Dincolo de calea ferată (2016)
Regia: Cătălin Mitulescu; Scenariul:
Cătălin Mitulescu; Cu: Alexandru
Potocean, Ada Condeescu; Genul
filmului: Comedie, Dramă, Dragoste;
Durata: 88 minute; Premiera în România:
22.04.2016; Produs de: Strada Film;
Distribuit în România de: Metropolis
Film.
La prima vedere, Dincolo
de calea ferată al lui Că-
tălin Mitulescu repre-
zintă un fragment din-
tr-un love story, o des-
părţire care se desfăşoară
pe parcursul unei singure nopţi.
Minimalist, adică minim de mijloace,
maxim de efecte, filmul urmăreşte
deznodământul unei istorii din
care s-au scurs numeroase episoade.
Adrian (Alexandru Potocean) lucrează
undeva în Italia, decorul pitoresc-
lucios de vedere de la început face
un contrast previzibil cu atmosfera
de mahala în care plonjează personajul
la întoarcere, dar fără ca regizorul
să mai speculeze ideologic faptul:
„dincolo era mai bine, aici e mai rău”.
De atfel, mediul italian se arată unul
convivial, agreabil, iar patroanei sale,
Adi îi spune că se va reîntoarce într-o
săptămână. Îl aşteaptă iubita sa,
Monica, interpretată de Ada Condeescu,
– să ne amintim de Loverboy (2011)
–, îmbrăcată ca pentru o petrecere,
sexy-decoltată, dar nu şi pentru Adi.
Numaidecât este sesizabilă răceala
ei, răspunsurile în doi peri, ezitările,
privirile aţintite înainte, proiectate
în gol, dialogul monosilabic, în
fine, tot ceea ce limbajul trupului
spune mai bine decât o fac cuvintele.
Acasă înseamnă o garsonieră dincolo
de liniile de cale ferată, însă fără
nimic sordid, fără acea tuşă mizerabilistă
şi apăsătoarea tmosferă de ghetou
comunist din anii ’80. Cu un fel de
terasă frumos amenajată, locul are
un şarm al lui, respiră intimitatea
unei mahalale bucureştene de pe
vremurile când grădinile se întindeau
până departe. „Căldura” cuibului este
estompată de răceala pe care o
transmite femeia care mărturiseşte
senin faptul că s-a culcat cu un alt
bărbat. Mărturisirea este menită să
provoace o reacţie, dar ea nu vine,
tânărul nostru se face că plouă, lăsând
să treacă neobservată afirmaţia gravă
într-un joc al temporizării. Cătălin
Mitulescu încearcă să configureze
criza cuplului în absenţa oricărei
informaţii despre cei doi, ca în Dealuri
ca elefanţi albi, remarcabila povestire
a lui Hemingway, cu ceva din fineţea
cu care prozatorul american construia
tensiunea din mai nimic. Mi-a amintit
de excelentul film al lui Matias Bize,
La vida de los peces (2010)unde totul
se joacă într-o noapte a revederii
în care o veche dragoste se reaprinde
cu o forţă dizolvantă pentru a se stinge
într-o dimineaţă cenuşie. Există un
sentiment de vinovăţie, există o
absenţă îndelungată a bărbatului,
reacţia femeii poate fi şi o provocare,
poate fi şi un semnal că totul s-a
terminat, poate fi şi o pedeapsă, poate
fi şi o încercare de reapropriere prin
declanşarea unei crize, poate fi orice.
În acest nedefinit, în această ambiguitate
stă farmecul ei dureros. Câteva precizări
fac lumină la un moment dat, frustarea
şi răceala se explică printr-o absenţă
îndelungată a lui, prin refuzul lui Adi
de a reuni familia acolo unde el lucrează
etc. Însă, regizorul lcurează intenţionat
cu parţialităţi, cu umbre, cu reflexele
unei poveşti pe care nu o ştim şi
din care nu vom afla mai nimic. Ceea
ce se întâmplă hic et nunc rămâne
echivoc, aluziv, amestecat, nespus.
Regizorul mizează pe acest schimb
de tăceri şi jumătăţi de cuvinte, atingeri
şi respingeri, pe jocul privirilor
schimbate în jurul a ceea ce nu se
spune. Uneori ai sentimentul acumulării
unei răutăţi fără rest în reacţia femeii,
sunt lucruri acumulate în timp, frustrări,
nostalgii, reproşuri, dorinţe, reprimări,
chemări, nefericiri etc. Toate sunt
prezent în amalgamul stărilor prin
care cuplul trece. Copilul lor Luca
doarme în singura cameră disponibilă,
liniştea lui este fundalul acestor
tensiuni, însă realizezi că el nu mai
reprezintă o motivaţie suficientă
pentru stabilitatea cuplului. La un
moment dat, Monica dispare pur şi
simplu şi Adrian pleacă să o caute în
vecini şi o regăseşte la o nuntă de
cartier unde majoritatea îl cunosc şi
îl simpatizează. Este momentul în
care atenţia se mută de la cuplu la
ceea ce se petrece la această petrecere
în care totul e confuz, nuntaşii se
provoacă în chestiunea aranjamentelor
mercantile ale unei nunţi cu dar, până
când izbucneşte un scandal în
toată regula. Aparent situaţii forţate,
teatralizări inutile, senzaţia de spectacol
de bîlci, numai că, în ciuda acestor
lucruri şi a amenajărilor precare, nici
aici mizeria nu mai inundă cadrul.
Lucrurile par să se desfăşoare în jurul
unui personaj impozant, interpretat
de Claudiu Trandafir, care domină
scena şi a cărui gesticulaţie grandilocventă
face spectacol. De altfel, actorul care
are nu doar experienţa unei şcoli
de teatru făcute în Anglia, dar şi a
numeroase roluri de film, salvează
scenele şi trage după sine această
poveste colaterală. Un fel de naş, deşi
nu e clar, îşi reglează conturile cu
mirele, apoi cu un challanger pe
care-l bate măr, pe un fundal în care
Monica exersează în falset belcanto-
ul italian, scenă care aduce de departe
cu tumultul cantabil şi groteştile
expresivităţi felliniene. Mitulescu va
urmări acest personaj exuberant,
care catalizează nu numai energii
negative, aruncând în aer nunta, dar
şi aducându-i puţină culoare în obraji
cu o pereche de palme şi câteva figuri
de aikido. E un fel de digresiune în
marginea poveştii principale, cu
episoade de sordid unanim acceptat,
o poveste de cartier cu scandalagii
şi „adevăruri” crude, ştiute de toţi,
dar „vărsate” la un pahar. La final,
muzica de taraf acompaniază melancolia
acestui lup singuratic care este şi
ultimul care evacuează scena. Acest
intermezzo a asigurat un respiro, o
supapă pentru tensiunile acumulate
între cei doi iubiţi, tensiuni pe care
le eliberează în cascadă scenele de
scandal. Este soluţia inteligentă a lui
Cătălin Mitulescu nu de a rezolva
situaţia, ci de a-i oferi un alt fundal,
de a distrage puţin atenţia de la ea,
de a o reintroduce pe un alt ritm,
al unei romanţări care recheamă
nostalgic nişte tempi passati. Într-ade-
văr, povestea celor doi este relansată
pe un ton moderato cantabile. De
altfel, există momente în care relaţia
pare să se reîncălzească, pentru ca
apoi să recadă în incertitudini, ezitări,
ambiguităţi, însă acel moment al unei
clarificări nu soseşte niciodată, nici
măcar ocazionat de o brutalitate.
Avem o afectivitate furtivă, dar şi ea
pare să funcţioneze ca un fel de
consolare, ca o amintire a ceva ce a
fost, cu forţa de inerţie a gestului
regăsit, dar a cărui tandreţe nu
mai poate susţine întreg edificiul unei
relaţii deteriorate. Există un final
adăugat despărţirii, o reunire sub
cerul Italiei, cât de reală nu putem
şti. Dincolo de calea ferată este cel
mai consistent film al lui Cătălin
Mitulescu, pornind de la scenariu, şi
totodată cel care deschide cel mai
mult spre variabilele unei explorări
psihologice. Filmul lasă impresia
că regizorul s-a oprit la jumătate, că
nu a reuşit să edifice complexul
psihologic al relaţiei între cele
două personaje, Adrian şi Monica,
astfel încât să o conducă dramatic,
scandând tensiuni şi intensităţi tot
mai puternice şi a virat către o altă
„naraţiune” pentru a umple golul
creat în relaţia de cuplu. Însă tocmai
acest fapt, acest neterminat, această
suspendare a explicaţiilor, acest
joc la limită unde totul se află pe
muchie de cuţit, conferă filmului nu
doar prospeţime, ci o forţa de gravitaţie
a viului, cu personaje care devin
tot mai dense cu fiecare gest. Iterativ,
refuzul unei explicaţii menţine aerul
enigmatic al personajului feminin,
aşa cum absenţa oricărui moment
de gelozie din partea lui Adrian pare
să reflecte o durere latentă, o vinovăţie
care se lasă pedepsită. Este, deocamdată,
cea mai frumoasă poveste de dragoste
într-un film românesc, după 1989,
una care vorbeşte la fel de bine şi
atunci când tace.
