La Festivalul scriitorilor de la Mantova din 2000, Umberto Eco a ţinut o conferinţă pe tema din titlul editorialului meu. Am citit-o în franceză în De la littérature de la Grasset, 2002, an în care a apărut şi versiunea italiană Sulla letteratura de la Bompiani. Opiniile lui Eco merită un comentariu, nu numai pentru originalitatea, dar şi pentru actualitatea lor.
Scriitorul italian aşează literatura printre „puterile imateriale”: care nu cântăresc nimic, dar au greutate mare. Nu doar la valorile spirituale sau religioase trebuie limitate aceste puteri imateriale. Între ele se rânduiesc rădăcina pătrată, orarul trenurilor şi tot acel „ansamblu de texte produse de umanitate în scopuri nepractice”, dar inconturnabile. Şi, în primul rând, textul literar, „pe care îl citim din dragoste pentru el însuşi, pentru plăcerea, înălţarea spirituală şi îmbogăţirea cunoştinţelor pe care ne-o provoacă, în definitiv, ca o pură trecere de timp, fără a fi constrânşi de cineva”. „La ce serveşte acest bun imaterial care este literatura?”, se întreabă Eco. Răspunsul e cel dat de numeroşi gânditori de la Madame de Staël la Milan Kundera: „Este un bun care se consumă gratia sui şi care, deci, nu serveşte la nimic”. Cum însă literatura e un bun ceva mai complex decât joggingul sau cuvintele încrucişate (care servesc şi ele unei cauze, sănătatea corpului sau educarea vocabularului), se cade să ne întrebăm, susţine Eco, ce funcţii sociale sau individuale are literatura. Mă voi referi în continuare la două dintre ele.
„Literatura menţine în exerciţiu, înainte de toate, limba ca patrimoniu colectiv”, afirmă Eco. Iată o primă funcţie esenţială. Unificarea idiomurilor vorbite în trecut şi în majoritatea ţărilor a fost mai degrabă opera unor mari scriitori decât a unor instituţii. De aceea limba comună a oamenilor cultivaţi se cheamă limbă literară. Un motiv esenţial de a sublinia importanţa culturii umaniste în şcoală şi a lecturii literare în educaţia naţională. Urmăresc interminabilele dezbateri din Franţa, mai rare la noi, privitoare la reforma şcolii şi nu găsesc nicăieri referiri la lectura şi la studiul operelor de literatură ca factori formatori sub raport lingvistic, moral şi patriotic. Rezultatul e că se vorbeşte şi se scrie tot mai rău. Lucru încă şi mai alarmant este că lipseşte conştiinţa gravităţii dezinteresului public faţă de limbă şi de literatură. Întrebându- l eu odată pe Paul Georgescu dacă şi-a dat seama, când îşi scria cronicele sociologist-vulgare din anii 1950, cât de stupid concepute şi scrise sunt, am primit acest răspuns edificator: „Grav nu e faptul că erau proaste, ci că eu la credeam bune!” Mă tem că masacratorii de azi ai limbii române sunt convinşi că vorbesc corect. Scrie, de asemenea, Eco: „Contribuind la formarea limbii, literatura creează o identitate şi o comunitate. Am amintit de Dante. Să ne gândim şi la ce ar fi însemnat civilizaţia greacă fără Homer, identitatea germană fără traducerea Bibliei de către Luther, limba rusă fără Puşkin, civilizaţia indiană fără poemele ei fondatoare”. Era la modă imediat după 1989 să ne plângem de inexistenţa unui ţesut social viu, ca urmare a deceniilor de comunism. Ne-am fi dorit şi aşteptat ca acest ţesut să se refacă. Constatăm azi, după un sfert de secol, că nici identitatea, nici comunitatea naţională nu sunt recreate cu adevărat, rămase la nivelul discursului demagogic.
„Practica literară întreţine, de asemenea, limba individuală”, remarcă Eco. Noi toţi, îndrăgostiţi de textul aşternut pe hârtie ori fixat pe suport electronic, trăim, în fond, în universul cărţii. Cei care ucid copii şi femei, fac din nişte liceene sclave sexuale, după ce le interzic să meargă la şcoală şi să citească, nu sunt corupţi de Novlangue a calculatorului, ci pentru că „rămân pe dinafara universului cărţii şi a tuturor acelor locuri în care, prin discuţii şi educaţie, ar fi fost atinşi de reflexele unei lumi de valori care provin şi trimit la cărţi.” Tot Eco. Iată o dovadă în plus că lectura operelor literare, fie şi superficială, simplă răsfoire a cărţilor, dă naştere acelui minim spirit critic necesar discernerii valorilor şi semnificaţiilor literaturii, singurul capabil să împiedice derivele fundamentaliste. În 2000, când Eco semnala aceste riscuri, fundamentalismele religioase şi politice nu aveau nici pe departe amploarea celor de astăzi. Din păcate, avertismentul lui a răsunat în pustiu. Realitatea i-a dat, din nefericire, dreptate filosofului, care n-a fost profet, nu numai în ţara lui, dar nici în lumea întreagă.