae, au asigurat cu delicateţe şi poezie partitura lor coregrafică, realizând un cuplu de poveste.
Ceea ce impresionează la această companie este în primul rând disciplina şi profesionalismul înalt al execuţiei mişcărilor, omogenitatea colectivului, seriozitatea şi mai ales acea bucurie a dansului pe care le transmit balerinii englezi.
Spectacolul a avut culoare, poezie, farmec, într-un cuvânt a fost un minunat basm în seara revelionului, care ai fi vrut să nu se mai sfârşească. Asta înseamnă că oamenii doresc, uneori, să trăiască în poveste şi să uite de realitatea palpabilă şi de foarte multe ori urâtă, poate chiar crudă.