Comunitatea (Kollektivet, 2016) Regia: Thomas Vinterberg; Scenariul: Tobias Lindholm, Thomas Vinterberg; Cu : UlrichThomsen, Trine Dyrholm, Julie Agnete Vang, Fares Fares; Genul filmului: Dramă, Familie; Durata: 90 minute; Premiera în România: 06.05.2016; Produs de: Zentropa Entertainments; Distribuit în România de: Independenţa Film.

Cu ultimul film al lui Thomas Vinterberg, Comunitatea, ne aflăm la jumătatea anilor ’70, în Danemarca, încheierea războiului din Vietnam, care are loc în 1975, este anunţată într-o ştire TV, fundal pasager pentru o scenă de dragoste între doi adolescenţi. Peste tot viaţa pare să fie în altă parte a lumii unde au loc conflicte, unde istoria se scrie în termenii tragediei şi ai catastrofei. Din start, regizorul danez lasă să pătrundă în film o undă de nostalgie, parfum de timp, teme la modă cândva, ieşite însă din uz, tonurile retro ale unei vederi vechi, configurând un tablou de gen. Elementele de fundal sunt discrete, mai puţin persuasive, însă fără ele primplanul dramatic pare neverosimil. Comunitatea face parte din moda anilor ’70, o formă de existenţă în colectiv, semitribală, prin asocierea mai multor cupluri sau chiar a unor indivizi izolaţi, sub acelaşi acoperiş, gospodărindu-se prin asumarea unui set de reguli de convieţuire, aducând cu cele ale unei familii extinse. Comunitatea lui Vinterberg se aglutinează în jurul unei familii burgheze obişnuite, soţul, Erik (Ulrich Thomsen), arhitect şi profesor universitar, soţia, Anna (Trine Dyrholm), prezentatoare de televiziune şi fiica, Freja (Martha Sofie Wallstrom Hansen) o adolescentă în vârstă de 14 ani. În jurul acestui nucleu familial tradiţional – Erik moşteneşte o casă de 450 de metri pătraţi pe care nu o poate întreţine – se strâng de la prieteni la cunoscuţi şi chiar complet necunoscuţi, cupluri, dar şi solitari, formând o familie extinsă, unde deciziile privind chestiunile economice ale tribului se iau în comun prin vot. Avem un mic kibutz al anilor ’70, un falanster tipic pentru socialismul utopic al lui Fourrier şi Saint Simon în amestec cu boemă poveristtiermondistă, flower-power asezonat cu folk-pop danez şi Elton John, anarhism teoretic şi leftism marcusian în accord armonic cu elogiul lui Pol Pot, un microclimat libertar-hedonist. Moda anilor ’70 s-a extins ulterior în fenomenul numit squat, squatting sau ocupada în spaniolă, unde un spaţiu public, o clădire dezafectată este luată în primire, ocupanţii revendicând un drept de proprietate şi organizându-se într-o comunitate de locatari. Ceea ce în Uniunea Sovietică purta numele de comunalka, spaţiu locativ obţinut prin expropriere de la elementele burgheze şi distribuit economicos mai multor familii, cu zone precise de interferenţă, bucătăria, baia, toaleta etc., este aici pus în scenă cu diferenţa că spaţiul nu este obţinut cu forţa şi e suficient de generos încât fiecare cuplu sau solitar să dispună de o cameră numai pentru el. Un aer de armonie se desprinde din petrecerile en famille în care intră şi împărtăşirea nudităţii cu o dezinhibare specific scandinavă. Sexul este eliberat de prejudecăţi în această familie de spirite hedoniste care postulează bunul plac şi libera asociere erotică astfel încât Mona (Julie Agnete Vang) practică amorul liber cu naturaleţea cu care Ole (Lars Ranthe) distruge proprietatea privată sub pretextul că face curăţenie. Adolescenta familiei descoperă cu aceeaşi simplitate spontană sexualitatea şi iubirea deopotrivă: între primul sărut şi prima noapte de dragoste timpul a fost abolit. La fel, una dintre studentele profesorului Erik, Emma (Helene Reingaard Neumann), îşi exprimă deschis simpatia pentru el şi la fel de simplu vor deveni amanţi. Surprinşi de fiica sa, profesorul îi va mărturisi soţiei, iar aceasta va asuma noua situaţie în spiritul proclamat al libertăţii. După o perioadă în care Erik şi-a desfăşurat menajul într-o anexă a Universităţii va agreea chiar adoptarea noului cuplu în viaţa colectivităţii. Un alt cuplu are un copil pe care o malformaţie congenitală a inimii îl condamnă la o moarte prematură. Copilul ştie asta şi o anunţă pe un ton firesc, părinţii ştiu asta şi o asumă, toată lumea ştie şi compătimeşte fără să facă o tragedie din eveniment. Moartea este o umbră timidă care ia masa în familie fără să facă zgomot.

Numai că în acest paradis comunitar, în acest comunism paradisiac se strecoară o inadecvare, un detaliu neprevăzut: nefericirea. Oriunde altundeva nefericirea este tolerată, cu excepţia paradisului al acestei microsocietăţi comuniste unde vechea familie burgheză ţine în cârcă pe ceilalţi cetăţeni oneşti. Cu o delicateţe admirabilă, soţia lui Erik încearcă să contribuie la armonia tribului, însă este peste puterile ei să-şi depăşească prejudecăţile burgheze. Cedează psihic, îşi pierde postul la televiziune unde e nevoie de un chip luminos şi detaşat chiar şi atunci când sunt anunţate tragedii. Decizia cine pleacă, cine rămâne trebuie luată în comun şi Freja oferă soluţia, cea care trebuie să plece este mama sa. Îngerii amestecă cruzimea şi inocenţa. Fără ea armonia poate continua, ea este singura profund nefericită, profund inadaptată, singura alienată, prin urmare este alungată din Paradisul colectiv.

Filmul este punctat de mici detalii livrate cu o ştiinţă a dozajului care lasă doar aparent ideologia deoparte. În fapt, Thomas Vinterberg şi scenaristul Tobias Lindholm proiectează o fabulă a ceea ce ar trebui să fie societatea ca spirit comunitar, din perspectiva utopică a anilor ’70, a felului în care ar trebui să dizolve frontierele între clase, a felului în care ar trebui integrat alogenul, a felului în care trebuie crescuţi copiii, într-o deplină libertate a propriilor lor opţiuni, a unei totale dezinhibări, a felului cum ar trebui distribuit capitalul, circulând într-o singură direcţie de la cel care are la cel care n-are, de la cel care munceşte la cel care visează. Thomas Vinterberg reglează motorul în doi timpi al filmului, asistând programatic la dizolvarea familiei burgheze construită din prejudecăţi şi instaurarea în locul ei a unei armonii a marii familii comunitare, care absoarbe toate asperităţile, toate disonanţele, toate contradicţiile etc. Cel de-al doilea timp al motorului comunitar are semnificaţia unei întoarceri a refulatului, a unei regresii, unde vechile deprinderi se întorc, unde familia burgheză se dizolvă complet din interior, nerezistând proiectului colectivist fondator. Erik şi-a împărţit proprietatea de bună- voie prin act notarial cu o serie de prieteni şi necunoscuţi, minunată parabolă a societăţii comuniste, fără clase şi cu proprietatea comună asupra mijloacelor de producţie. Când simţul proprietăţii se trezeşte în fostul proprietar, dornic să-şi dea afară „musafirii” transformaţi în colocatari, totul este pus pe seama unei crize, a unei căderi psihice, care nu are nimic ideologic. În fapt, ca într-o şedinţă de terapie colectivă, lucrurile sunt mărturisite complet, fără rezerve, fără pudoare. În paradisul comunitar, intimitatea şi-a pierdut rostul, iar lumea pe care Vinterberg o explorează este una pusă într-un clopot de sticlă unde ascunsul devine imposibil şi contraproductiv.

Moartea există până şi în Paradis, dar ei nu i se mai conferă semnificaţia dramatică iniţială, sexul există în acest paradis, dar el este dezinhibat pentru că naturalia non sunt turpia şi el constituie un liant social. Intimitatea a dispărut odată cu pudoarea pentru că lumea adamiţilor lui Vinterberg e una a redescoperirii inocenţei a cărei gimnastică zilnică o reprezintă dăruirea. Şi last but not least, în această lume nu încap nefericirea, micile necazuri, supărări, enervări sunt tolerabile atât timp cât armonia se reinstalează ca un agent egalizator. Prin urmare, nefericirea profundă, suferinţa adâncă duc la expulzarea din paradisul comunitar. Nota de împăcare din final are rostul de a sigila o perfecţiune pierdută sau poate doar înstrăinată temporar. Utopia exercită o seducţie care traversează teritoriul acestui film şi care selectează culorile nostalgiei pentru a promite fericirea încă o dată.